Mă plângeam ieri că Ana nu se joacă mai niciodată singură. Spre seară, mi-am dat seama că am fost un pic nedreaptă. De-a lungul timpului, au existat câteva jucării care au ținut-o ocupată timp bun, la ea în cameră. Printre astea se numără și asta de-o vedeți acum în fața voastră. Nu, nu vedeți dublu, sunt chiar două cutii ce conțin practic cam același lucru: hârtii frumoase și o cărticică cu diferite metode de pliere și o sumedenie de modele de origami.


   




Spre surprinderea noastră, când le-a primit, Ana ceacarenustăsingură le-a înșfăcat pe amândouă, s-a baricadat la ea în cameră de unde a ieșit după trei zile, ținând între mâini cam așa ceva:




Da, partea proastă e că hârtiile de origami nu se reproduc singure în cutie, așa că la un moment dat se termină și ele. Ce trebuie să știți înainte de vă decide dacă merită sau nu investiția este că până la jocurile astea, Ana nu avea nicio înclinație către origami, nu-i plăcea, nu o pasiona, ba chiar declara că este o îndeletnicire prea bibilită. Ce voia de fapt să spună este că până la aceste jocuri, toate atelierele de origami la care participase implicau prezența obligatorie a unui adult. În schimb aici, dragi părinți, pregătiți-vă să savurați îndelung o cafea. Nimeni nu va avea nevoie de voi. În cazul Kitului Origami, cartea cu modele e super bine făcută și explicațiile suficiente pentru un copil.  Cât despre cărțulia frumos intitulată Initiation a l'origami (cu accent pe i), acolo lucrurile stau și mai simplu: hârtiile sunt deja marcate acolo unde urmează să fie îndoite. Rien de plus facile, ca să păstrez aceeași notă pariziană. Singura problemă la franțujii ăștia: prețul. Nu e prea prietenos, dar, dacă credeți că cel mic s-ar bucura și voi pe lângă el, poate vorbiți cu Moșu'. Oricum, ăștia de la Djeco de făcură origami-ul sunt super tari în chestiile pentru copii. Au fel de fel de jocuri foarte faine, le găsiți prin librării mai mari, de exemplu la Eminescu, la Universitate sau pe aici.

Cred că după "mama te iubeşte cel mai mult pe lume", "dă televizorul mai încet" şi "cum adică ţi-e foame, că abia ai mâncat?", propoziţia asta este cea care se aude cel mai des la noi în casă. Şi nu de ieri, de azi, ci din totdeauna. Am senzaţia că dacă vrei să o chinuieşti pe Ana, atunci o trimiți la ea în cameră şi o obligi să se joace. În momentul ăla vei vedea o figură abuzată, cu o buză tremurândă ce atârnă în jos, vei auzi paşi mici şi furioşi urmaţi de un trântit nervos de uşă. Gata, a intrat în camera de tortură, aia cu bucătărioară de la Imaginarium, cu cutia plină de Lego, cu păpuşi cu rochii şi aripi de fluture, cu biluţe, cubuleţe şi sumedenii de chestii minuscule pe care le pierde prin toate cotloane şi care reapar la intervale regulate din furtunul aspiratorului.

Sunt perfect de acord că pentru un copil este mult mai amuzant să se joace cu cineva decât de unul singur. Deşi, după mine, jocul de unul singur are şi el avantajele lui: îl poţi schimba sau opri când vrei, poţi să dai nume păpuşilor fără nicio explicaţie, poţi să schimbi regulile din mers şi în general nu trebuie să cedezi, să te pliezi şi să ţii cont de toţi mofturoşii. Dar sigur, asta zic eu, un adult fericit să călătorească în lume de unul singur şi care poartă zilnic nenumărate monologuri interioare ce se încheie de fiecare dată cu un zâmbet larg şi o mângâiere simbolică pe propriul cap, semn că uite, dragă, ce bine ne înţelegem eu şi cu mine.

Cu Ana însă problema jocului tinde să devină pe alocuri îngrijorătoare. În termeni duri, aş spune că copilul ăsta e incapabil să-şi ocupe timpul de unul singur. Dacă aş lăsa-o, ar fi în stare să zacă la televizor zile întregi. Şi nu pentru că e pasionată de toate programele pentru copii, ci pur şi simplu din lipsa oricărei dorinţe de a-şi căuta altceva de lucru. Şi pe bune că nu sunt multe ocaziile în care trebuie să se dea cu capul de pereţi în căutare de distracţii. De obicei, după lecţii, iese în parc, în weekend se vede cu vreo prietenă sau mergem la film, başca tenisul şi engleza, aşa că nu ar avea de ocupat decât vreo câteva ore. Dar atunci când ele există, panică totală! Începe prin a se gudura de mine: ai treaaaabă? Vrei să ne jucăăăăm? Uneori vreau, dar uneori n-am chef. Uite aşa, nu vreau să joc nici Monopoly, nici să ne facem căsuţă, nici să înşirăm păpuşile sau să ne jucăm de-a restaurantul. Mai accept uneori să mă coafeze, că măcar mă lasă să stau jos şi să nu vorbesc. Dar aş vrea să pot să şed şi eu locului cu o carte în mână sau cu ochii pe geam fără să mă trezesc cu un căpuşor blonziu ce-mi ţipă triumfător în ureche: aha, deci nu faci nimic acum, hai să ne jucăm!

Mă gândesc că poate ar fi normal să aibă şi ea o pasiune, ceva care să o facă să stea de una singură şi să se simtă bine. Mi-e groază că în curând va da năvală în calculator sau va deveni genul lipit de telefon, dependent de fb sau mess sau alte drăcovenii.

La voi cum e? Cu ce se joacă ai voştri?

Poate nu e cel mai arătos tort din lume (normal că nu e, nu sunt nici eu chioară), dar credeți-mă că este genul de prăjitură capabilă să te facă să dormi liniștită și cu conștiința împăcată că ai făcut tot ce ai putut pentru a-ți hrăni familia într-un mod corespunzător. Și asta se datorează nu măiestriei în ale bucătăritului (rețeta e super simplă, dați un search pe sfântul gugăl după tort cu mere caramelizate  sau aveți un pic de răbdare să scriu despre ce mă frământă pe mine și va spun eu cum să-l faceți), ci merelor.



Ce mare scofală, o să ziceți, e plină piața de mere! Mda, doar că după ce ultimele mere cumpărate de mine din piață, dela Obor, erau degerate în interior și aveau gust de carton, am apelat again la ei. Știu, ați mai citit probabil despre sera lor și legumele aferente, acum au și mere care, vorba Anei, parcă ar fi de la noi, de la țară. Poate nu sunt ele perfecte, poate nu sunt nici cele mai frumoase, dar sunt pe bune, adică d-alea de muști și-ți rămâne atârnat de cerul gurii gustul ăla de fruct proaspăt cules. Și dacă până și bona mea care are prieteni cu livadă de meri m-a asigurat că "astea sunt d-ale noastre, doamnă, cum erau pe vremuri", apăi înseamnă că am cumpărat un dram de sănătate de la oamenii ăștia. Și dacă tot vă vorbesc despre ei, hai să vă spun că au un spanac absolut demențial, cu frunză mică și fragedă, o salată creață dulce și parfumată din care a mâncat până și copila, au și cartofi care, nu știu dacă știați, dar sunt printre legumele cele mai periculoase atunci când sunt tratate (practic, substanțele se bagă în pământ și leguma este infestată cu totul, iar e-urile persistă și după curățare). Eu mi-am luat de la ei și legume de ciorbă și pe bune că îi dau alt gust. Nu știu, poate sunt eu subiectivă, pentru că îmi place că vin acasă, că nu sunt scumpi, că nu-mi iau bani de transport, că încearcă să facă o treabă bună și sper să reziste pe piață. Eu zic că pentru noi, ăștia de stăm în București și nu avem rude la țară, merită cumpărat, măcar din când în când. Prețurile sunt doar un pic mai mari decât în piață, iar gustul nu se compară, la fel ca satisfacția că îi dai copilului o porție de sănătate. Dacă a ajuns Ana să pună gura pe salată, credeți-mă, oameni buni, rar am mai avut asemenea victorie!

Bun și acum pentru cei care ați avut răbdare să mă citiți până la capăt și nu aveți chef să căutați pe net, iată și rețeta pe care am luat-o de aici (unde arată și mai frumos decât al meu, dar pun pariu că merele mele sunt mai bune, nah!)

Ingrediente

• 5 mere
• 5 linguri zahar pentru zahar ars
• 5 linguri zahar pentru compoziție
• 5 linguri gem
• 5 linguri faina
• 5 linguri ulei
• 5 linguri apa
• 5 oua
• 1 plic praf de copt
• esență de rom și vanilie

Începem prin a carameliza zahărul și tapetăm cât mai uniform vasul cu zahăr ars. Apoi, curățăm merele de coajă, le scoatem cotorul și umplem locul rămas cu gem, stafide, eventual un praf de scorțișoară.  Punem merele umplute cu gem în vasul cu zahăr ars și le băgăm la copt la pentru vreo zece minute, cât să se înmoaie puțin merele. Pregătim acum compoziția tortului de mere coapte - spargem ouăle și separăm albușurile de gălbenușuri. Gălbenușurile se pun într-un vas alături de zahăr, ulei, apa și esențe și se freacă bine. Albușurile se bat spumă iar când s-au întărit se adaugă gălbenușurile și se incorporează cu grijă, amestecând de jos în sus, pentru a nu se lăsa albușul. Amestecăm cele cinci linguri de făină cu praful de copt și apoi presărăm în ploaie în vasul cu compoziția, amestecând în același fel. Turnam compoziția peste vasul cu merele coapte și băgăm vasul la cuptor. Tortul de mere coapte cu zahar ars se ține la cuptor la foc mediu (175-200 grade C) aproximativ o jumătate de oră (dar testul scobitorii este cel mai sigur). Acum, în rețeta de bază era și un sirop care se turna peste tort odată scos din cuptor. Eu m-am lipsit pentru că oricum era ușor prea moale, dar dacă vă interesează îl găsiți pe net.

Bon appetit, everyone!

sursa foto aici

Ce, credeați că acum o să încep să vă povestesc despre cât de mult îi place Anei la tenis și despre cât de tare se distrează cu antrenorul și despre cât e de mișto clubul și despre cum l-am cunoscut eu pe patron? Ei bine, nu. Tot ceea ce urmează să vă povestesc e despre mine. Da, da, despre mine cu M mare, nah! Și despre cum am atins eu celebritatea și despre cum visez deja la ziua când voi împărți autografe și voi face cu mâna fanilor. Dacă nu vă interesează să împărtășiți cu mine clipele de glorie, aflați că dacă rămâneți cuminți prin preajmă o să vă arăt și niște poze cu Ana și mai ales o să vă spun cum m-am cunoscut cu patronul de la tenis. Ce ziceți, promiteți să stați pe aici ca să am și eu cui să mă laud? Vă rooog!

Povestea începe așadar, ieri seară, la ora de tenis. Odată plasată copila în sală, mă duc în camera rezervată părinților să mă uit la teveu cum joacă Ana (da, da, puteți urmări pe ecran ce fac copiii). În jurul meu, vreo trei mame, plus o bunică. La un moment dat, persoana din stânga mea se întoarce către mine:
-Să știți că vă citesc blogul!

 Oooh, dulci cuvinte! Clopote de sărbătoare începură să-mi dăngăne în suflet. Mă vedeam pe covorul roșu, înaintând sub privirile admirative ale unui public numeros, ferindu-mi frumoșii mei ochi albaștri de blițurile agresive ale paparazzilor, strângând mâini și împărțind zâmbete.

- Am recunoscut-o pe Ana! continuă vocea de lângă mine.
Mda, ok, o să o las și pe ea să meargă cu mine pe covorul roșu. Dar mai în spate.

- Am așteptat să văd cu cine e și așa am știut că sunteți dumneavoastră.
Aha, deci eu nu prea semăn cu cea din poze. O fi de bine? Oare par mai grasă în realitate? Oare chiar sunt? Sau poate mai bătrână? Sau mai ștearsă? Data viitoare să am grijă să mă dau cu ruj, că nu se știe de unde apar cititorii.

În timp ce eu mă gândeam deja cum voi organiza seri de lectură cu postări de-ale mele pentru părinții de la tenis, se termină și ora și mutra transpirată a Anei mă readuce cu picioarele pe pământ, călcând în picioare clipa de glorie.



Și pentru că am promis și pentru că m-ați ascultat până la capăt, iată și dezvăluirea: cu patronul am fost colegă de clasă, în liceu. Doar colegă, da? Știu, e o poveste banală, dar măcar v-am ținut aproape.

Bona și frisonul
(piesă într-un act)

Scena I

Eu intru în casă. Bona se mucărește vizibil în fața mea.

Eu: Puteți să mergeți acasă. Văd că ați răcit.
Ea: Vai, sunt foarte, foarte bolnavă! (tușește)
Eu: Mă rog, e doar o răceală. Ați luat-o probabil de la noi.
Ea: Doamne ferește, dar eu nu v-am acuzat de nimic.


Scena II

Bona stă în hol și se îmbracă.

Eu: O să vă fie cald cu ditamai paltonul ăla.
Ea, mucărindu-se: Păi sunt răcită. Am frisoane. E drept că nu simt nimic, dar așa mi-a zis Ana că trebuie să ai, dacă ești răcit.

Altfel o avem la noi, în familie,  de peste opt ani de zile și am supraviețuit.