Mi-am cumpărat o pălărie. Neagră, cu boruri largi, suficient de mari încât să pot, la o adică, să-mi acopăr dacă vreau, câte un ochi. N-am mai avut până acum pălărie. Poate că, undeva, mi se trage de la o poveste de-a mamei. Imi zicea ea că atunci când era copil, acasă, la Hunedoara, se uita cu jind la doamnele de prin oraş împopoţonate de duminică şi abia aştepta să crească ca să aibă voie să poarte şi ea pălărie. Probabil că de aici, de la povestea asta, am decis eu că pălăriile sunt un accesoriu de om mare. Cine îşi cumpără, gata, n-are decât să-şi ia adio de la tinereţe! Urmează taioarele, pantofii de piele lăcuită cu toc comod, bijuteriile de familie şi la un moment dat, un braţ de care să te ţii când mergi pe stradă. Ca într-o reţetă, pălăria era în mintea mea, primul ingredient de pe lista cu chestii de făcut pentru a fi o doamnă elegantă şi musai în vârstă.

Apoi, am ajuns la patruzeci de ani. Ba chiar am trecut un pic de pragul ăsta. Și tot fără pălărie. Până acum vreo două săptămâni când am intrat într-un magazin să caut o pereche de mănuși. P-alea de anul trecut le-am uitat într-un taxi. Și atunci am văzut-o. Era pe un raft, fix în fața unei oglinzi și fix când afară începuse să plouă. Cu ea pe cap, am început să mă învârt încoace și-ncolo, să o las ba mai pe față, ba să o ridic spre creștet, zâmbind sau încruntându-mă ca și cum, o dată cu pălăria, aș fi devenit invizibilă pentru ceilalți și deci liberă să fac ce vreau. M-am simțit ciudat de bine cu ea pe cap și de altfel, după ce am plătit-o, am rămas cu ea chiar și când m-am dus să caut mănuși și chiar mai apoi când am ieșit pe stradă și m-am prefăcut că uit de umbrela din poșetă. Cumva, mă simțeam la adăpost, acoperită cât să fiu eu prima care vede înainte să fiu văzută. Contrar așteptărilor, nu am simțit niciun an în plus. Am simțit-o pur și simplu ca fiind a mea. Un fel de organ căruia îi venise timpul să-mi crească undeva. Poate că așa se simte și bătrânețea atunci când vine la timpul ei. Ca ceva necesar.

Mergeam pe stradă și tot trăgeam cu ochiul (ăla neacoperit de borul larg) în vitrinele magazinelor doar, doar, aș fi rămas surprinsă de propria mea imagine. Deloc. Nimic din ceea ce vedeam nu era altfel decât știam deja. Pălăria era doar o pălărie, un accesoriu care, în combinație cu geaca de piele îmi dădea un aer mai degrabă cool decât elegant.

Acasă, am lăsat pălăria pe scaunul de răchită din hol, ăla pe care o așezam pe Ana mică cât să-i leg șireturile.
- Dă-mi-o mie, zice și fără să aștepte răspunsul, și-o pune pe cap și rămâne să se admire în fața oglinzii.
Mi-o simt smulsă, oarecum dureros și mai că aș ține o mână pe ea să nu mi-o ia.
- Nu, e a mea, îi zic și vocea îmi sună plângăcioasă și subțire ca a bunicilor ce se prostesc încercând să imite vorba copiilor.
Tace și pare că abandonează lupta.

Ieri, primesc mesaj. Te roooog, te rooog dă-mi-o și mie împrumut! Imi aduc aminte de mine la vârsta ei. Am plecat, într-o iarnă, la școală, cu unicul pulover de mohair al maică-mii și l-am uitat în bancă. In cel mai rău caz o pierde și o să o consider răzbunată pe mama. Fie, ia-o și vezi să nu o lași prin clasă. Până la urmă, îmi zic, dacă o purtăm amândouă e semn că n-are cum să fie accesoriu de om în vârstă. Doar un semn că nu mai pot să-mi cumpăr nimic fără să împart cu ea. Și un semn că iată, crește. E aproape cât mine. Las' că la iarnă, îi împrumut și eu mănușile!