Sunt zile, ca cea de azi, de exemplu, care se urnesc greu și aproape brutal, smulgând-o cu forța nu din pat, ci direct din somn, aruncând-o în picioare, împingând-o până la bucătărie, obligând-o să ia realitatea în piept încă de la șase fără un sfert și să rămână așa, îmbrățișate - ea cu părul nepieptănat, cu buzele crăpate de peste noapte când aerul din cameră devine greu și acru și realitatea aia a ei în culori terne, fără zvâc,  nici bună, nici proastă, de care se ține ca de o bară - și să petreacă din zori și până în ceilalți zori, ăia de a doua zi și tot așa până sâmbătă, când lucrurile aveau să pară diferite. Dar deocamdată e abia la început și începutul ăsta nu-i place. Copilul mănâncă un sandvici. Bea un ceai. Bâțâie din picior. Își scapă papucul  pe covor și acesta face un zgomot teribil. Trebuie neapărat să-l acopere cu ceva. Zgomotul ăla, nu se poate să-l lase acolo, în fața ei, în casa ei, lângă copilul ei. Chiar așa: cum îndrăznește cineva atât de mic să facă un zgomot atât de mare și atât de devreme? De ce nu e atent? De ce nu-i pasă? De ce tuturor li se rupe, de ce-i doare în cur? De ce faci, mă, zgomote, la ore din astea? Chiar așa, nu te gândești deloc? Și vezi că ești nepieptănat! Unde vrei să pleci așa nepieptănat? Tu nu te uiți în oglindă? Copilul tace. Copilul își vâră laba piciorului în papuc și tace. Copilul se piaptănă în tăcere. În cameră, zgomotul de adineauri s-a scurs de-a lungul pereților, s-a băgat sub covor, s-a infiltrat în podele și a dispărut. Acum tace și ea. E stoarsă de parcă ar fi alergat kilometri. Ea nu aleargă. N-are timp. Mai bine țipă. Aproape șapte. Se duce la baie, deschide dulăpiorul de deasupra chiuvetei, ia un strugurel, se dă pe buze. Și tace. Aproape sâmbătă.