M-am refugiat pe o insulă pustie. Nu m-a prigonit nimeni. Ba dimpotrivă. Am fost întrebată cum o să mă descurc de una singură. Fără nimeni care să facă focul sau să prindă un pește sau măcar să schimbe o vorbă cu mine. Am dat din mână a lehamite și a rămas bun și am plecat zâmbind. Și asta pentru că, odată ajunsă pe insulă, am scos din mine și am aruncat pe plajă zecile de fațete care mă locuiesc de atâta amar de vreme. De două luni strig catalogul. Timida e? Și rebela? Precauta? Furioasa a apărut? Ingrata? E atâta gălăgie la mine pe insulă încât, din păcate, nu vă mai aud. Habar nu am ce spuneți sau ce vreți, iar strigătele voastre se sparg de valuri înainte să ajungă la mine. Îmi pare rău să vă spun, dar e complet lipsit de sens să încercați să-mi mai vorbiți acum. Pur și simplu, parcă mi-ar fi crescut din interior două palme uriașe care-mi acoperă urechile. Aș vrea să vă zic că m-am decis să rămân aici atâta timp cât va fi nevoie. După cum v-am spus, suntem multe și până ne cunoaștem ca să restabilim ordinea și prioritățile e posibil să dureze ceva. Mai ales că există câteva dintre mine care-mi dau mult de furcă zilele astea și vorbesc toate deodată și se supără și cer atenție. Așa că stau cam prost cu timpul. Și cu răbdarea.

Cam atât de pe aici, de unde sunt eu. Sunt sigură că de la voi se vede altfel. Dar nu e nevoie să veniți până la mine. Serios, mă descurc. Doar că mă mișc încet, să nu care cumva să fac valuri. Pentru că e o insulă mică. Chiar foarte mică și nu vreau să pățească ceva.

sursa arhiva personală