Am citit Ulysse când aveam paisprezece ani. Nu am înțeles nimic. Nici nu mai știu dacă l-am citit din scoarță-n scoarță, cum se zice, sau dacă dădeam câte două pagini deodată, să-l termin mai repede. Scopul cărții nu era cartea în sine. Mi se rupea de Molly și de problemele ei, deși, îmi aduc aminte, că abia când vorbea ea, chiar și doar în capul ei, chiar și fără semne de punctuație, abia atunci reușeam să aud ce se spune în carte și să nu mă mai uit la sfârșit, să văd cât mi-a mai rămas. Alesesem Joyce pentru că aveam nevoie de ceva palpabil, de o dovadă incontestabilă că sunt mai matură decât eram și că, deși nu făceam sex, eram suficient de interesantă cât să mă placă băiatul ăla dintr-a X-a care era deștept, scria foarte bine și citea foarte mult. Am ieșit cu el abia după ce am terminat cartea. Când am dat și ultima pagină, am mai stat cu ea în mână, să mai citesc o dată numele traducătorului, al celui care a semnat coperta, adresa tipografiei, lucruri mărunte care mă țineau încă un pic pe loc, bucurându-mă de momentul acela de glorie înainte să trebuiască să mă duc la biblioteca mare din sufragerie și să iau altă carte care să mă facă să mă simt și mai inteligentă, chiar dacă la fel de virgină. La prima întâlnire, băiatul mi-a zis că am ochi frumoși. L-am întrebat auzi, da' tu ai citit Joyce? Și el a dat din cap că nu, m-a luat de mână și a început să-mi povestească despre Cioran și Pe culmile disperării. Era la modă în anii ăia. Eu n-o citisem. Vorbea doar el. Eu tăceam și-mi țineam discursuri în minte. Ca Molly.