Din seria "să îmbinăm utilul cu plăcutul", am luat-o pe Ana cu mine la muncă. Din păcate s-a nimerit într-o zi relativ pustie, când eu urma să fiu singură în birou, iar pe holurile mari urma să sufle vântul. Ştiind că practic nu va avea cu ce să se distreze copilul, am hotărât să plecăm mai devreme de acasă şi să ne oprim un pic şi-n Cişmigiu. La o oră când parcul era aproape gol, iar soarele de vară nu începuse să ardă cu sete.

Cu o pungă cu pateuri în mână, pe post de mic dejun, am plecat să cucerim parcul la o oră când lumea normală abia îşi bea cafeaua. Prima oprire - un loc cu aparate de gimnastică pentru copii peste 13 ani. Prilej cu care am fost aspru muştruluite de o doamnă la vreo 60 de ani ce, puternic cramponată de un mâner de la un dispozitiv gen bicicletă, mi-a spus că primăria a făcut locul ăsta pentru ea şi că Ana să plece la nisip where she belongs. Ceva mă face să cred că nu avea nepoţi.

Ascultătoare, ne-am dus la leagăne, unde ne e locul, şi le-am luat practic la rând, până a început fanfara să cânte. Din păcate, a trebuit să plecăm destul de repede, căci vă aduc aminte că noi urma să mergem la mine la birou. Unde am şi ajuns, la timp pentru ca Ana să scrie cu litere de tipar pe o foaie mare o poveste despre ea şi să o citească la microfon. Ce ar fi aflat oamenii despre fii-mea dacă ar fi auzit-o pe unde?

Păi, ce a crezut ea că e mai important să le spună: şi anume cum o cheamă şi ce mâncare îi place. Nu de alta, dar dacă vrea cineva să o invite la masă, să ştie ce să pregătească. Şi vă spun că e uşor de mulţumit - îi plac fructele şi pilaful. Acum aşteptăm invitaţiile.