M-am născut, am copilărit şi mi-am petrecut mare parte din viaţă în centrul Bucureştiului. Am stat pe lângă Cişmigiu, am făcut şcoala la Cervantes (pe vremea mea era doar o şcoală generală), liceul la Lazăr, facultatea la Universitate, m-am angajat la Radio şi ca tânără nevastă, am locuit lângă fosta Operetă.
Clipa în care a trebuit să mă mut din garsoniera noastră micuţă, prea micuţă pentru trei persoane, a fost cumplit. Am simţit ceva din spaima emigrantului: unde sunt şi ce mă fac? Mi se părea că mă voi rătăci printre blocurile toate la fel, că mă voi sufoca în noul cartier pe care l-am învăţat împingând la cărucior. Dar e un cartier frumos: am străduţe cu case şi curţi pline de lalele şi magnolii, am parc peste drum, am linişte seara şi vecini fără manele.
Totuşi, de fiecare dată când mă duc în centru, am senzaţia că mă întorc în timp.
Nu mă duc des şi de multe ori nici nu mă gândesc la toate câte sunt în jurul meu. Deşi e de ajuns să trec pe lângă Cişmigiu şi parcă mă văd acum 30 de ani, jucându-mă cu prietenii de-a flori, fete şi băieţi, sau mai târziu, chiulind cu gaşca din liceu sau pupându-mă cu primul meu prieten pe băncile din Rondul Scriitorilor. În general însă, prefer să fiu eu, cea de acum. Lucru destul de greu pentru un Rac tipic, care trăieşte prezentul doar pentru a-şi aduce mai bine aminte de trecut.
Doar că sunt momente în care viaţa ta, a aceleia ce ai fost, revine atât de brutal încât te lasă fără aer. Cam asta mi s-a întâmplat acum câteva zile. Am avut treabă pe la Universitate. Nu ştiu de ce, am trecut pe lângă Facultatea de Litere. Am ajuns până în faţa intrării. Uşa era închisă, dar brusc m-am simţit înăuntru, în holul mare şi alb, cu scări în stânga către amfiteatre şi cu altele în dreapta către barul de jos.
Mi-am adus aminte de mirosul de cărţi din bibliotecă, de profesori, de colegi, mai degrabă colege, că deh, aşa e la Litere şi Limbi Străine, şi de orele întregi de discuţii înflăcărate despre scriitori şi băieţi, de timpul ce se scurgea atât de blând, ca şi cum nimeni şi nimic nu ne grăbea.
Am vrut să împing uşa mare şi să fiu iarăşi în holul alb cu scări. Dar, nu am făcut-o. Am preferat să rămân unde îmi era locul şi doar să spun în sinea mea: "Mi-e dor, mi-e dor/De fraţii mei din Labrador!"
Dacă nu-l ştiţi pe Apolodor, iată cam ce probleme are: nu e Rac, e doar un pinguin.
Clipa în care a trebuit să mă mut din garsoniera noastră micuţă, prea micuţă pentru trei persoane, a fost cumplit. Am simţit ceva din spaima emigrantului: unde sunt şi ce mă fac? Mi se părea că mă voi rătăci printre blocurile toate la fel, că mă voi sufoca în noul cartier pe care l-am învăţat împingând la cărucior. Dar e un cartier frumos: am străduţe cu case şi curţi pline de lalele şi magnolii, am parc peste drum, am linişte seara şi vecini fără manele.
Totuşi, de fiecare dată când mă duc în centru, am senzaţia că mă întorc în timp.
Nu mă duc des şi de multe ori nici nu mă gândesc la toate câte sunt în jurul meu. Deşi e de ajuns să trec pe lângă Cişmigiu şi parcă mă văd acum 30 de ani, jucându-mă cu prietenii de-a flori, fete şi băieţi, sau mai târziu, chiulind cu gaşca din liceu sau pupându-mă cu primul meu prieten pe băncile din Rondul Scriitorilor. În general însă, prefer să fiu eu, cea de acum. Lucru destul de greu pentru un Rac tipic, care trăieşte prezentul doar pentru a-şi aduce mai bine aminte de trecut.
Doar că sunt momente în care viaţa ta, a aceleia ce ai fost, revine atât de brutal încât te lasă fără aer. Cam asta mi s-a întâmplat acum câteva zile. Am avut treabă pe la Universitate. Nu ştiu de ce, am trecut pe lângă Facultatea de Litere. Am ajuns până în faţa intrării. Uşa era închisă, dar brusc m-am simţit înăuntru, în holul mare şi alb, cu scări în stânga către amfiteatre şi cu altele în dreapta către barul de jos.
Mi-am adus aminte de mirosul de cărţi din bibliotecă, de profesori, de colegi, mai degrabă colege, că deh, aşa e la Litere şi Limbi Străine, şi de orele întregi de discuţii înflăcărate despre scriitori şi băieţi, de timpul ce se scurgea atât de blând, ca şi cum nimeni şi nimic nu ne grăbea.
Am vrut să împing uşa mare şi să fiu iarăşi în holul alb cu scări. Dar, nu am făcut-o. Am preferat să rămân unde îmi era locul şi doar să spun în sinea mea: "Mi-e dor, mi-e dor/De fraţii mei din Labrador!"
Dacă nu-l ştiţi pe Apolodor, iată cam ce probleme are: nu e Rac, e doar un pinguin.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu