Lucrurile se întâmplă cam aşa - să zicem că ea se joacă cu telecomanda. Eu o rog să nu mai stea tot timpul cu ea în mână şi să nu mai ţăcăne cu ea de masă. O lasă o secundă, după care o ia din nou. Eu mă uit urât la ea. Ea o scapă pe jos. Bateriile sar în toate părţile. Ea zice că nu-i nimic, că uite că merge încă. Peste douăzeci de minute, fix aceeaşi poveste. Şi tot aşa, până când telecomanda noastră nu mai funcţionează decât după rugăminţi şi lovituri repetate de canapea. Acum e momentul în care eu explodez.
Ţip la ea, îi iau telecomanda din mână, îi spun că nu mai are ce să umble cu ea never and ever (în timp ce spun asta, îmi dau singură seama cât sunt de absurdă şi ce voce fioroasă pot avea), ea se face mică, mai mică decât este, se refugiază la ea în cameră şi eu rămân singură şi furioasă că nu reuşesc să-mi controlez nervii. Cum să fac să nu mai ridic vocea? Să nu mă mai enervez? Şi de fapt, ce mă nemulţumeşte pe mine?
În copilărie, am fost foarte apropiată de tatăl meu. Probabil că am fi fost şi acum inseparabili, dacă nu s-ar fi prăpădit când eu aveam 17 ani. Cu tata, era însă o problemă- temperamentul lui coleric. Când se supăra, se supăra prea tare şi punea la suflet toate prostiile din jur. Pentru el, orice eroare, orice scăpare căpăta un aer apocaliptic. În plus, se manifesta foarte vizibil, chiar teatral. Ţin minte când m-a prins profa de biologie că am copiat la o lucrare şi mi-a spus că va trebui să aibă o discuţie cu ai mei. M-am dus atunci acasă şi am recunoscut că am vrut şi eu să văd cum e să copiezi. A fost momentul în care tata a înnebunit. În două minute, eram strivită de o tiradă în care era evident că în viitor mă va mânca puşcăria, că aşa au început şi infractorii ce zac după gratii, că gestul meu era o evidentă formă de hoţie, bref, eram pierdută pe veci!
Ori exact genul ăsta de manifestare colerică l-am moştenit şi eu. Pur şi simplu, simt cum mă ia valul şi nu mă mai pot opri. Ajung să mă lansez în nişte discursuri de câte un sfert de oră şi nu mă las până ce victima nu este complet redusă la tăcere. Problema majoră este faptul că în astfel de momente mă urăsc de moarte. Nu vreau să fiu aşa, de fapt, în sinea mea, nici nu sunt aşa. Doar că ajung să mă manifest prea zgomotos. Prea mă leg de toate, prea vreau ca cei din familia mea să aprecieze tot ceea ce fac, prea îmi doresc ca toate să se rezolve instantaneu, prea bodogăn cu voce tare. Şi după aceea, prea sufăr în tăcere că sunt o persoană egoistă şi neplăcută şi voi sfârşi singură, într-un azil.
Sună tragic, dar nu e imposibil. Peste câţiva ani, voi fi mama unei adolescente care nu va dori să fiu bătută la cap, care nu va vrea să-mi facă pe plac, care se va răsti şi se va răzvrăti, care va fi obraznică şi secretoasă, care mă va urî şi se va lupta cu mine. Ştiu asta şi nu ştiu cum să fac să am puterea să aştept să treacă fără să spun lucruri pe care sigur le voi regreta. Poate că o să-i propun să-mi citească blogul!
Nu ştiu cum să tac. Pur şi simplu nu ştiu. Şi chiar vreau să o fac, chiar vreau să-mi pot iubi copilul pentru ce este el şi pentru cum este el, nu pentru că e al meu. Şi chiar îl iubesc pentru ce este el, dar prea îl vreau perfect şi prea îl critic pentru orice scăpare. N-aş putea să mă supăr şi eu în tăcere? Oare de ce sunt aşa? Că probleme de tiroidă, nu am.
Voi cum faceţi la nervi?
duminică, 21 octombrie 2012
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
11 comentarii:
Vai cat de bine te-nteleg! Si eu fac exact la fel, si eu ma mir de propriile-mi manifestari la 5 minute dupa ce-mi revars nervii... M-am linistit ca nu-s singura!
Fiica-mea are abia 2 ani si 8 luni si a invatat sa se uite asa de ciudat la mine cand izbucnesc incat uneori pufnesc in ras... Sunt sigura ca peste vreo 4-5 ani va fi mai greu daca nu reusesc sa ma autoeduc (si-s aproape convinsa ca nu voi reusi...).
fix cu 3 minute inainte sa intru la tine am scris si eu cu of si patos nebunia de la noi.Sunt epuizata nervosm, simt cum o iau razna si vorba ta, tiroida abia mi-am rezolvat-o :-)).Off, Ioana, m-am regasit in randurile tale de nshpe mii de ori.M-am calmat, acum zambesc!
Te imbratisez strans si vreau sa nu te deziluzionez dar cred ca colericii ca noi nu sfarsesc nici singuri si nici intr-un azil, ci sfarsesc din nefericire cu mult mai devreme ca toti ceilalti! Atat...
Si eu ma regasesc aici, draga mea...si ma mir ca suntem mai multe din cate vad. Aud ca moda "Aletha" ne omoara pe toti. Uite ce e...eu am crescut fara tata. Si cu o mama care nu se rastea. Ea facea INVERS. Ma pedepsea prin absenta comunicarii. Iar eu, copil mic si comunicator cum eram, imi doream de o mie de ori sa TIPE la mine decat sa stea cu bot zile in sir. Ma pedepsea MULT mai rau prin liniste decat atunci cand se rastea la mine.
Eu strig la Mara cand face prostii. Nu vad cum altcumva as fi putut fi zi de zi cu ea 5 ani jumate si sa nu imi pierd mintile. Pentru ca asta sunt EU. Sa fim bine intelesi: cine esti TU nu o sa devina altceva doar pentru ca esti mama. Tu esti acolo asa cum stii tu sa o faci. Iar ea se face mica pe moment insa STIE SIGUR ca mami o iubeste mai mult decat orice.
Cat despre telecomanda eu zic asa. Cine nu isi invata copilul sa nu STRICE lucruri...are un viitor sumbru. Pentru ca lucrurile costa bani, iar banii necesita munca multa. Sa nu ne amagim cu povesti de fum: un copil are NEVOIE de limite. Si psihologice si financiare. Adica si "te rog nu ma ENERVA" si "te rog nu omori telecomanda pentru ca ea costa bani"
Si asa copilul invata ca si noi, parintii suntem oameni, si ca ne sare tandara ca si lor si ca obiectele trebuie respectate si ingrijite. Si telecomenzile si nervii lu' mami. Acestea fiind spuse te iau in brate tare de tot si te strang pana uiti de suparare!
Oau! Deci nu sunt singura in lumea mea! Deja ma simt mai bine si mai inteleasa! Macar daca e sa ajungem la azil, poate vom fi colege de camera:)))
Pastrati un pat si pentru mine la azil, va rog eu :)) Si eu fac de multe ori asa, tip ca apucata si-mi dau seama ca uneori tip ca tembela, degeaba... Insa am dezvoltat o strategie: de cate ori simt ca ma apuca nebunia si constientizez momentul incerc sa ma dau deoparte si sa numar pana la 10. Acum tine de obisnuinta si ma ajuta treaba asta... Incearca si tu, poate merge. Respiri adanc de doua ori si incerci sa nu mai tipi...
Ah, Ioana, nu esti singura! Cand o sa o cunosti pe Mara (caci sunt sigura ca o sa vina si acel moment) o sa o rog sa iti spuna "cum face mami cand tipa" pentru ca ea ma imita destul de bine deja :)))
Ce sa facem? Suntem oameni! E evident ca si ei, copilasii, sunt oameni. De aia si ei fac traznai si noi tipam. Ideea ca "vai e mic si nu stie" sau ca "nu ii zici nu, nu tipi" mi se pare SF. Pentru ca noi, fiind oameni, avem nervi si trairi. Deci daca presupunem ca un copil are nervi si trairi pe care TREBUIE sa si le manifeste ca sa ii fie BINE...de ce sa nu presupunem ca si adultul care oricum face totul pentru copil nu are acest drept? Sa il corecteze si cu "glas tareeee" pe copil atunci cand acesta repeeeeeeeta niste chestiiiiiii gresiteeeee :)
Si la azil sigur nu o sa ajungem! Copiii nostri o sa stie ca oamenii au si slabiciuni. Si mai si tipa. Si mai si imbatranesc. Ce chestie!
Ce mi-as dori eu cel mai mult ar fi sa reusesc sa nu mai fac din tantar armasar. Cam asta e meteahna mea. O sa incerc si eu sa numar, totul e sa-mi tin si gura pana termin de numarat!
Si da, stiu si eu ca suntem oameni si ca avem defecte, dar parca mi-ar placea uneori sa am o atitudine mai degajata. Cred ca sunt prea incrancenata si cred sincer, ca ma iau prea in serios in tot ceea ce fac.
Dar macar o recunosc, nu stiu daca asta se pune!
Ioana, nu am copii, dar ma regasesc in situatia de a ma supara din chestii care, analizate la rece, sint insignifiante. Am inceput sa ma schimb, dar se ma intimpla sa ma botosesc pentru nu stiu ce si in intervalul respectiv sa ma intreb de ce nu intelege lumea ce vreau, cum se poate intimpla ce s-a intimplat, vai ce nenorocire!
M-a ajutat sa citesc o carte recomndata de un terapeut - 'Loving What Is', de Byron Katie. Si iti recomand si tie sa citesti macar pasajele distribuite aici: http://www.thework.com/dothework.php. Pare ciudat ce spune ea, dar am ajuns in punctul in care, cind ma supar, imi dau seama ca nu ma supar fiindca X a facut ceva, ci fiindca eu ma asteptam ca X sa faca altceva. Ceea ce nu e in puterea mea sa controlez. Exista niste exercitii pe care le poti face (modelele sint disponibile tot pe site, in coloana din dreapta, la Work Essentials). Ce mi-a ramas mie ca ideea din cartea asta e ca multe lucruri sint in afara controlului nostru (si aici vorbim inclusiv de comportamentele celor din jur, nu doar de cutremure ori concedieri). Asadar, degeaba ne suparam ca nu s-a intimplat cum voiam noi, fiindca nu eram in masura sa dictam ce s-a intimplat. Dar puteam influenta cum ne comportam noi, cum reactionam noi la ceea ce s-a intimplat. Poate ca asta te va ajuta sa intelegi de ce te supara Ana - te astepti ca ea sa faca anumite lucruri ca sa simti ca te iubeste/ respecta/ valorizeaza si daca nu le face crezi ca ea manifesta comportamentele opuse. Nu stiu, imi dau cu parerea doar, bazat pe experienta proprie (nu cu copii, cu colegii de serviciu).
Paula.
Eu zic ca daca faci din tantar armasar este pentru ca pe moment nu ai timp sa faci un fluture din tantaru' ala. :) Fa-ti o lista: chestii care ii ameninta viata sau care ameninta obiectele care ne mai trebuie versus chestii care nu au implicatii asa mari. Fa un "top"...ce conteaza cel mai mult (siguranta) si ce conteaza cel mai putin (obiectele sau obrazniciile). Apoi incearca sa iti pre-stabilesti nivelul de suparare. Daca le pui pe hartie o sa fie mult mai clar ce si cum.
Pai e normal sa te enervezi, pt ca ai un ritm diferit de al copilului si nu constientizezi acest lucru. De fapt preiei ritmul copilului incostient, prin a-l batea la cap cu vorbele.
Mihaela
Draga Paula, ai dreptate sau in fine, autorul cartii are dreptate: o iau personal ca pe o lipsa de afectiune! Daca s-a si scris despre asta, e clar ca nu sunt singura dusa cu pluta!
Alexandra: o sa incerc sa-mi fac o lista de prioritati si sa o lipesc pe frigider. Oricum, ajung sa-l deschid de o mie de ori dupa ce ma enervez:)))
Mihaela: cred ca atunci cand ma enervez uit ca Ana are cu 30 de ani mai putin decat mine!
Trimiteți un comentariu