Am avut ieri o discuție cu Ana mea.
- Auzi, mama, ca să faci un copil trebuie neapărat să fii căsătorit?
(Apropo, puteți să dați cu pietre, dar cu vremurile pe care le trăim, hormonii pe care îi mâncăm și copiii care sunt aruncați spre adolescență din ce în ce mai devreme, noi am decis să-i spunem infantei cam cum stă treaba cu făcutul plozilor).
- Păi, nu, nu e obligatoriu. Dar e preferabil, zic eu, ca un copil să aibă ambii părinți.
- Dar tu nu vezi că mie azi îmi place de un băiețel, mâine mă răzgândesc? Dacă o să rămân așa toată viața?
Sincer, sper să nu fie cazul, deși e nestatornică rău Mița, asta o văd și eu. Însă discuția asta mamă-fiică m-a făcut să mă gândesc la momentul ăla, la clipa în care îți spui "ăsta e". În cazul meu, cel mai greu în relația cu un bărbat nu mi s-a părut să mă îndrăgostesc, pe asta am făcut-o încă de mică relativ ușor și des, ci să simt că toate se potrivesc, că lucrurile se așează, că omul din fața mea are toate răspunsurile corecte și că, din momentul acela, pot să-l iubesc liniștită, fără să tot tresar de spaima de a descoperi nepotriviri pe care să le dau la o parte, sperând că, la un moment dat, se vor estompa. Din păcate, nimic nu se prea estompează, iar experiența arată că majoritatea defectelor cresc cu timpul, vârsta și rutina. Dacă tata ar mai fi trăit și dacă m-ar fi citit, sigur ar fi spus "ai văzut că ajungi la vorba mea și că educația este până la urmă cea mai importantă într-o relație?". Mda, am văzut, tată, ce să mai zic. Sigur, la început e iubirea, apoi, cu timpul, pe măsură ce hormonii se calmează și rutina se instalează (eu nu văd în rutina ceva neapărat rău, personal îmi place siguranța), lucrurile tind să se strice dacă unul e de pe-o planetă și celălalt de pe alta. Asta nu înseamnă defel că ambii trebuie să aibă aceleași pasiuni, manifestări, ritm de viață (B. e complet noctambul și pasionat de matematică, istorie, etimologie; eu nu), ci că reacțiile lor, principiile lor, lucrurile importante pe care pun preț să fie aceleași. Îmi aduc aminte, de exemplu, că în adolescență am fost îndrăgostită până peste cap de un băiat care nu citise nicio carte. Pe lângă asta mai avea un defect: trăia în altă țară. Dar, în timp ce-l iubeam știam că nu aș fi putut să rămân cu el. Mi-era clar că noi doi nu aveam de fapt nimic în comun. Și asta nu pentru că eram eu o intelectuală rafinată, ci pentru că el, prin educația primită, avea cu totul alte valori decât ale mele.
Revin așadar și spun: cum știi să spui "ăsta e"? Când simți că l-ai găsit? Nu neapărat pe cel mai bun, mai minunat, mai vrednic de iubirea ta, mai dispus să te răsfețe. Ci pe acela cu care simți că relația va fi de cursă lungă. Cu care simți că și după ce nu-ți mai tremură genunchii și nu-ți mai bate inima nebunește, rămân atâtea lucruri de povestit, de sfătuit, de râs, de dezbătut, încât viața ți se pare scurtă pentru câte puteți face împreună.
De B. m-am îndrăgostit într-o iarnă. Ne cunoscusem de vreo săptămână cu ocazia unei seri cu lume multă și împreună cu alții de la ziarul unde lucram pe atunci, am decis să ne vedem la o cafea, în oraș. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile. Iar eu aveam o înțelegere cu mama. Dacă intervine ceva în programul meu, să o anunț și pe ea. Seara se tot prelungea, orele treceau și la un moment dat am văzut că era foarte târziu și că mama nu știa nimic de mine. Așa că ori plecam acasă, ori o sunam să-i spun pe unde sunt. În bar nu era telefon, în jur nici atât. Prietenii îmi tot spuneau să mă calmez că sunt majoră și că mama o să se supere și o să-i treacă. Și atunci, s-a întâmplat. "Zing-ul" pentru cine a văzut Hotel Transilvania. B. a ieșit cu mine pe stradă, a oprit un taxi și ne-am dus preț de două stații de autobuz mai încolo, într-o cârciumă pe care o știa și unde l-a rugat pe patron să-mi dea voie să dau un telefon. Ce mi-a plăcut cel mai mult la gestul ăsta a fost însă comentariul care l-a însoțit: "stai liniștită, te înțeleg perfect, așa e și mama mea, se îngrijorează dacă nu o sun". Și atunci am zis în sinea mea "ăsta e, pot să mă îndrăgostesc liniștită". Și asta nu pentru că ținea la maică-sa, ci pentru că mi-a arătat că e genul de om care știe să devină empatic, fără să-i pese că poate va părea mai puțin macho.
Am văzut în ultimii ani foarte multe cupluri care au divorțat. Din păcate, educația, principiile, idealuri și comunicarea nu pot ține întotdeauna oamenii împreună. Dar atunci când cei doi parteneri proveneau de la început din medii diferite și incompatibile, din familii cu educație diametral opusă, separarea a scos la iveală tot ce era mai rău, iar despărțirea s-a făcut dureros și dizgrațios. Iar copiii au fost cei mai afectați, pentru că în situația de mai sus, părinții nu vor avea cum să rămână prieteni -- pentru că nu au fost niciodată. Cred că, atunci când va fi mare, asta o să-i spun Anei mele: "așteaptă să vă împrieteniți înainte de a vă căsători și a face un copil. Dacă nu puteți, atunci mai bine lăsați-o baltă". Și încă un sfat: cred că înainte de a te lansa într-o relație cu cineva, e bine să afli cum reacționează la supărare. Am avut prietene care au descoperit cu stupoare că omul din fața lor era un maestru al crizelor și al amenințărilor în momentele de tensiune, dar am cunoscut și bărbați care se trezeau alungați pe canapea sau și mai rău, la hotel, pentru că nevasta nu suporta să treacă peste certuri de multe ori banale. În cei aproape douăzeci de ani de relație, nici eu, nici consortul nu ne-am întors vreodată spatele unui altuia, nu am plecat de acasă, nu am dormit pe canapea. Am zis eu că "ăsta e".
Și la voi, la voi cum a fost? Când a făcut "zing"? Când ați simțit că l-ați găsit?
17 comentarii:
mie mi se pare un pic exagerat 'când cei doi parteneri proveneau de la început din medii diferite și incompatibile, din familii cu educație diametral opusă', ca si cum eu nu am sansa la cineva care provine din familie intelectuala rafinata. eu nu provin din familie intelectuala rafinata si am avut o relatie de 7 ani cu o persoana dintr-o astfel de familie. nu am vazut nici un pic de ambitie in acea persoana, ambitie de a se autodepasi, de a iesi din comfortul personal. eu provin din familie simpla, tata muncitor caruia ii placea bautura din cand in cand, mama contabila fara studii superioare(nu trebuia asa ceva ca sa devina contabila pe vremea comunismului). acele persoane intelectuale rafinate mi-au pus de multe ori etichete proaste, ca 'aia cu tatal alcoolic', avem note mai bune decat copiii lor si nu intelegeau de ce, tatal meu era 'alcoolic' din punctul lor de vedere. dar parintii mei asa simpli cum au fost, s-au jucat cu mine, nu au avut nevoie de AP workshopuri, faceau cozonac de sarbatori si nu aveam problem sa stiu sa tin un ou de paste in mana. mi se pare aiurea sa judeci omul pe care il va alege in functie de backgroundul parintilor. o mentalitate, veche, invechita, comunista ca a mamei prietenei mele. doar ca prietenei mele nu i-a pasat, s-a casatori, a divortat si si-a luat un pompier englez caruia ii place sa se bucure de viata, sa calatoreasca, sa joace golf. nu stiu daca are cine stie ce carti citite la activ, dar e un om plin de viata si respectuos.
Mihaela
Eu zic ca ai perfecta dreptate, daca cei doi provin din medii asemanatoare, au valori, principii si chiar preferinte comune, e mult mai usor ca acel cuplu sa aiba succes. Evident, nu e imposibil ca doi oameni complet diferiti sa reuseasca, dar probabil ca e mult mai greu si mult mai rar.
La mine zingul s-a produs (oricat de ciudat va suna) in discoteca, la 16 ani, dupa un sarut, cand am fost sigura ca peste cativa ani o sa ma marit cu omu' ala. Si chiar asa a fost. 16 years later, still happy and together.
Maria
Mihaela, vezi ca eu acolo am scris "si NU pentru ca as fi fost vreo intelectuala rafinata", cred ca tu ai citit contrariul. Bunica mea a avut patru clase, a ramas orfana de mica, dar a avut sansa sa aiba o minte ascutita care i-a permis sa vada, sa observe, sa se inspire, sa trieze. So, acolo unde familia nu te ajuta, te poate ajuta de multe ori mediul, scoala, anturajul. Problema este atunci cand valorile si principiile din familia ta pur si simplu sunt altele decat cele din familia lui. Atunci eu cred ca acel cuplu are sorti mici de izbanda. Practic, unul dintre ei trebuie sa accepte sa fie remodelat. Si asta nu numai de dragul celuilalt, ci pentru ca isi doreste o schimbare. Eu despre asta vorbeam, nu despre faptul ca exista familii sarace si amarate si altele cu stare. Faptul ca cineva are acasa o biblioteca plina cu carti pe care doar o sterge de praf nu-l face mai citit decat o persoana amarata care nu are nicio carte, dar care imprumuta de la biblioteca. Principiile de viata, cele de baza, conduita, valorile pot fi aceleasi si intr-o familie simpla si modesta si intr-una bogata. Ele nu tin de bani. Ci de educatie.
Maria, oau, la 16 ani si de atunci tot impreuna? Mai rar asa ceva. Multi ani frumosi si de acum inainte!
Ioana, de fapt de 16 ani suntem casatoriti, dar am mai petrecut impreuna cativa ani si inainte de a ne casatori. In total, or fi vreo 20, cam ca la voi :D
Maria
Ioana, poate nu am inteles bine. Dar eu nu prea mai cred in relatii care dureaza o viata. Da, ai un fond pe care ti-l modelezi in timp. Cred ca suntem un construct social, suntem influentati de exterior. Cred ca putem creste si ne dezvolta impreuna dar ce te faci cand fiecare, la un moment dat, are drumul sau diferit. Si eu cred ca e bine ca un copil sa aiba ambii parinti (am crescut cu ambii parinti), dar am vazut si copii fericiti care au crezut cu parinti separati.
Mihaela
Mihaela, eu cred in casatorii care dureaza o viata. Nu cred in pasiune care dureaza o viata, nu cred in indragosteala care sa dureze vesnic. Dar casatoria nu este doar despre asta. In fine, asta deja devine alt subiect. Sigur ca un copil poate sa creasca fericit si cu parintii separati, poate chiar ca uneori e mai bine sa fie asa, decat sa traiasca intr-o stare permanenta de scandal. Dar nu cred ca un copil e fericit daca parintii, chiar si separati, se dusmanesc, ajung sa rupa relatiile chiar si pe cele civilizate, sa se acuze in permanenta. Iar din punctul meu de vedere, felul in care reactionezi atunci cand iesi dintr-o relatie, felul in care stii sa-ti gestionezi sentimentele si sa te porti cu celalalt vine tot din educatie.
am fost f. buni prieteni înainte de căsătorie. Dar, în rest am avut noroc.Adică, nu am discutat nimic înainte, despre cum vede viaţa fiecare şi ...ce resurse avem.Dacă am fi stat de vorbă, nu ne-am mai fi căsătorit.
Aşa, ne-am căsătorit şi ...am avut noroc că lucrurile au mers pe un făgaş bun. Şi eu cred că educaţia e esenţială, în sensul de ceea ce a văzut fiecare în familia lui. Adică, dacă ai văzut o mamă care-şi înfrunta tot timpul bărbatul sau un tată care-şi alerga nevasta, e greu de crezut că nu vei avea aceleaşi tendinţe.De fapt nu că e greu de crezut, e imposibil.
inca nu l-am gasit pe el, voiam doar sa zic sa nu te sperii pt ana. dc imi amintesc bine e geamana. superficiali cat incape, dar au niste profunzimi cat groapa marianelor la care nu prea te-ai astepta. chiar dc o sa-i placa azi un tip si maine altul chiar si mai incolo, o va face cu ochii larg deschisi si va stii ca aia nu sunt EL. been there, done that. :)
ady
Sa stii Ady ca asta imi este foarte greu, poate cel mai greu; sa-mi bag bine in cap ca Ana nu gandeste si nu simte ca mine. Teoretic o stiu, cu practica insa e mai greu. Merci oricum pentru incurajari:)
Ah si iti urez ca atunci cand il vei intalni, sa stii ca "el e"!
De acord cu Ady, din cauza profunzimilor ii e greu sa se opreasca la unul. Si inca e mica. Eu, cand eram mica, imi doream 4 copii cu 4 barbati diferiti. Mi se parea fun. Asta e ultimul meu comentariu.
Mihaela
Foarte bine spus in articol. Si eu cred ca mai devreme sau mai tirziu diferenta de educatie se simte. Chiar daca Mihaela sustine contrariul, relatia ei cu cineva diferit a durat 7 ani. Pentru mine, o casatorie reusita tine o viata.
am stiut la 4 ani ca EL este. Asta doar pentru ca era frumusel (si cu 8 ani mai mare decat mine) si pentru ca vazandu-ma ca plang, mi-a oferit o bomboana ca si consolare. In timp, crescand, il vedeam in fiecare vacanta dar visam la el asa cum visezi la un actor din filme.....ti-ar place, dar stii ca nu se va intampla niciodata. Si totusi noua ni s-a intamplat. Eu aveam 16 ani atunci cand el mi-a promis ca ma asteapta sa cresc. Pana la momentul acela, m-am mai indragostit, dar tuturor le spunem ca exista EL. Nu-l cunoasteam, nu ma cunoastea....adica nu stiam ce fel de om e, ce viseaza, ce-si doreste, ce poate.....
Si totusi s-a intamplat. Sunt 15 ani de cand suntem impreuna si in fiecare zi ne descoperim unul pe celalalt. Au fost si surprize "neplacute", dar ne-am adaptat, ne-am modelat din mers....
Si toate astea pentru ca la baza ne leaga dragostea pentru acelasi sat in care am crescut amandoi, pentru tot ce inseamna asta, pentru aceiasi oameni, aceleasi traditii si aceleasi valori....
Multi se mira ca inca mai rezistam, pentru ca la suprafata suntem diametrali opusi....dar sunt convinsa ca e "pentru totdeauna"....
oana
Oana, frumoasa poveste. Si eu sunt oarecum opusul sotului meu, dar, cum spui si tu, cand te leaga mai multe decat iubirea, atunci lucrurile merg.
Bine punctat ultimul comentariu... Doar iubirea nu tine o vesnicie, daca nu sunt si altele care sa formeze liantul. Felicitari pentru blog! Te-am gasit pe blogul Marei si am avut o surpriza placuta :).
Multumesc Lili! Te astept cu drag in vizita:)
Trimiteți un comentariu