Încerc să-mi imaginez cum se vede acolo, pe dinăuntru. Îmi imaginez în culori, multe culori, zvâcnind nebune în jurul unei molecule care stă de una singură pe ringul de dans, acolo, în capul meu, și unduiește din șolduri. S-a descoperit că există molecula tristeții, cu un nume ca de haltă pentru trenurile de marfă: CRF1. Cât ea dansează, eu stau. Nu foarte mult, și nu foarte comod. Deja că muzica din capul meu și culorile alea care pulsează haotic mă fac să vreau să închid ochii, dar apoi, mai sunt și ceilalți care nu pot să rămână așa, pe loc, cu brațele încrucișate și să aștepte pur și simplu să se termine melodia și o moleculă istovită să se așeze la locul ei. Și-atunci mă zoresc, bat din picior, se răstesc sau după caz, își iau vocea aia plângăcioasă, tu nu mă mai iubești, mă rog,  nu o spun chiar așa, în cuvinte, dar așa se aude, de parcă e lucru voit. Urmează salata de boeuf, apoi conversația băltește un pic ca mătasea broaștei,  iar faci fața aia, iar fac fața aia, hop și replica cu oamenii care mor de foame, cu cei care sunt bolnavi, apoi cu cei singuri, și cât molecula dansează și dansează, ne luăm de mâini și împreună, musai împreună, facem turul lumii în o sută de nenorociri mult mai mari decât ale noastre, de fapt, decât ale mele.  Abia apoi vin sarmalele.