Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Am citit comentariul unui cititor anonim de la postarea Ioanei despre evaluările naționale și am vrut inițial să-i răspund; pe urmă mi-am dat seama că aș avea prea mult de scris, așa că am decis să mă lăfăi într-o postare nouă.

Pe vremea comuniștilor sistemul era, în opinia mea, simplu și clar: dacă-ți iese media sub 5 nu treci clasa; dacă vrei să intri la un liceu dai un examen împreună cu toți ceilalți care vor să intre la liceul respectiv (treapta I); dacă vrei să intri la o facultate dai un examen împreună cu toți ceilalți care vor să intre la facultatea respectivă (examenul de admitere). Mai era și o treaptă a II-a pe al cărei rost nu l-am înțeles niciodată, însă asta nu era o tragedie.

Eu consider acel sistem echitabil și corect, pentru că nu conta de unde veneai sau în ce fel studiaseși: examenul era același și era notat la fel pentru toți cei care dădeau examen la același liceu (sau la aceeași facultate). În plus, examenul era orientat către materiile de interes specific ale unității de învățământ la care doreai să te înscrii.

De niște ani încoace au început să conteze și notele obținute de-a lungul anilor școlari. Rezultatul pe care presupun că-l sperau legiuitorii era ca sistemul de învățământ să încurajeze elevii să învețe la toate materiile, nu să vâneze cinciul la materiile care nu le erau necesare pentru examene, așa cum îmi imaginez că se presupune că am fi făcut noi. Scopul n-ar fi rău, însă metoda pe care au ales-o mi se pare absolut catastrofală.

În primul rând, într-o țară cotată în toate studiile ca ocupând poziții înalte în topurile internaționale ale corupției, legiuitorul ar trebui să aibă asta în vedere și să implementeze un cadru legal care descurajează corupția sistemică. Una dintre metodele evidente de a descuraja corupția este să limitezi numărul de funcționari de stat de care depind cetățenii -- trebuie să dau multe șpăgi dacă am nevoie de multe aprobări și trebuie să dau mai puține șpăgi dacă am nevoie de mai puține aprobări. În acest context, legiuitorul român a decis că este dezirabil ca viitorul tuturor copiilor să se afle la mâna întregului corp didactic gimnazial, mai toți funcționari de stat cu salarii de nimic (lucru pe care legiuitorul îl cunoaște îndeaproape, întrucât același legiuitor alocă aceste salarii).

Ne punem în mod firesc întrebarea cine sunt acești oameni de care a ajuns să depindă viitorul copiilor noștri -- ce fel de oameni sunt aceste cadre didactice? Având în vedere salariile mici și limitarea naturală posibilităților de a avansa în rândurile profesorilor din gimnazii, cred că ai nevoie de o dăruire exemplară și uimitor de altruistă pentru arta pedagogică ca să alegi o astfel de profesie. Ceea ce se și întâmplă -- există mulți profesori care aleg cu dragoste și dăruire o carieră plină de lipsuri și insatisfacții, doar de dragul copiilor și, în esență, al promisiunii viitorului. Însă ar fi absurd să presupunem că toate miile de profesori sunt astfel de oameni (iar știrile arată asta cu prisosință).

Cine sunt, deci, "ceilalți", oamenii care caută un loc de muncă prost plătit, lipsit de satisfacții profesionale și pentru care prin definiție nu au dragoste și talent, dar unde știu că au în mână viitorul copiilor dumneavoastră? Ăștia sunt profesorii care simt nevoia să ofere meditații la geografie și biologie fără de care copilul nu face față la clasă și ia note mici, ăștia sunt cei care-ți explică pe șleau ecuația exactă care corelează dimensiunea fondului clasei cu viitorul copilului tău, ăștia sunt cei care simt nevoia să le povestească părinților -- absolut incidental -- despre cheltuielile pe care le au acasă cu zugrăvitul, cu mașina, cu căldura sau mai știu eu cu ce. Un profesor dedicat nu are nevoie să spună vreodată lucruri de felul ăsta, pentru simplul motiv că sunt complet incongruente cu actul pedagogic.

Însă corupția este rea nu doar pentru că niște bani se mută din buzunarul lui Popescu în buzunarul lui Georgescu -- asta se întâmplă și la magazin și nimeni nu se plânge pentru asta. Corupția este rea deoarece corupe. În contextul unui examen important, precum treapta, bacalaureatul sau examenele de admitere, notele sunt obținute pe baza unui test scris care poate fi contestat, reanalizat, verificat de un inspector, de către un părinte sau de către oricine altcineva. Însă cine verifică în ce fel se dau notele la clasă? Chiar și ca părinte nu poți ști dacă copilul tău nu s-a blocat, nu s-a timorat sau cine mai știe din ce motiv a meritat o notă mică atunci când a fost ascultat în clasă -- indiferent că studiase materia. Asta în privința notelor mici nemeritate; în privința notelor mari nemeritate lucrurile stau și mai rău, fiindcă notele mari sunt o resursă inepuizabilă -- un profesor poate da oricâte și nimeni nu se plânge.

Rezultatul final este un sistem educațional corupt în sensul de dicționar al cuvântului: stricat, depravat, pervertit. Fostul ministru al educației afirma că "învățământul românesc s-a transformat (cu unele excepții notabile) într-o fabrică de iluzii. Se dau note mari în gimnaziu, acum se dau note mari la evaluarea națională, se dau note mari în liceu, se dau note mari în facultate". Am ajuns în situația în care nu mai știe nimeni cum stăm de fapt -- iar asta din cauza corupției, nu în paralel cu ea.

Care ar fi reacția firească atunci când constați că experimentul tău a eșuat? Să revii la sistemul vechi. Dar legiuitorul român, în înțelepciunea lui, a găsit altă soluție: ameliorăm sistemul nou, nu revenim la cel vechi. Și cum anume ameliorăm un sistem corupt și necontrolabil? Simplu: creștem în fiecare an cantitatea de materie predată (pentru că, nu-i așa, dacă copiii nu pot asimila informația pe care le-o oferim înseamnă că trebuie să le oferim mai multă) și implementăm un sistem de evaluare națională inspirat de bună seamă din dadaism: ca să aflăm cât de bine asimilează copiii materia din programa școlară le dăm teste din altă programă școlară (în caz că n-ați citit postarea Ioanei, testul este bazat pe programa nouă care încă nu a intrat în vigoare).

Cred că există pe undeva impresia că un sistem de felul celui actual ar fi mai egalitarist decât cel comunist. Nu numai că lucrurile nu stau așa, dar chiar s-au potrivit bine contextului istoric: pe vremea comuniștilor porneam cu toții egali; în economia de piață, cine are bani mai mulți are și note mai mari -- din păcate însă, rezultatele finale sunt inverse: pe vremea comuniștilor aveam un sistem funcțional, în economia de piață avem unul falimentar.