- Mâine să nu mă trezești, bine?
Copilul nostru, stăpânul nostru, mă gândesc și dau din cap cum că am înțeles.
- Să trăiți, îi răspund și-o pup de noapte bună.
 Mă bag apoi, în pat, și-mi aduc aminte că parcă îmi spusese că-și face lecțiile duminică. Eh, mă gândesc, poate că n-are așa de multe. Apoi îmi dau seama că zicea că urmează teza la mate. O fi învățat, îmi zic, deși, dacă nu mă înșeală memoria, parcă am auzit-o plângându-se că nu și-a terminat toate exercițiile. Sting lumina și mă încurajez singură, de sub plapumă:las' că are o duminică întreagă la dispoziție, că doar nu o să doarmă toată dimineața!

Ei bine, n-a dormit-o chiar pe toată, doar până pe la zece și jumătate. Apoi, cu două clătite în față și o cană cu ceai, s-a apucat tacticoasă să se uite la un serial. Și a trecut o oră și încă una și ea părea calmă și senină, bucurându-se cum se cuvine de o zi liberă. In timpul ăsta, eu eram pe patine cu rotile. Sculată de la nouă, mi se părea că ziua era deja mai plină decât una de la birou: fă micul dejun, aranjează prin bucătărie, termină un articol, pune un piept de rață la cuptor, caută o rețetă de sos pentru rață, fă un piureu de păstârnac, scoate carmea de vită de la marinat și prăjește-o pentru tocana de mâine, aruncă un ochi pe vivre după niscaiva cadouri, citește știrile, răspunde la vreo două mesaje.Și-n timpul ăsta, ea...stă!

Ne-am ciondănit. Eu că să se ducă la lecții, ea că se duce, dar nu acum. Eu că e inconștientă, ea că nu înțelege ce vreau de la ea. Eu că ea nu-și dă interesul, ea că eu sunt exagerată și tot timpul nemulțumită. Eu că ea se sustrage responsabilităților, ea că eu nu văd că e printre primii cinci din clasă?! Eu am tăcut. A tăcut și ea. Și-a terminat episodul și s-a dus la lecții. Ba chiar am avut timp să mergem și la film, la Spărgătorul de nuci. Frumos, ca toate filmele Disney, dar pentru copii mai mici, undeva, zic eu, până-n zece, unsprezece ani.

Apoi ne-am întors și ea s-a așezat din nou... la filme. In timpul ăla eu i-am făcut pachetul pentru școală, am curățat aragazul, am pus o mașină la spălat, am strâns niște rufe și mi-am dat seama de ce am o problemă să o văd că stă. Pentru că aș vrea și eu, dar nu pot. Exact, într-un fel, sunt un pic geloasă. Eu nu pot să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Și nu e doar lipsa de timp, ci că pe undeva, noi, femeile, suntem construite în felul ăsta. Bărbații nu sunt așa. Cumva, ei reușesc să iasă din vrie de cum se intorc acasă, de la muncă. Pentru noi, însă, de multe ori, abia atunci începe șmotrul. Și tind să cred că simpla imagine a unei ființe umane care zace pe o canapea, fără să facă ceva obligatoriu sau folositor, ne scoate din minți. Și nu, nu cred că vrem ajutor, ci vrem să vedem că și celorlalți le e la fel de greu ca nouă. Sau chiar dacă vrem ajutor, nu vrem neapărat să ne auzim cerându-l. Vrem ca ceilalți să ni-l ofere. Pe bune, băieți, e chiar așa de greu?!

Intorcându-mă acum, însă, la ea, adolescenta în stare vegetativă de pe canapea. Psihologii spun că vârsta asta este cea a reveriei. Concret, copiii ăștia de 13-16 ani adoră să nu facă nimic, tocmai pentru a-și da timp să viseze cu ochii deschiși. Sunt perfect constienți că pierd ore bune, dar, ghiciți ce, ei știu că au tot timpul de partea lor și deci, nu e bai că aruncă un pic din el, pe geam. Ca și părinți, trebuie doar să avem grijă ca această stare de reverie (unii ar numi-o lâncezeală) să nu aibă impact asupra responsabilităților lor. Adică n-are decât să zacă fără să facă nimic după ce și-a făcut temele. Mai mult, la adolescență apare un fel de plăcere pură în a lăsa totul pe a doua zi. E normal, zice psihologul Daniel Marcelli conform căruia "adolescenții găsesc o bucurie aproape senzuală în plicitiseală și în a visa cu ochii deschiși". Nu vă îngrijorați: majoritatea știe și ea foarte bine să distingă realitatea de imaginar. Chiar dacă visează să danseze ca ăia de la Urban Dance Camp sau să cânte la ghitară ca Slash, adolescentul e conștient de limitele lui, dar asta nu ne îndreptățește pe noi, părinții, să fim exact cei care să-i tăiem elanul. Relax, știe și el că succesul vine la pachet cu efortul și cu munca. Doar că mai vrea să viseze un pic! Doar un pic!




P.S Pentru cine nu mă cunoaște încă, aia cu "copilul nostru, stăpânul nostru" a fost o glumă.