Așa și-așa

vineri, 29 noiembrie 2013

Sânge de evreică

Ana a desenat o căsuță.

Și i-a cerut lui B. să o scaneze.
- E pentru niște colegi de la școală cărora le-a plăcut foarte mult și mi-au cerut să le fac și lor câte una.
Și azi a venit de la școala veselă și fără nicio căsuță.
- Le-am vândut pe toate!
- Ceee? zic.
- Păi da, un leu căsuța. Cine nu-mi aduce luni banii, îi iau căsuța înapoi.
- Hmmm, zic.
- Omul trebuie să mai facă și comerț în viață, măi mamă!
- Of, măi Ana!
Ea, la fel de veselă.
- Stai liniștită, i-am dat una și doamnei. Gratis! Mă rog, pentru un FB la activități plastice.

Ieri, o zână

De câteva zile sunt cam pierită. O fi de la vreme, de la debandada din casă. O fi de la trezitul de dimineață sau de la poșeta neagră pe care nu apuc să mi-o iau. Și cum stăteam ieri prăbușită în scaun, lângă un pahar de plastic cu cafea, a venit la mine o zână. Nu avea aripioare argintii și nici praf magic în căușul palmei. Avea doar o sticluță mică și un zâmbet larg. Și fără să apuc să zic ceva (știți și voi că dacă vorbesți prea mult, zânele se sperie și fug), mi-a luat încet degetele și... a făcut o vrajă. Și atunci am uitat de vreme, de casă, de poșetă și de somn și am rămas așa, pierdută, într-o clipă ce-mi fusese dăruită numai mie.

Ieri, o zână a venit la mine în birou și mi-a făcut unghiile. Așa, pur și simplu.

joi, 28 noiembrie 2013

Help

Acesta este un post umanitar. Nu este despre copii amărâţi, nici despre vreun caz de boală, ci este despre mine. Despre mine, care în momentul de faţă abia reuşesc să ridic mâna să mă dau cu rimel din motive de febră musculară post rânit prin bucătărie. Mă tot uit cu jind la cele de vârsta mea cum turuie ele din vârf de buze rujate despre rochiţe şi poşete şi ghetuţe şi vreeeaaau şi ioooo! Pentru că realmente nu merit ca după ce frec şi şterg şi curăţ şi râcâi ca dementa, ei să vină tot la mine. E absolut nedrept să fiu pedepsită pentru că mi-am pus centrală şi pentru că mobila mea de la Ikea a intrat perfect pe perete, lăsând doar o mică fantă liberă lângă uşă. Iar ei au văzut-o şi s-au instalat, după ce oameni răi şi nemiloşi i-au alungat în plină iarnă din casă. Aşa că au venit la noi cu tot cu puradei. Iar eu, haină şi nemiloasă, am purces la război de una singură (mă rog, cu soţ cu tot) şi de o săptămână am stat şi am luptat înarmată cu un arsenal de soluţii şi spray-uri, cu bureţi mari şi mici, cu perii şi lavete, doar, doar vor muri. Şi în sfârşit, se pare că s-au restras. Azi nu mai era niciun gândac. Niciun carcalete odios care să vină de la vechea noastră ghenă, proaspăt schimbată, ceea ce a adus după sine un adevărat asalt al fiinţelor astea scârbavnice.

Doar că acum, cu mâinile anchilozate după cinci zile de ofensivă, mă dau bătută şi vin aici, în faţa voastră şi vă rog frumos: ajutaţi-mă şi recomandaţi-mi şi mie o femeie la curăţenie. Una care să poate să mă ajute să-mi pun casa la punct după marea fâsâială antigândăcească. Una muncitoare, de încredere, în putere şi care să nu plece după patru ore că are programare la coafor. Promit să nu fiu cârcotaşă, să nu o boscorodesc, să-i fac şi cafea, să o las să şi fumeze pe balcon, ea doar să vină şi să mă ajute.

marți, 26 noiembrie 2013

Un pic de mov

Cred că aveam vreo cincisprezece ani când am început să mă machiez. Nu la şcoală, nici măcar la meditaţii. Îmi aduc aminte cum m-a dus odată tata cu maşina la profesoara de engleză acasă şi nu ştiu cum naiba, dar a remarcat ceva albastru pe pleoapele mele.

- Tu ţi-ai dat cu smacuri pe faţă?
- Un pic, abia se vede.

Nu ştiu când a tras pe dreapta, a deschis portiera şi m-a dat afară din maşină:

- Dacă eşti atât de mare încât să te machiezi, apoi eşti suficient de mare să mergi pe jos.

Până la urmă, am început serios cu creionul şi rujul spre şaptesprezece ani. Cam atunci am terminat şi cu engleza. Eu fac parte din tagma muierilor care sunt în stare să se dea cu rimel şi când se duc la ghenă. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt deloc cochetă, ba dimpotrivă. Nu am pantofi cu toc, nu am unghii lungi, prefer blugii oricărei fuste sau rochii, dar fără smacurile mele mă simt de parcă aş fi dezbrăcată. Fără o dungă de negru, o urmă de pudră şi de gloss, parcă m-aş vântura doar în chiloţi pe Strasse sub privirile batjocoritoare ale unei naţii întregi. Aşa că, dragii mei, eu mă machiez tot timpul. E drept că am şi o faţă care mi-o permite. Sau care mi-o permitea, până de curând. Adicătelea nu tu coşuri, nu tu roşeaţă, bubiţe, uscăciune sau alte probleme. Totul era perfect. Am zis era. Pentru că acum s-a cam terminat cu feţişoara lui, spuma laptelui. Şi iată-mă aşadar intrată în rândul femeilor doritoare de creme şi loţiuni. Am încercat de toate, mai ales d-alea de le ceri Moşului de Crăciun că altfel nu-ţi vine să arunci banii pe geam. Pentru că în mare i-am cam aruncat.

Ieri, în schimb, la o pauză de ceai prin Cotroceni cu doamna doctor apifitoterapeut Ruxandra Constantina cu câteva mame bloggeriţe şi doi copii plictisiţi, dintre care unul îmi aparţinea, am aflat de elemental. Catalogul lor era într-o punguţă pe care am primit-o cadou. O punguţă pe care fie-mea a pus ochii de cum am intrat în cameră şi prin care s-a apucat să scotocească nestingherită taman în toiul discuţiilor. Asta după ce a halit o cutie cu ciocolată, a ras două căni de ceai şi mi-a şoptit preţ de zece minute la ureche: hai, mama, bagă-te şi tu în vorbă, zi şi tu ceva că mă faci de râs când taci! De zis, n-am prea avut ce fiindcă eu nu mă pricep deloc la plante şi uleiuri esenţiale şi ape florale. Dar am găsit fel de fel de nebunii la ăştia de la elemental. Inclusiv detergenţi bio. Şi reţete de creme. Şi săpun de Alep. Şi pachete cadou. Şi pe unele le vreau.Și nici nu sunt așa de scumpe.

Şi tot ieri am aflat că lavanda este foarte bună nu numai pentru pus pe fugă moliile, ci şi nervii. Adică, o picătură de lavandă picurată în apa de baie are cică darul să te relaxeze (pe mine una m-ar relaxa simplul fapt de a avea timp să zac în cadă), iar atunci când atmosfera e tensionată, cică un pic de ulei de lavandă ar face minuni. Personal, cred că-mi voi lua o sticluţă pe care să o port în permanenţă în geantă şi din care să împroşc în jur, la nevoie. Oricum, nu ştiu dacă este doar o pură întâmplare sau nu, dar după dimineața petrecută ieri în iz de lavandă, am fost ridicată la rang de cea mai bună mamă din lume. Căci, după o oră de blogăreală, am luat copilul şi punguţa şi ne-am dus la Afi, am văzut Stă să plouă cu chiftele 2, apoi am oprit la o shaorma la libanezi, ne-am dus ca fetele la Zara şi ne-am ales eu cu blugi, ea cu o bluză. Am ajuns pe la patru acasă, am făcut suc de portocale, mandarine şi grepfrut, ne-am jucat o oră cu o Barbie, am coafat-o, am făcut un teatru de păpuşi de am căsătorit blonda de plastic cu un soldat marionetă vrăjit de o păpuşică scheletică, apoi am negociat cu B să o ierte pe copilă de lecţiile la engleză şi am petrecut vreo oră la noi, în vârful patului, cotrobăind prin fardurile şi bijuteriile personale, am lăsat-o să se dea cu gloss-ul meu şi să se parfumeze şi la ora nouă ne-am declarat cea mai mare iubire din lume. Să fi fost de la lavandă? De la duminică? Sau poate că aşa sunt eu: cea mai bună mamă din lume. Iar ieri i-am şi arătat-o. Ia ziceți, voi ce remedii d-astea cu uleiuri, creme și ape cu flori mai știți? Poate pe lângă nervi, reușesc să scap și de pielea de pe mâini care crapă pur și simplu iarna sau de buzele sângerânde ale copilei.

Și pentru că am promis încă din titlu un pic de mov, uite ce am pentru voi. Și dacă tot nu v-ați săturat de mirosul de levănțică, vă invit aici.

vineri, 22 noiembrie 2013

Vreți să fiți Moș Crăciun?

Şi ce dacă nu are decât un an şi jumătate? Răzvan ştie că vrea o maşinuţă cu telecomandă. Sigur, nu ştie el cum vine chestia asta cu telecomanda, dar a văzut la televizor că există maşinuţe care merg singure şi poate aşa, dacă se va ţine după ea, va ajunge şi el să stea înfipt mai bine pe cele două picioruşe.

Sau poate o fi auzit la Gabriel când a cerut una? O fi ştiind el ceva, că doar e mai mare, are deja trei ani. Aşa că anul ăsta, Gabriel a cerut şi nişte dulciuri. Nu multe, doar un pic. O ciocolată mică şi poate un ou cu surpriză. Uite, l-a şi desenat. Nu i-a ieşit lui aşa de frumos ca-n reclame, dar e sigur că Moşul o să înţeleagă că e vorba de un ou de ciocolată cu jucărie. Că Moşul e bun, doar că uneori nu are timp să ajungă în toate casele cu copii. Aşa le-a spus lor doamna. Şi le-a mai spus să nu plângă dacă nici anul ăsta nu va ajunge, că Moș Crăciun e bătrân şi obosit, dar asta nu înseamnă că s-a supărat pe ei. Nuuu, ei au fost cuminţi şi fiecare a spus frumos ce-şi doreşte şi atunci doamna le-a zis celor de la Zurli să facă o listă şi să o publice aici. Şi poate că-ntr-o seară, Moşul va avea timp să se uite pe ea şi să pună în sac şi câte ceva pentru ei. Pentru Răzvan şi Gabriel şi Maria şi Adina şi toţi copilaşii orfani de la Sf. Vasile care au nevoie, poate mai mult decât ai noştri, să creadă în minuni. Pentru că lor nu are cine să le şteargă lacrimile atunci când se simt trişti şi singuri şi făr' de nimeni şi nimic în ziua de Crăciun. Și-n celelalte 364 de zile.

Dacă vreți și puteți și sunt sigură că puteți să fiți anul ăsta Moș Crăciun și pentru un alt copilaș decât cei de acasă, atunci iată ce spun cei de la Zurli:

Tu alegi un copil din lista (listele se actualizează zilnic) - ideal ar fi să faci asta împreună cu copilul tău sau un copil care vrei să simtă că participă la această campanie şi ne dai un e-mail la adresa contact@zurli.ro, în care ne spui numele copilaşului ales. Pregăteşti apoi un cadou, fie cu ceva din lista dorinţelor copilului, fie cu un dar pe care îl alegi tu. Pachetul trebuie ambalat frumos, într-un cadou închis, de preferat cutie, şi trebuie să arate la fel de frumos ca şi când ar fi făcut pentru copilul tău. Va avea o etichetă cu numele copilului si varsta pentru care se face donaţia Noi vom deschide două puncte de colectare, în zona de joacă ZORKY PLANET de la etajul 2 al AFI PALACE Cotroceni şi la MAGIC CITY, locul de joacă din BĂNEASA MALL. Punctele vor fi deschise în perioada 6-8 decembrie şi 13-15 decembrie, între orele 10.00-20.00

joi, 21 noiembrie 2013

Les jeux sont faits

S-au încheiat licitațiile pentru Ioan Banescu. Câștigătorii sunt:

pentru colierul Anei- 30 lei de la Alexandra Albu

pentru înflorată de catifea - 70 lei de la Corina

pentru puzzle- 100 lei de la Alina Damian

pentru invitația la teatru- 100 lei de la Oana M

Laura, dacă o mai vrei, rochița cu buline va fi a Elizei, doar trimite-mi pe mail confirmarea de plată. Valabil și pentru tine, Melly, în cazul pardesiului.

Dragii mei (de fapt, dragele mele), pentru a intra în posesia obiectelor, vă rog să-mi trimită pe mail dovada transferului în conturile deschise pe numele mamei lui Ioan:
ING Bank – Titular cont: ISTRATE ANI ROXANA
Cont euro: RO71 INGB 0000 9999 0391 2419
Cont lei: RO61 INGB 0000 9999 0201 2272

Ulterior, vă voi contacta pentru a vă dărui obiectele. Poate așa, ajungem să ne vedem și la o cafea, la mine la radio, de exemplu. Ce ziceți?

Asta e culmea!

Ştiu că afară e ceață, umed și scârbos şi probabil că numai de întrebări existenţiale nu aveţi voi chef acum, dar vreau să mă ajutaţi să înţeleg: de ce toţi vânzătorii se isterizează la vederea bancnotelor mari? Şi de ce te iau la trei păzeşte, încercând să te facă să pleci capul în pământ şi să spui iertaţi-mă, nu o să mai fac niciodată? Ce au bancnotele astea, de parcă ar fi o unealtă a diavolului cu care tu, nesimţitule, ai vreau să te infiltrezi sub tejghea, să deschizi casa de marcat şi să iei de acolo nişte bancnoţele mici şi prietenoase, oferind în schimb bancnota aia mare şi hidoasă? Doar la vederea ei, panica se instalează în magazin, provocând valuri de isterie printre vânzătoare: aaah, n-am să vă dau rest, n-am, n-am! se aude o voce înnebunită de spaimă, însoţită de o mână întinsă spre tine şi ţinând între degete bancnota cu scârba cu care ţii de coadă un şobolan mort. Alteori, bancnoţoiul tău scârbavnic ajunge să-l scoată de-a dreptul din minţi pe dragul de comerciant care începe direct să urle la tine:
- Păi, cum dom'le să-mi dai mie banii ăştia? Păi şi io de unde să am rest, nu vezi că abia am deschis?

E momentul în care ai de ales. Poţi să baţi în retragere, să îngaimi un lăsaţi, e-n regulă şi să pleci, sau poţi să te enervezi, să te înfigi bine cu picioarele-n pământ şi, fără să iei de sub ochii măriţi de spaimă ai vânzătorului bancnota uriaşă, să spui:
- Dar nu am nimic mărunt!

Până aici ţi-a fost. O astfel de frază va scoate pe dată monstrul din vânzătorul autohton. Parcă abia aştepta să vadă că nu cedezi ca să sară direct la atac:
- Şi io ce să-ţi fac, dom’le? Du-te şi schimbă -- deşi degeaba te duci, că nimeni nu are la ora asta! Şi io nu pot să rămân fără bani în casă, ai înţeles?

Dacă nici acum nu ai plecat, o să-l auzi spunând printre dinţi şi un mama voastră de vă plângeţi că n-aveţi bani şi veniţi cu milionul să vă luaţi biscuiţi.

Dar azi dimineaţă, am aflat că noi, posesorii de bancnoţoaie la prima oră a dimineţii, suntem de fapt un fel de organizaţie secretă, o mafie care a pus gând rău tuturor bănuţilor din casele de marcat sau din punguliţele de sub tejghea, doar ca să-i lăsăm pe proştii de vânzători făr’ de lovele. Că altfel cum să-mi explic reacţia doamnei durdulii de la buticul din colţ care, l-a vederea celor o sută de lei într-o mână şi a pachetului de biscuiţi într-alta, nu s-a mai putut abţine:
- Hai că asta e chiar culmea!

Pe moment am căscat ditamai ochii la ea, apoi, arătându-i portofelul, i-am zis că asta e tot ce am. Dar ce, credeţi că am înduplecat-o?! Aş, nu e ea din alea de le duci de nas cu una, cu două. Răufăcători ca mine a tot văzut la viaţa ei:
- Las’ că ştiu eu cum stă treaba, doamnă! Păi ce, n-a venit odată unu' de mi-a dat o sută, chipurile să-şi cumpere pufuleţi?!
- Poate îi era foame, zic.
- Pe dracu îi era foame, vă daţi seama că voia de fapt să-i schimb suta!

Şi ea bineînţeles că nu i-a schimbat-o. Că doar nu e ea fraiera aia căreia să-i dai o singură hârtie şi ea să-ţi dea înapoi mai multe şi eventual şi nişte bănuţi din ăia care zornăie! Pentru că dacă ar face asta, nu ar mai avea să dea rest celorlaţi clienţi pe care de altfel îi refuză că nu va avea cum să dea restul următorilor. Nu înţeleg de ce vă supăraţi, că ar trebui să ne înţelegem, că oameni suntem şi trebuie să ne ajutăm! conchide şi se pune pe bodogănit cu o vecină cumsecade înarmată cu o hârtie de un leu. Aşa atitudine, mai zic şi eu.

Ce naiba să mai spui la asta? Am luat partea bună a lucrurilor: am economisit 100 de lei. Şi am rămas flămândă.