Să fi avut cam doisprezece ani, deci oarecum vârsta ei, când mi-a picat cu tronc un coleg de școală cu vreo doi ani mai mare. Cică m-ar fi plăcut și el, deși avea un  mod cel puțin bizar de a-și manifesta interesul: arunca în mine cu bucățele de cretă. Tot timpul, în fiecare pauză, un an de zile (cât credeați că durează dragostea la vârsta aia?!), băiatul ăsta mă bombarda cu cretă, după care zâmbea ca prostu'. Atât. O atitudine suficient de ciudată ca să-mi stârnească curiozitate vizavi de capacitatea masculilor de a-și manifesta sentimentele și pe înțelesul nostru. Întrebarea este: există o astfel de capacitate? Oare măcar unii dintre ei s-or naște cu ea sau cu toții învață pe parcurs că toate gesturile alea care lor li se par atât de evidente nu sunt percepute nici pe sfert ca probe de iubire și că, prin urmare, trebuie să fie mult mai clari și mai expliciți dacă vor să aibă o șansă? Iar pe de altă parte, noi, fetele,  avem oare vreo șansă să fim vreodată fericite și mulțumite cu bărbații de lângă noi fără să încercăm să-i schimbăm după cum simțim nevoia? Deși zici că joc un episod din Sex and the city, realitatea este că am în casă o femeiușcă în devenire care se lovește, se rănește, se hârșâie de toate asperitățile gintei masculine în dorința pur omenească de a iubi și de a se face iubită la rândul ei.

Așadar, ce să-i spun eu în calitate de vrăjitoare matură unei novice în ale dragostei? Și ce să vă spun vouă despre cum e să fii mamă de preadolescentă îndrăgostită? O să încep prin a vă spune că nu e niciodată prea devreme sau prea târziu să iubești. Și că-n plus, oricine este "iubibil". Eu am fost sincer îndrăgostită de Michael Jackson când aveam vreo nouă ani și el era tânăr și negru. La fel de bine cred că dragostea este modelabilă. Poate veni, poate pleca, poate crește, poate stagna, se poate transforma, poate face pași pe loc sau înapoi, poate să se facă simțită cu o forță copleșitoare așa cum poate să fie discretă și să ne lase, din când în când, timp și pentru altele.

Mă uit la Ana și nu pot să nu remarc cum dilemele legate de comportamentul masculin în fața iubirii sunt cam aceleași la orice vârstă. Aceleași fraze, aceleași întrebări în paralel cu aceleași gesturi. Pe primul loc: învârtitul în jurul telefonului, acompaniat de întrebarea de ce nu sună?. Răspunsurile (căci da, ca femeie ai nevoie de răspunsuri și de soluții rapide- nu contează dacă sunt sau nu eficiente, contează să-ți dea iluzia că acționezi) acoperă o gamă largă de trăiri, mergând de la disperarea că nu-l interesezi și deci, nu dă doi bani pe tine, până la probabil că a murit și d-aia nu a mai apucat să-ți telefoneze, ceea ce e oricum de preferat primei variante. Sigur, ar exista și varianta în care ți-ai vedea de viață și de alte lucruri și ai lămuri problema cu prima ocazie cu care vorbiți. Nu, de fapt varianta asta nu există. Pe bune, cine naiba face așa ceva? Cum să-ți vezi de alte lucruri? E știut că nu mai există alte lucruri. Sau, de fapt există doar ca să te enerveze și mai tare când tu n-ai decât un singur scop: să aștepți.

Chiar și când în sfârșit sună, tot nu e bine, pentru că după ce descoperi că nu a avut niciun motiv real, serios și foarte grav pentru care să nu fi sunat în tot timpul ăsta, mai are și tupeul să vorbească normal și firesc, fără să se scuze, fără să spună cât i-ai lipsit și cât de tare te iubește. Serios, cum să faci așa ceva? În plus, te trezești de multe ori că subiectele despre care povestește sunt de-a dreptul plictisitoare. Nu vorbește deloc despre tine, despre relație, despre viitor...adică, practic, bate câmpii. Și totuși, indiferent de  vârstă și experiență, sfârșim prin a-i asculta până la capăt și chiar a ne entuziasma de nu știu ce detaliu tehnic, doar pentru că le-a făcut lor ziua mai bună. Credeți-mă, și la unsprezece ani e la fel.

Derutant este și începutul unei relații. Chiar și la clasa a V-a. El o place. Așa că îi dă mesaje. Ea se bucură și-i răspunde. El se bucură și-i scrie. Ea îi spune celei mai bune prietene că s-a îndrăgostit. Prietena spune tuturor din clasă. El nu mai zice nimic. Ea îi dă mesaje. El îi răspunde după câteva zile, timp în care ea se plimbă prin casă cu telefonul în mână. Ea îi scrie. El iarăși tace. Ea iarăși plânge. El se duce la fotbal. Ea se supără și, în funcție de vârstă, înjură mai porcos sau mai copilăros și tace și ea. Nu e bine.  El se enervează. Ii scrie, ea răspunde. Pe loc. El respiră ușurat, închide telefonul și se întoarce la fotbal. Ea îl sună. Nicio mișcare. Ea nu mai înțelege nimic și vine să o întrebe pe maică-sa. Mama tace, o ia în brațe și-i urează multă putere și răbdare.

Una dintre cele mai grele probe pentru fete este când să-i poată spună "și eu te iubesc sau te plac", fără să strice tot. Problema este că odată spuse aceste cuvinte, bărbații le consideră valabile până la proba contrarie. Ce, vi se pare logic, nu? Dar cine are nevoie de logică? Dragilor, să fim bine înțeleși:orice cuvânt, expresie, declarație sau manifestare de afecțiune trebuie repetată obsesiv. Niciodată nu va fi prea mult, întotdeauna va fi insuficient, așa că ce vă rămâne de făcut, este repetați, repetați, repetați. Fetele au nevoie să fie asigurate și răs-asigurate că nimic nu s-a schimbat în ultimele două minute. Să știți că nu suntem exagerate dar se pot întâmpla foarte multe în 120 de secunde!

O să spuneți că fetele sunt complicate, că atunci când se îndrăgostesc încep să vă sufoce, că vor totul și că vor acum. Nu o să vă contrazic și nici nu o să joc rolul feministei chiar dacă am o odraslă care de un timp încoace, stă cu telefonul la capul patului. O să vă spun însă atât: când începem să simplificăm lucrurile, să fim cool și cooperante, înțelegătoare cu nevoia voastră de spațiu și de libertate, este pentru că începe să nu ne mai prea pese. Adică, c'est fini, ca să zic așa.

Așa că, măi băiețelule de clasa a V-a, vezi ce faci. Să nu zici apoi că n-ai știut. Cât despre tine, draga mamii, ți-am mai spus: dacă-l placi și vezi că aruncă în tine cu cretă, te fugărește sau îți lasă bilețele în bancă fără niciun fel de mesaj, te rog, nu-i mai da pumni în spate. Așa știu ei să-și arate dragostea. Și recunoaște, că de fapt, nici tu nu dai tare. Iar dacă vezi că pleacă la fotbal, nu te duce după el să faci galerie. Mai bine, închide-ți telefonul și ocupă-te de altele. Ei, sigur că nu o să poți, important este să nu afle și el!