Ana e mereu plină de solicitudine, mereu prezentă, mereu dornică să facă şi să ajute. Asta până când trebuie să facă ceva. Simplul cuvânt "trebuie" o transformă pe duduia drăgălaşă şi amabilă într-un căpcăun încăpăţânat care protestează cu toată forţa dată de cei 6 ani ai ei.

Iar dacă acest "trebuie" e însoţit şi de cuvântul "teme", atunci explozia de proteste e garantată. Acum, să ne înţelegem: temele astea sunt de fapt nişte exerciţii date de logoped sau nişte fişe rămase necompletate de pe la grădi. So, nimic complicat: câteva desene, o poza de colorat, nişte liniuţe. Doar că disperarea Anei e dată mai ales de faptul că trebuie făcute cu grijă. Nu repede, nu pe bandă rulantă, nu fuşerite. Doar încet şi cu grijă. Ori aceste cuvinte nu există în percepţia ei.


Pentru început apelează la fel de fel de subterfugii, doar - doar scapă: ba că e obosită, ba e foame, ba e sete, ba are pofta de o prăjitură pe care să o facem împreună. Apoi, trece la stadiul următor: îşi aranjează biroul cu o grijă şi o lentoare ce-mi afectează invariabil nervii, înşiră şi aliniază creioane, foi, gume, aprinde şi stinge lumina, ba e prea puternică, ba nu vede nimic.
Pasul trei: se apucă în sfârşit de treabă şi apare triumfătoare în două minute cu tema greşită. Tu ce crezi, e bine? o întreb. Păi, nu ştiu ce să zic... aşa şi aşa, zice ea şi pleacă boscorodind la masa de tortură să corecteze ce a greşit. Operaţiunea se repetă de vreo două ori înainte să fac şi eu apel la artileria grea. Şi anume, discursul despre şcoală, muncă şi viaţă. Şi dă-i şi luptă: dacă nu vrei să înveţi, nicio problemă, există meserii pentru care nu-ţi trebuie carte. Uite, poţi să te faci gunoier.


Ce-a înţeles Ana din aceste pilde e greu de spus, după cum se va vedea în cele ce urmează.
Plimbându-se cu taică-su prin cartier acum câteva zile, Ana dă peste o porţiune de gazon pe care tronau nişte gunoaie. Copila strânge o hârtie şi o aruncă la coş. Foarte frumos din partea ei. Vrea să facă la fel şi cu o sticlă de plastic.
-Nu pune mâna pe ea, cineva a pus gura şi tu nu ai unde să te speli pe mâini, zice tatăl.
Nici gunoierii nu pun direct mâna, au mânuşi şi un cleşte cu care ridică de pe jos gunoaiele. Uite, vezi, pentru meseria asta nu-ţi trebuie şcoală. Oricine poate să o facă, chiar şi tu! continuă el convins că a dat lovitura.
-Dar eu n-am cleşte, răspunde Ana posomorâtă.


Şi pare mai degrabă întristată de lipsa ustensilei decât de perspectiva unei munci în aer liber. Şi când te gândeşti câte ar putea ea să facă cu un cleşte d-ăla adevărat, de gunoier!