Cred că aveam vreo nouă ani când m-am apucat să scriu o piesă de teatru. Ţin minte că era vorba despre o familie compusă din tată, mamă şi o fetiţă de vârsta mea (normal) fană  Michael Jackson (cred că tocmai primisem de la nişte prieteni din străinătate un tricou cu el) şi această familie se dorea a fi extrem de amuzantă şi spirituală. Sigur, după vreo două capitole cu care am avut grijă să-mi plictisesc mai toate rudele şi prietenii de familie, am abandonat proiectul şi m-am întors la grijile şi temele de clasa a treia.

Dar preţ de două săptămâni m-am tot vânturat cu un caiet sub braţ în căutare de laude şi încurajări din partea celorlalţi. Voiam efectiv să-i văd cum se entuziasmează, cum se uită admirativ la mine, cum îmi spun cât de grozavă şi de precoce sunt! Voiam aplauze aşa cum vrea şi Ana mea atunci când se apucă să danseze un fel de ţurca-n bătătură pe care ea mi-o serveşte drept mostră de step. Sigur, cu ea, fiindcă e copil, lucrurile tind să fie mai simple. Punctezi reuşitele, lauzi efortul, încurajezi şi motivezi să continue, să vrea să facă, să poată, să se lupte, să nu se lase.  Dar cu ceilalţi? Cu ceilalţi din jurul tău, cu cei mari, cu cei adulţi, cu cei care nu mai pot suna la mama sau la tata ca să caute vorbe bune? Cu cei de care te ciocneşti pe stradă, cu cei care te calcă de multe ori din simplă neatenţie pe picior, cu cei care poate au avut o zi îngrozitoare atunci când s-au răstit la tine, cu cei care sunt uneori atât de obosiţi încât abia reuşesc să-ţi răspundă la priviri, darămite să mai şi stea de vorbă cu tine?

Mi-am dat seama că de multe ori, copiii ajung să fie în familie sursa adulţilor de răsplată şi motivare. Nimic nu se compară cu vocişoara aceea care-ţi spune seara, la culcare, tu eşti tot ce este mai important pentru mine, nimic nu este la fel de preţios ca desenul de pe frigider cu cei mai buni părinţi din univers. Dar copiii nu sunt făcuţi să suplinească nevoia noastră de încuraje şi motivare. Şi din păcate, de multe ori, doar ei o fac.

Citeam deunăzi că aproape 65% dintre români sunt nemulţumiţi de condiţiile de la locul de muncă. Şi nu neapărat de aspectul financiar. Ci de lipsa uneori totală de feed-back şi de perspective care se însoţeşte de multe ori cu o demotivare pregnantă. Iar în momentul în care la muncă eşti ţinut în şuturi, în momentul în care totul este criticat, demontat, disecat, aruncat sau când lauda vine doar ca o stereotipie de limbaj (good job şi gata) atunci frustrarea devine atât de mare încât riscăm să ajungem să pretindem familiei să ne valorizeze mai mult decât poate şi decât ar fi normal să o facă. Vă spun sincer, am momente când număr biletele de pe frigider şi intru în panică dacă mi se par mai puţine.

În aceste condiţii, pe 7 mai, la metroul de la Unirea, cei de la Deliveringlife s-au gândit să facă o nouă Gală a oamenilor.  Cu cât se vor strânge mai mulţi voluntari, cu atât mai mulţi oameni vor fi aplaudaţi şi încurajaţi după pofta inimii. Adică, fericiţi!