Când eram eu mică, îmi aduc aminte că am văzut un desen animat Disney după povestea Răţuşca cea urâtă. Şi era acolo, la un moment dat, o scenă în care singură şi tristă, biata răţuşcă orfană dă peste o raţă mare, de plastic, de care se lipeşte toată, căutând ceea ce îşi doreşte orice copil: iubire. In copilărie, nevoia de dragoste este egală cu nevoia de mamă. Nimic nu este mai important în ochii celui mic decât mama lui. Ei bine, fără să vreau să fac pe psiholoaga, am senzaţia că exact de-asta se joacă facebookul în mintea noastră. Devine practic un fel de entitate căreia simţim nevoia să ne confesăm, la care dăm fuga să ne povestim bunele şi relele, unde ne plângem căutând încurajări şi care, nu ştiu dacă aţi observat, e investită inclusiv cu un fel de autoritate de parcă ai fi cumva obligat să povesteşti ce prostii ai mai făcut, pe principiul greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.
Incă o dată- spun aşa pentru că am mai scris despre asta- cred că noi, oamenii mari din ziua de astăzi, avem o reală problemă în a ne asuma statutul de adult. Acel copil interior pe care îl vom purta cu noi până la sfârşit ne face de multe ori să ne punem singuri într-o poziţie fragilă.

Gândiţi-vă- că tot e vremea lor - la şedinţele cu părinţii de la şcoală când, odată aşezaţi în bănci, ajungem inevitabil să uităm cine suntem şi de ce am venit şi să începem mai mult sau mai puţin să ne purtăm ca nişte copii. Ne dăm coate, râdem pe înfundate, dăm din cap ca tâmpiţii cât timp ni se spune ce trebuie să facem, chiar dacă nu suntem de acord, zâmbim de câte ori privirile doamnei ajung pe noi şi aşteptăm să se sune de ieşire ca să bodogănim în faţa şcolii.

Multă vreme m-am tot întrebat de ce unii oameni simt nevoia intre pe facebook şi să dea din casă. De ce să spui de faţă cu toată lumea că ţi-a murit pisica sau că a făcut copilul varicelă sau că ţi s-a ars mâncarea? Pe bune, chiar crezi că interesează pe cineva? Apoi mi-am dat seama- de multe ori, pe propria-mi piele- că nu este vorba despre socializare. Ci despre sentimentul pe care, copil fiind, îl aveai când te duceai la mama şi-i spuneai ce ai pe suflet ca să fii sigur că ea te iartă şi te iubeşte în continuare, no matter what. Facebook-ul e făcut să ne iubească, să ne asculte şi să ne elibereze de vină. Ai ţipat la copil pentru că efectiv ai obosit să-i tot spui în fiecare zi să se spele pe dinţi? Nu e nevoie să te macini în sinea ta că eşti o mamă rea. Vino pe facebook, scrie un aşa numit post de dat cu capul şi lasă-l să-şi facă treaba. In cîteva minute, alte femei te vor înţelege, te vor strânge în braţe şi sigur vor fi ţipat mai des şi mai tare decât tine.

Pentru oricare mama care se bucură şi-şi asumă rolul de mamă, nimic nu e mai preţios pe lume decât copilul ei. El e unic şi minunat. Imi aduc aminte când era Ana mea mică şi făcea câte un desen aşa cum se pricepea ea. Ce conta că pentru ceilalţi erau doar nişte linii mâzgălite, eu vedeam acolo cel mai frumos tablou! Aşa şi facebookul te lasă să te lauzi, fără să te întrerupă, că cel mic tocmai a mâncat primul lui mango, că a făcut la oliţă sau că a coborât prima data pe skiuri. La schimb, aştepţi aplauze, felicitări, like-uri şi inimioare. Fiecare avem nevoie de momentele noastre de glorie, iar reţelele de tip facebook asta fac. Dacă staţi să citiţi ce scriu oamenii, puţin propun subiecte de dezbatere sau oferă informaţii. Cei mai mulţi  vor să vorbească despre ei: să fie iertaţi dacă au greşit, încurajaţi dacă nu mai pot, luaţi în braţe, dacă au obosit, admiraţi, dacă se simt invizibili. Dar mai ales iubiţi necondiţionat, fără să fie criticaţi. Majoritatea oamenilor caută o mamă ideală care să nu judece, ci doar să se mândrească cu copilul ei în faţa lumii întregi.



Şi pentru că tot vorbeam de glorie- dacă v-a plăcut articolul, un like şi un share ar fi de folos.