Mai e puțin și se face o  săptămână de când a plecat în tabără și eu experimentez statul fără ea. La început m-am bucurat într-un fel, exact cum o făceam când eram puștoaică și mama trebuia să plece câteva zile pe coclauri, cu serviciul. Mai ales dacă era vacanță, gândul că o să pot să stau toată ziua singură, de capul meu și să fac ce vreau, să mă văd cu cine vreau, să mănânc în oraș, să casc gura în magazine, dar mai ales să dau muzica tare, tare și să dansez în oglindă, mă umplea de bucurie. Chiar dacă știam că după fiecare apus de soare, cu fiecare sfârșit de zi și început de seară ideea că sunt singură în ditamai casa o să mă facă să aprind toate luminile și să rămân cu televizorul pornit, tot tropăiam pe interior a nerăbdare. Așa și acum: fără ea nu e nevoie să fac mic dejunuri, ci doar cești mari de cafea. Nu e nevoie să mă simt adultul responsabil care se expune de bună voie nervilor ei preadolescentini când o întreabă de temele de vacanță sau de cărțile rămase necitite. Nu trebuie să-i interzic sau să-i gătesc, să o duc la chitară, să caut filme sau să primesc vizite, să fac piața sau să mă întorc devreme acasă ca să fiu acolo când noaptea de la geam o va face să  aprindă luminile și televizorul.

Dar mi-e dor. De ea. De ea toată. Mai ales că de data asta (să fie vârsta, să fie Anglia?) eu sunt cea care pândește mesajele și veștile de peste hotare. Sunt bine, n-am timp să vorbesc, te pup și te iubesc, mami! Și gata. A dispărut de pe telefon, întorcându-se, cum și trebuie, la viața reală și prietenii ei. Incerc să mă obișnuiesc că nu peste mult timp chiar așa va fi. Ce faci, Ana? Ești bine? Ai ce mânca? Ea se va enerva că iar mă întrebi de mâncare, parcă nu există altceva pe lumea asta despre care să vorbim, eu nu voi ști ce aș putea să-i spun fără să par că mă amestec în viața ei, dar încercând să-i fiu încă de folos.

De la un timp, ne certăm mult și des. Ea se zbate să scape de tot ceea ce pare să o îngrădească, eu mă apăr de aripile ei din ce în ce mai mari cu care dă să mă lovească în încercarea de a-și lua zborul. Doare al naibii. E perioada în care trebuie, ca niciodată, să fiți mama, nu prietena ei. Așa mi s-a spus. Incerc să înțeleg unde greșesc. In mod sigur undeva o fac, pentru că altfel nu am suferi fiecare în camera ei. Caut ajutor. Intreb și mi se răspunde: dacă tot încercați să fiți prietena ei, ajungeți să o responsabilizați înainte de vreme. Când ești egalul cuiva, nu poți să te lași pe el cu toată greutatea. Iar copiii, la vârsta asta, au încă nevoie să se lase. Așa că strângeți din dinți, încasați loviturile, lăsați-o să-și exprime furiile pentru că are nevoie să scoată la iveală demonii și mai ales nu o luați personal.  Nu are nimic cu dumneavoastră, ci cu ea. Trebuie să vadă că rezistați asaltului! Așa că nu vă sfiiți să fiți fermă, să șțiți să-i spuneți și nu și mai ales nu vă mai temeți că se supără pe dumneavoastră. O să-i treacă!

Mă uit la ea când se ceartă. Nu seamănă deloc cu mine. Eu nu puteam să am replică. Mi-era frică. Ea nu e așa. Se uită fix în ochii mei și văd cum privirea ei albastră se tulbură de furie. Nu lasă capul în jos nici când ridic vocea. Uneori ajunge să plângă. De cele mai multe ori de frustrarea că nu-i dau dreptate. Bine că ești tu perfectă! Așa-mi spune înainte să se ducă la ea în cameră, trântind ușa în urma ei. E fantastic cât de mult poate să stea supărată și furioasă. Aproape că-mi vine mie să-mi cer scuze numai să detensionez atmosfera. Incerc să nu mă las târâtă în jocul ăsta de putere, dar de multe ori armele sunt așa de tăioase că uit că are doar 12 ani și atac la rândul meu. O iau personal, deși știu că nu e bine. Când  o văd însă cum îmi ține piept și cum mă judecă simt că parcă nu ar mai avea nevoie de mine. Asta e spaima dumneavoastră, mi se spune. Important este ca la final să ajungă o femeie fericită și independentă, nu prietena dumneavoastră cea mai bună.

Așa că, iată, de o săptămână de când a plecat, încerc să experimentez statul fără ea. In timpul ăsta, îi pândesc veștile și mesajele și fără să vreau, mă tot întreb o fi bine, o fi având ce mânca?