Ştiam că se va  întâmpla. Nu ştiam când, dar eram sigură că în curând. Nu credeam însă că ziua cu pricina avea să fie chiar cea de azi. Deşi semne erau. Îşi anunţase venirea încă de săptămâna trecută, de când mai mult nu am dormit decât am dormit din cauza crizelor de tuse ale Anei. A fost apoi şi weekendul, atât de obositor fără somnul de după-amiază, cu alergături la Mall, cu brioşe şi jocuri, cu filme, pizza şi mulţi muci la nasul copilei.

A venit apoi ziua de luni şi deja tot corpul meu dădea semne că inevitabilul se apropie. Îmi simţeam picioarele grele, inima îmi bătea în gât făcând să pulseze carotida şi o stare de ameţeală mă înghiţea încet-încet pe dinăuntru.

Ieri, pur şi simplu aveam senzaţia că mă uit la mine de undeva, din exterior. Parcă doar aşa puteam să stau şi eu tolănită într-un fotoliu, cu o carte în mână (culmea, chiar citesc una acum, dar doar în metrou şi autobuz) şi să mai aţipesc din când în când legănată de sunetele de bormaşină ale vecinilor, claxoanele isterice ale şoferilor şi lătrăturile demente ale colocatarilor blănoşi.

Aseară, m-am aruncat într-un taxi la ora 21 să ajung şi eu odată acasă după o tură de după-amiază la mine în redacţie. Nimic de invidiat în a începe lucrul abia la 15, mai ales după o dimineaţă care s-a lăsat cu un dat cu aspiratorul, un şters de praf şi un curăţat în baie, plus nişte pulpe de pui în sos de miere şi usturoi cu o garnitură de fasole la cuptor cu roşii şi ardei.

Bref, aseară la ora zece ar fi trebui să-mi fie clar că momentul venise şi că urma să se întâmple cât de curând. Şi unde mai pui că începusem să am şi simptome destul de evidente de răceală. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar totul, absolut totul din jur mă avertiza, parcă întreg universul urla din toţi rărunchii: Ioanaaaaaa! Veeeezi că a venit clipaaaaa! Clipaaaa în care ceasul o să suneeee şi tu o să te întooorci pe partea cealaltăăăă!

Şi aşa s-a întâmplat. Dimineaţă, am ratat prima oră de şcoală a Anei. Noroc că era de sport.