Pe când mă plimbam ieri cu Ana prin cartier, mi-a răsărit în faţă un personaj îmbrăcat în roşu, înarmat cu o foaie de hârtie şi un creion.
- Bună ziua, sunt de la Uniunea Naţională pentru Progresul României şi vreau să vă pun o întrebare.
- Care progres, dom'ne? zic şi dau să trec mai departe.
- Şi întrebarea? zice el grăbind pasul după mine.
- Scurtă?
- Păi vreau doar să ştiu dacă sunteţi de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi.
- Da, zic sec şi plec cu Ana de mână.

Apoi mânuţa mică din palma mea se zbate încet semn că vrea să spună ceva.
- Mami, ce e aia eutanasiere?
Respir adânc şi spun adevărul.
Copila se uită la mine. La început mirată, mai apoi furioasă. Lacrimi mari îi curg pe obraji. Se revoltă. De ce să îi omorâm? De ce nu putem să le găsim stăpâni?
Aşa ar fi frumos. Aşa ar fi ideal. Dar ei sunt mulţi. Prea mulţi. Doar în parc la noi e o haită ce pune pe fugă orice câine străin şi orice biciclist.

Câinii vagabonzi muşcă. Nu toţi. Şi nu pe toată lumea. Şi se luptă pentru niscava mâncare. Şi umblă în gaşcă şi au teritorii pe care doar ei le ştiu. Şi te simt dacă ţi-e frică. Şi mie îmi e. Mai ales pentru Ana. Că e mică şi nu vreau să ajungă să fie fugărită, încolţită, trântită la pământ şi muşcată. Ca băieţelul din Vaslui, parcă, ce acum e internat la Terapie Intensivă după ce a fost sfârtecat de nişte dulăi.

Sigur, există şi ochii umezi de căţei care te privesc cu speranţa că poate îi vrei, că poate îi hrăneşti, că poate îi iei acasă. Şi eu aş vrea să poată fi adoptaţi şi să locuiască cu o familie iubitoare. La fel cum aş vrea să nu mai existe orfelinate şi foamete în lume şi boli şi părinţi alcoolici şi mame denaturate.

Dar despre asta nu m-a întrebat nimeni. Doar despre câini. Şi doar cei de la UNPR. Şi doar pentru propagandă electorală.

Mi-am luat pantofi cu toc. Negri, cu vârf ascuţit, aşa cum nu am mai avut de mult. Nici nu mai ştiu de când. Probabil, din ziua în care am văzut că nu e deloc uşor să mergi pe tocuri. Pe tocuri nu poţi să te grăbeşti foarte tare. Pe tocuri te doare coloana. Şi genunchiul. Mai ales ăla pe care mi l-am rupt încercând să învăţ să schiez împreună cu Ana.

Pe tocuri faci clap-clap şi parcă toată lumea întoarce privirea după tine. Şi strâmbă din nas. Mai ales când vede că mergi îndoind genunchii. Pe tocuri nu poţi alerga pe scările de la metrou şi nici după autobuz. Iar dacă se rupe tocul, trebuie să mergi şontâc-şontâc până acasă. Pe tocuri nu poţi să te duci la nisip cu copilul şi nici să vă fugăriţi prin parc.

Dar lumea pe tocuri e altfel. Miroase a parfumuri bune, se dă cu ruj roşu închis şi-şi poartă părul prins în coc. Îi plac vitrinele şi tarabele cu flori. Are unghiile făcute cu lac, ciorapi cu model şi ochelari negri de soare. De sus, de pe tocuri, oamenii pot fi îmblânziţi cu un zâmbet. Unul şic, discret, din spatele ochelarilor.

Pantofii mei cu toc, cei noi şi negri şi cu vârful ascuţit stau cuminţi în cutie. Încă nu am ieşit în lume cu ei. Doar până în faţa oglinzii. Şi deja lumea era altfel. Şi mirosea a parfum.

Ana s-a îndrăgostit. Se numeşte Roger. E un pic mai mare ca ea, e brunet şi adoră peştele. E actor şi are decapotabilă. Are coadă, dar din fericire, niciun tatuaj.
Roger e un leu de mare pe care am avut bucuria să-l cunoaştem vineri seară, la spectacolul din Parcul Titan al Circului Scott din Suedia.

Ce caută nişte suedezi într-un parc din Bucureşti? Acelaşi lucru pe care îl caută şi confraţii lor ukrainieni în Parcul Moghioroş şi circarii români lq Circul Globus. Cu toţii speră să câştige Leul de Aur la Festivalul Internaţional de Artă a Circului- FIAC, ediţia a III, organizat în perioada 20 septembrie-2 octombrie 2011 în capitală.
Aşadar, până pe 2 octombrie, avem circ de două ori pe zi, de la 10h şi de la 18h30, în două parcuri din Bucureşti şi circ la Globus de la 15h cu spectacolul Destinul Dacilor.

Acum că v-am introdus în temă, hai să vă povestesc despre Circul Scott, că doar pe ei i-am văzut. Este poate cel mai bun spectacol de circ de care am beneficiat live. Fără momente de umplutură în timpul cărora să riscaţi să vă pierdeţi copiii prin sală, cu multe animale, nişte acrobaţii absolut fenomenale şi un clovn super simpatic. Am văzut elefanţi şi cai arabi, am văzut un magician simpatic, doi acrobaţi ce mergeau pe sârmă pe bicicletă, unul pe umerii celuilalt, asta după ce cu o jumătate de oră mai devreme se dădeau pe aşa-zisa roată a morţii legaţi la ochi şi sărind coarda.

Au fost şi doi saltimbanci talentaţi şi un magician carismatic şi bineînţeles Roger al nostru. Sincer, dacă aş avea cum să-mi aleg un animal de casă, pe ăsta l-aş vrea. E drăguţ focă, dacă îmi permiteţi să spun aşa, vine pe scenă într-o maşinuţă decapotabilă, aplaudă, se fandoseşte şi chiar încearcă să cânte.

Biletele sunt scumpe. Cel mai ieftin e 40 lei şi cel mai scump 60 lei. Înainte să protestaţi, trebuie să vă gândiţi că animalele alea trebuie bine hrănite şi îngrijite. Altfel, riscă să ajungă ca cele de la Zoo Băneasa.
O idee ar fi să meargă copiii cu şcoala sau grădiniţa, aşa vor beneficia de preţ de grup, adică 20 lei de copil.

Ana va merge joi again la Circul Scott, de data asta cu colegii. Ştiu că a văzut deja spectacolul, dar nu am inima să-i spun că nu o las. Mai ales că abia aşteaptă să-l revadă pe Roger al ei.

Şi pentru că tot vă spuneam acum două zile că a venit, a venit, toamna, vorba cântecului, ei bine în Parcul Naţional (fost 23 August) sfârâie grătarele şi se coc pâinile. Cu alte cuvinte mai puţin poetice, e a nu ştiu câta ediţie a Festivalului pâinii. Ce naiba mai e şi asta?

Păi e cam aşa: multe tarabe pline cu fel şi fel de chestii -- de la şunci la brânzeturi, borcane cu miere şi zacuscă, dulciuri, sticle de palincă, leacuri băbeşti şi naturiste până la căciuli de blană, ţoale şi gablonzuri. Toate astea împânzesc aleile parcului şerpuind în jurul unei scene centrale pe care cântă şi ţopăie  feciori şi fete spre deliciul copiilor şi al babelor.

Ce e bine la acest târg: faptul că puteţi lua masa în oraş. Există mese, există mici, friptură, sarmale, gogoşi şi bere germană. Şi un loc unde copiii pot să picteze figurine de lemn şi ipsos. Şi o doamnă din Bistriţa care vinde nişte mere superbe şi nişte gogoşari minunaţi. Ce nu e bine: că e lume. Multă lume dezlănţuită şi flămândă şi nemiloasa în goana ei după mâncare.

Ce recomand: prăjiturile şi dulciurile de casă. Un stand cu fel de fel de bomboane, caramele, ciocolată, totul de casă. Bune, foarte bune. Se găsesc pe aleea centrală, pe partea dreaptă, cum treci de locul cu scena. Ce nu recomand: tartele cu fructe de la Chocolat. Arată extraordinar, costă pe măsură, dar au un gust de doi lei.

Bun, cam asta ar fi. Acum voi trebuie să decideţi dacă merită să daţi o fugă sau nu. Uite, am pus şi nişte poze să vă fie mai uşor. Şi vă mai spun că târgul se termină în seara asta. Şi că Anei i-a plăcut.

Ana, etichetele ei şi gemul meu.

Gata, a venit toamna! Mi-au trebuit trei săptămâni de septembrie ca să recunosc şi eu în sfârşit că toamna a sosit oficial. Cu dimineţi răcoroase, cu frunze gălbui şi castane, cu dovleci plăcintari ce-şi lăfăie burdihanul pe tarabele din piaţă, cu mormane de struguri şi braţe de crizanteme galbene şi proaspete.

Şi cu prune. La noi la ţară, nea Dan a venit într-o dimineaţă cu două lăzi pline. Ni le-a trântit pe masă şi a plecat în livadă să termine de bătut prunii. Nu-i an bun ăsta! Ia uită-te la ele cum stau lipite de crengi şi nu-şi dau drumul la codiţe! zicea nea Dan şi poc, poc cu băţul peste ramuri. Până la urmă ostenite, poamele se lăsau doborâte la pământ unde se mai odihneau un pic înainte să ajungă în cazanul de ţuică.

La mine, au ajuns în borcane. Zece borcănele cu gem cu zece etichete hand-made. Ziceţi şi voi: nu-i aşa că a venit toamna?

- Ajung cam într-o oră!
Am închis telefonul şi am dus instinctiv mâna la piept. Inima îmi bătea nebuneşte. Ştiam că va fi în sfârşit al meu. Sau mai bine zis, speram. Am aruncat o privire în jur şi fără să-mi dau prea bine seama ce fac, m-am trezit că pun mâna pe o cârpă de praf şi încep să mă agit prin bucătărie.

Dintr-o dată, timpul trecea mult prea încet. Ceasul parcă amorţise şi minutele păreau că atârnă suspendate pe cadran. Hai odată, mişcă-te mai repede! Parcă şi vocea interioară îmi tremura. Obrajii îmi ardeau, aşa că am încercat să-mi ascund emoţia sub un strat de pudră. M-am uitat în oglindă, mi-am strîns părul la spate. Nu e bine! L-am desfăcut din coadă şi mi-am trecut degetele prin el. Încă juma de oră şi apoi va fi aici.

Dar dacă nu vine? Dacă se va întâmpla ceva şi nu va putea ajunge? Am scuturat din cap ca şi cum aş fi vrut să arunc departe toate gândurile rele. Trebuie să gândesc pozitiv. Va veni la timp, va suna la uşă, voi deschide, îmi va zâmbi. Da, da, aşa va fi! Trebuie să gândesc pozitiv, îmi spuneam în gând în timp ce pe hol se auzeau paşii lui.

Şi a venit. Nu a stat mult, cât să completeze un proces verbal. Nici nu a zâmbit. Dar mi-a dat contorul. Lumeee, lumeee! Am contoooruuul de la Distrigaz şi voi avea voie să pornesc centrala la iarnă! Şi voi avea căldurăăă şi apă caldăăă cum au şi alţi oameni pe lumea asta! 

Cu contor, lumea e mai frumoasă! Ca atunci când iubeşti.

A început prin a zburda veselă pe aleile din faţa Ateneului în rochiţa ei cu floricele. Apoi a continuat să dea să alerge în holul mare. Stai locului, că te pierdem! A fost fericită când am luat-o în sus pe scări pe care le urca din două în două sau într-un picior -- oricum, numai normal nu. A început să se fâţâie în toate părţile până am găsit trei locuri libere. Ia te uită, mai e o fetiţă ca tine, chiar în dreapta ta. La fel de elegantă!

Apoi a început: orchestra să cânte pe scenă şi copilul să se mişte pe scaun. După două acorduri, Ana alunecase deja de pe fotoliu şi se sprijinea pe un genunchi de-al meu. Încă două acorduri au fost suficiente să se cocoaţe la mine pe genunchi. Apoi a încercat să dirijeze puţin şi discret. S-a uitat pe pereţi, la tavan, la cei din spate, la cel din faţă. Nu-l vedea prea bine, aşa că a încercat să se apropie de el cât mai mult până capul ei aproape că i se aşezase pe umăr. Oricum, ziceam mersi că nu vorbeşte.  Peste două minute a vrut apă, apoi nu a mai vrut.

La un moment dat, am realizat că deja nu mai ascultam, ci încercam să-i găsesc ceva de făcut. Mă uitam la fetiţa cealaltă. Părea foarte liniştită şi absorbită de ce se întâmplă pe scenă. Poate că e la şcoala de muzică! Sau poate că învaţă şi ea să cânte la vioară! Poate că părinţii ei au dus-o de mică la concerte, nu ca noi! Şi tocmai când începusem să-mi reproşez vrute şi nevrute, un poc a stricat pentru o secundă armonia din jur.

Fetiţa cea cuminte, cultă şi elegantă de lângă Ana îşi scăpase pantoful din picior. Acum încerca pe tăcute să-l nimerească pe sub scaun, mişcând frenetic din degetele de la picioare. Din păcate, sandalele Anei erau bine prinse şi deci nu-i puteam propune aceeaşi distracţie. În plus, am avut grijă să-i spunem că dacă se plictiseşte, nu e nicio problemă, putem pleca. Prin urmare, s-a plictisit şi, după juma de oră, am fugit la aplauze către ieşire. Mami, tati! A fost frumos, totuşi! Mi-a plăcut cum se agita dirijorul!

 Data viitoare, o încalţ cu pantofi!