M-am gândit să vă povestesc și vouă, poate nu știți sau nu vă imaginați- deși mă îndoiesc- cum merg anumite lucruri în țărișoara noastră.

Așadar, să presupunem că aveți nevoie- doamne ferește, dar mă rog, boala nu alege, vorba lui Caragiale- de concediu medical dat de un medic specialist. Primul pas, vă faceți o programare. Pasul doi, vă duceți la ziua și ora stabilită și constatați că programarea dumneavoastră nu are nicio relevanță, se stă la coadă ca pe vremea lui Răposatu'. Acceptați, că ce naiba ați putea face și vă prăbușiți docili pe un scaun pe care rămâneți preț de...două ore până vă vine rândul. Oricum, când ieșiți de la medic, mai, mai că vă vine să deschideți șampania pentru că aflați că nefericiții de după dumneavoastră- da, da, ăia de au stat și ei câteva ore bune și au avut și ei programare- nu mai prind loc. S-a terminat timpul doctorului, iar următorul interval disponibil e undeva peste vreo două săptămâni. Sigur, nimeni nu le-a expus aceste riscuri în momentul în care medicul cu pricina i-a acceptat de pacienți.

Fericit, plecați cu foicica salvatoare către medicul de familie, căci da, și ăsta trebuie să pună o ștampilă înainte de a vă prezenta cu documentul la locul de muncă. Buuun. Până acum, cu excepția celor 42 de grade de afară, nimic nu pare să riște să vă distrugă zenul. Medicul de familie e chiar cooperant și vă primește surprinzător de repede. Pac, pac două ștampile, vă rog semnați aici și aici, dați la fete cardul de sănătate, luați cardul și drum bun.

De data asta însă greșeala a fost a mea. Recunosc. M-am lăcomit. Am zis că dacă tot sunt acolo și tot plătesc de atâția ani C.A.S-ul, ce-ar fi să-mi iau inima-n dinți și să cer și o rețetă compensată. Un medicament relativ banal, dar pentru vreo șapte zile. Nicio problemă. Pac, pac, două ștampile (încă două), dați-mi cardul, luați cardul și rețeta și sănătate. Fericită și încă uimită de cât de eficient părea dintr-o dată sistemul, mă opresc în prima farmacie și întind rețeta cu mândria cu care am întins prima dată buletinul. O doamnă drăguță, în halat alb, se uită cu atenție, o întoarce pe toate părțile, se mai uită o dată și verdictul cade cu puterea unui meteorit:
- Nu se poate.
Hai că-ncepe, îmi zic și mă prefac șocată să aflu că-n țara mea există ceva care să nu se poată.
- Ce nu se poate?
- Păăăi, aici aveți gramaj de 200. Iar eu am pastile doar de o sută.
- Dați-mi atunci un număr dublu de pastile, încerc eu o variantă amiabilă și oarecum la mintea cocoșului.
- Păi nu se poate. Eu trebuie să dau exact ce scrie pe rețetă.
- Chiar și dacă nu aveți?
- Chiar.
Respir adânc și o  întreb inocent.
- Și eu ce fac?
- Puteți să plătiți sau puteți să vă întoarceți la medicul de familie să vă modifice rețeta și atunci vă servesc cu drag.
V-am spus că afară erau 42 de grade, nu? Ca să nu mă repet. Aleg să încerc la următoarea farmacie. Aceeași poveste. Mă întorc resemnată la medicul de familie. De data asta, coadă. Aștept, că tot nu am altceva mai bun de făcut în viață. După vreo jumătate de oră, ies triumfătoare cu rețeta corespunzătoare realităților farmaceutice.
Mă întorc la prima farmacie, întind deja rețeta cu un surâs triumfător și....ce-mi aud urechile?
- Aaah, nu am atâtea pastile câte scrie aici.
- Nu-i nimic, dați-mi câte aveți.
- Păi, nu pot. Nu am voie.
Deja îmi doresc să desfac șampania în farmacie, să o beau dintr-o înghițitură ca să uit. În loc de asta, întreb deja surmenată:
- Și eu ce fac?
- Vedeți că la vreo zece minute de mers, în intersecție, e o alta farmacie și acolo au. Nu e departe.
Ei nu i-am mai spus că afară sunt 42 de grade că nu avea rost, oricum reacțiile ei erau strict în funcție de ce avea sau nu avea voie să facă.

Cu rețeta în dinți și cu creierul aproape de pragul de fierbere, iată-mă și la numita farmacie. Am întins rețeta cu spaima cu care dădeam profesorului, pe vremuri, lucrarea de control la matematică. Se uită pe ea, o întoarce, se uită în calculator. Nicio reacție. Aproape că-mi permit să răsuflu ușurată că nu are nimic de obiectat, când numai ce o aud.
- Știți, avem o problemuță cu operarea cardurilor de sănătate. Apărățelul ne cam face figuri.
- Șiii? Asta ce înseamnă? întreb.
- Că poate veniți mai târziu?!
Deja vreau șampania să-i sparg capul.
- Vă bateți joc, doamnă? Mă plimb de aproape două ore pentru o amărâtă de rețetă.
- Nu aveți pe cine să trimiteți?
- Copilul meu de unsprezece ani e bun?
Se pare că asta a impresionat și apărățelul care brusc s-a decis să funcționeze. În trei minute, rețeta mea fusese introdusă și acceptată de sistem, procesată și acum mă uitam emoționată cum farmacista așeza cutiuțele cu medicamente în fața mea.
- 50 de lei, vă rog.
Brusc, mă trezesc din beție.
- Păi, nu e compensată?
- Ba da, dar doar în proporție de 30%. În plus, dacă ați fi avut gramajul de două sute în loc de o sută, ar fi fost mai ieftin. Dar așaaa....50 de lei, vă rog.
Inutil să vă spun că nu am mai avut bani de șampanie. Și oricum, scria pe prospect că e interzis alcoolul pe perioada tratamentului. Și oricum nu mai aveam chef. Și era și prea târziu.