N-a fost uşor, fiindcă trebuie să recunoaştem că vorbim de un patruped grăsun şi bonom, dungat şi rânjit şi care are marea calitate de a o distra pe fie-mea suficient cât să o facă să tacă minute bune în şir. Apropo, văd că şi temele o scurtcircuitează mai nou şi o ţintuiesc pe scaun suficient cât să încep să mă îngrijorez că a păţit ceva copilul.

Revenind la Garfield, ei bine, pisicul ăsta şi-a luat-o în cap. A crezut că dacă îl accept pe ecranul televizorului şi pe vreo două DVD-uri uitate prin bibliotecă, atunci aş fi de acord să-l iau periodic acasă, în format A4. V-aţi prins că e vorba de revista Garfield, cea care costă doar 8,50 lei şi care se comercializează la greu în şcoli. Pentru cei care nu aţi gustat încă din bucuriile învăţământului public, lucrurile se desfăşoară cam aşa:

Vine copilul de la şcoală, îşi aruncă ghiozdanul din spate şi pantofii din picioare şi dă-i şi ţipă
- Mamaaaaaaaaaa! Mamiiiiiiiiii!
Speriată, te repezi de pe unde eşti, măsori copilul din cap până-n picioare pentru evaluarea pagubelor şi constaţi că produsul este în stare bună, dar surescitată.
- Ai luat vreun calificativ? dai să întrebi, dar copilul ţi-o taie scurt:
- Lasă asta, eu altceva vreau să-ţi povestesc. S-a întâmplat ceva minunat azi la şcoală!

Mintea ta începe deja să zburde fericită pe coclauri. În sfârşit o fi văzut doamna cât este de inteligent, sau poate o fi luat FB la mate sau poate o fi văzut aia de engleză ce super accent are. Şi tocmai când ajungi la concluzia că puiului tău i se va înmâna Nobelul, o vocişoară ascuţită dă cu visele tale de toţi pereţii:
- A venit doamna azi în clasă cu revista Garfield şi a zis că pot să o primesc şi eu dacă aduc mâine opt lei cincizeci. Îmi dai şi mie?

Acum o să lăsăm puţin copilul la o parte, o să mergem împreună într-un colţ unde să putem înjura în voie şi după ce vă las să vă răcoriţi puţin, o să vă spun că bietul motan grăsun şi dungat este doar o victimă a sistemului. Că cică în toate şcolile şi grădiniţele de la noi se perindă indivizi care vând tot ce vrei şi ce nu vrei. La noi, de când a început şcoala (adică de trei săptămâni!), am avut comercianţi de albume foto, producători de etichete, circari, firme de turism şi mai nou, distribuitori de reviste. Că ei vor să profite de copiii noştri pentru a-şi rotunji veniturile, ok. Dar că şcoala e de acord cu asta, că învăţătorii ajung să facă publicitate, că cei mici ajung să se simtă discriminaţi dacă ei nu primesc şi că noi părinţii ajungem în ipostaza în care cumpărăm lucruri împotriva voinţei noastre, doar pentru a evita ca cel mic să se simtă marginalizat, mi se pare strigător la cer.

Din păcate, discuţia cu doamna nu a fost atât de fructoasă pe partea asta. Se pare că problema e de mai sus şi ştiţi şi voi vorba aia: cu cât urci mai sus, cu atât rişti să cazi mai rău. Ceilalţi părinţi nu par deranjaţi. Aşa că speranţa mea e în voi. Până aflu ce părere aveţi, permiteţi-mi să mă răzbun pe Garfield. Mama lui de gras dungat!