Copilul se uită la televizor. La Disney Chanel. E un serial cu o familie unde toată lumea face glume și nimeni nu se supără. Și chiar dacă se supără, toată lumea râde. Copilul râde și el. Pare fericit, cu prețul propriei inteligențe. O să te tâmpești de atâta stat cu ochii-n ecran, îi spun și el nu mai râde. Iși ascunde zâmbetul jenat, sub palma cu degete răsfirate. Degete mici, degețele. Copilul este mic. Stă pe canapea și eu stau lângă el. Aș putea să plec, să mă duc la baie, să-nchid ușa, să dau drumul la robinet, să mă dezbrac, să mă bag sub jetul de apă caldă, să desfac flaconul de gel, să-l duc la nas, să mă gândesc că miroase frumos și să mă bucur că și eu o să miros frumos. Dar nu. Nu plec. Mă uit și eu la Disney Chanel și râd pentru că îmi vine să râd. Vezi că și tu râzi, zice copilul și pentru o clipă râdem amândoi. Acum nu mai sunt mama lui. Nu mai sunt mama nimănui. Nu trebuie să am grijă. Nu-mi pasă de ecrane. Să stea cât vrea! Ecranul e bun. Oamenii de pe el fac glume. Părinții din film au patru copii și fiecare copil pare fericit. Pe-al meu nu l-am întrebat niciodată așa, direct: auzi, băi, tu ești fericit? Și nici n-o să-l întreb. Încă cinci minute, îi zic, apoi te duci la lecții. Lecțiile sunt importante. Cu cât ele durează mai mult cu atât eu sunt o mamă mai bună pentru că îmi doresc să am un copil deștept. Pentru părinți, copiii deștepți sunt cei mai minunați copii. Pentru că deșteptăciunea e ereditară sau așa scria cineva pe facebook. Și pentru că te ajută în viață. La fel ca și inteligența emoțională. Acum e pauză de publicitate. Ar fi un moment bun să închid televizorul și fiecare dintre noi, pe partea lui de canapea, să-și ia rolul în serios. El, pe cel de copil cuminte și eu, pe cel de mamă responsabilă. Mă dau mai spre el și-l pup. Mă pupă și el. Îi zâmbesc. Ia mâna de la gură și-mi zâmbește și el. Încă cinci minute și după aceea să știi că-l sting! Negociez. Nu e bine, dar o fac. De dimineață m-am trezit de la patru. Am facut un pipi, am intrat la copil în cameră, l-am învelit, am luat o jucărie de pe jos, am ținut-o în brațe și am așezat-o pe fotoliul de lângă pat. Apoi nu am reușit să mai adorm. Nu-i nimic, vor mai fi ocazii. La televizor,  băiatul cel mare din serial a pierdut-o în parc pe sora cea mică. Lumea râde. Mama râde. Polițistul râde. Copilul meu râde. Eu râd și iau telecomanda. Nuuuu!, zice copilul. Au trecut cinci minute, gata! Ți-a ajuns! Nu vreau să mai negociez. Copilul pleacă. E trist. Mă privește cu ură. Trântește ușa. Trântește caietul. Trântește încă ceva. Potolește-te! Acum e liniște. Se mai aude doar apa curgând la baie. Aleg un gel de duș cu miros de papaya, mă dezbrac și rămân acolo pentru ceva vreme. La sfârșit voi mirosi frumos. A mamă.