De obicei scriu dimineaţa, la cafea. Sau după-amiaza, la cafea. Nu sunt o mare băutoare de cafea, nu sunt dependentă, sau mai bine zis nu-mi place să mă consider ca atare, deşi beau zilnic, un pahar măricel luat de la maşinăria din colţ pe care-l împart în două: jumătate până spre zece şi cealaltă după două. Îmi fac totuşi o cafea şi dimineaţa, la trezire. Îmi place mirosul, mă linişteşte hârâitul filtrului, mă bucur să văd cana plină dar nu am timp să o beau. O gură, două şi trebuie să plec.

Merg apoi peste jumătate de oră cu gândul la cafeaua de-o lăsai pe masă şi la cea ce va să curgă din maşinărie. Mă văd deja cu degetele fremătând pe paharul încins şi brusc îmi vine în gură pofta de-o ţigară. Prima pe zi. La cafeaua de dinainte de ora zece. La prima jumătate de pahar. Două, trei guri, un fum sau două şi parcă mi se dezleagă şi limba şi aş vorbi cu cineva. Doar că la ora aia sunt prima din birou. Aşa că scriu. Sau mă uit pe net. Sau stau pe facebook şi o ard cu cafeaua în faţă şi fără chef. De citit nu am stare, deşi am întotdeauna o carte prin geantă. Acum mă trambalez cu Cimitirul de Teleşpan. Cei de îl citirăţi probabil că vreţi să ştiţi cum îmi pică. Sunt abia la început, dar ce mă enervează la culme este că din motive de atâtea organe genitale trambalate la vedere, îmi e foarte greu să citesc în autobuz. Na, am şi eu o problemă. Ce spuneam? Aşa, ziceam că nu-mi vine să citesc la birou, deşi ajung mai devreme decât ceilalţi şi deşi lucrez printre oameni care nu au nimic cu cartea lui Teleşpan, cu homosexualii sau cu organele genitale flaşce sau în acţiune, dar care-ţi sar în ochi la fiecare pagină.

După ora zece lucrurile se precipită, cafeaua rămână într-un colţ, pe birou şi stă ca proasta şi se răceşte de una singură până când mai am eu timp să mă întorc la ea, după orele prânzului. Şi atunci  iar am un moment când aş putea să scriu sau să o ard pe facebook sau pe net. De două zile o cam ard. Aşa că mai bine vă las pe voi să vorbiţi. Asta e momentul în care ar fi bine să vă întreb ceva. Dar nu ştiu dacă să vă întreb despre cărţi, adică despre ce aţi mai citit sau despre cafea, adică dacă beţi sau nu, cu zahăr sau fără, tot timpul sau din când în când, neagră sau cu lapte. Sau să vă întreb despre ambele. Sau nu.

Urăsc când văd cum îmi scapă timpul printre degete. Urăsc şi mai ales mă urăsc pentru că, în loc să strâng pumnul, să-l fac căuş şi să fac secundelor cuib, eu stau şi cern timpul, îl las să se scurgă, să se prelingă şi să treacă. Un an întreg stau şi aştept vara. O pândesc în fiecare săptămână mohorâtă, o visez de Crăciun, prin aprilie încep deja să o adulmec, iar în mai număr zilele până la vacanţă. Îmi este clar că nicicând nu m-am bucurat de vară aşa cum am ajuns să o fac de când e Ana la şcoală. Ca un păianjen încep şi ţes planuri, prind în plasă tot ce trece pe lângă mine, devorez orice ocazie de a profita de soare şi de zilele lungi cu miros de pepene şi asfalt încins. În jurul meu, lumea se mişcă pe vârfuri, cu spatele la perete, mergând tiptil, în tăcere, pentru că vara doar eu contez pentru mine. Am nevoie de ea, am nevoie să stea naibii pe loc şi să mă ţină de mână cât am eu chef.

Dar anul ăsta, i-am dat drumul. Nu ştiu cum am scăpat-o din vedere şi când să o caut, am văzut-o cum se fofila ca o hoaţă pe lângă castanii de lângă casă, ţinându-se de frunzele lor şi înroşindu-le în trecere vârfurile. Pe moment am intrat în panică. Mai este totuşi o lună. Treizeci de zile lungi cu miros de pepene în care lumea ar fi bine să tacă şi să mă lase să vorbesc. Doar că nu ştiu ce să spun. De data asta nu am nicio idee. Peste câteva zile, Ana va pleca la ţară. Şi apoi, mai mergem pe undeva, mai ai vreo surpriză, mama? Pentru că eu vara am surprize. Mintea mea le frământă, le dospeşte, le lasă la crescut zece luni pe an pentru ca apoi să le pună pe fiecare în forme: avem forme cu valuri, avem şi cu livadă, uneori cu drum lung, alteori cu vreo pădure. Dar preferatele mele sunt cele cu drum lung şi cu timp berechet.

Acum nu am nimic. Ei nu i-am spus. Acum am doar nişte degete care se poartă prosteşte şi nu reuşesc să se ţină căuş ca să prindă şi să strângă ce a mai rămas. Dar a mai rămas destul, aşa-i? Totul este să-mi pun ceasul mai devreme dimineaţa. Atât. Şi să caut o formă şi  încet-încet să încerc să o umplu. Şi cine ştie, poate că mai prind sfârşitul verii, poate mi-l aduc aproape şi-l ţin cu forţa să  lase naibii castanii în pace şi să se ocupe mai bine de mine şi de drumurile mele. Pentru că vreau să-mi iau vara-n cap. Vreau să o ţin în palmă şi să suflu în ea ca într-o păpădie, să o împrăştii în patru zări şi să mă duc după ea până la capăt de august.

... pentru că au intuiţie. Pentru că nu trebuie să le spui nimic, fiindcă ele înţeleg foarte bine ce se întâmplă. Pentru că nu au nevoie de semne de întrebare ca să ofere răspunsuri. Pentru că memoria lor este ca un scrin cu multe sertare pe care le trag afară şi-n care cotrobăie de câte ori e nevoie, uneori doar ca să-ţi spună mi s-a întâmplat şi mie. Pentru că ştiu să se aşeze lângă tine şi să tacă. Şi pentru că dacă nu vrei să vorbeşti ştiu să rămână în continuare şi să tacă. Pentru că odată cu anii, tăcerea lor nu mai ascunde altceva decât tăcere. Şi pentru că uneori e atâta nevoie de linişte. Şi uneori, de nişte flori. Merci, Ada!

Îmi place când îi simt mâinile mici luându-mă de după gât şi trăgându-mă aşa, încet, lângă ea ca şi cum ar vrea să se asigure că sunt încă acolo. Se lipeşte toată de mine şi mă mângâie domol în timp ce vocea ei mică sparge aerul din jur of, măi mamă, uneori parcă ai avea douăzeci de ani, tu când o să mai creşti? Ne-am făcut un joc din asta. Ea e cea mare, ea e responsabila, ea e cea care trebuie să aibă grijă, să vegheze şi să supravegheze. Eu stau şi mă uit doar cum se joacă de-a mine. Cum mă bate la cap, cum mă învârte pe degete, cum mă întoarce pe toate părţile, cum mă decojeşte ca pe o portocală, strângând din ochi ca nu cumva ceea ce sare dinlăuntrul meu să o facă să lăcrimeze, cum mă trage spre ea şi mă aduce din cuvinte cu spatele la ceea ce ştiu şi faţa spre ceea ce vrea ea să afle.

 Încerc să văd cât imită şi cât inventează. Cât se joacă pentru ea şi cât pentru mine. Cât o face din spaimă şi cât din plăcere. Jocul nu ţine mult. E încă mică şi oboseşte repede. E de ajuns să-i scape un cuvânt spus mai aspru, o vorbă mai ocolită, un reproş ca o lamă ascuţită  cu care nu ştie încă ce să facă şi o văd cum se înmoaie, se prelinge pe lângă mine, se lipeşte de genunchii mei şi de acolo, îmi şopteşte încă fragilă acum mă iei în braţe? Şi începe să se caţere pe mine, să se agaţe de gâtul meu cu disperarea că ar putea veni o zi în care nu va mai încăpea, în care ar putea să se reverse în toate părţile, să dea pe dinafară şi să se scurgă. O zi în care jocul să devină viu şi dureros. O las să mă strivească, să mă sufoce, să mă respire. Încerc să nu mă mişc prea mult. Să nu distrug, să nu provoc. Doar stau cu ea, lipită de mine, cu nasul vârât adânc în părul ei, cu corpul amorţit de atâta greutate binevenită şi aştept. Aştept să crească. Aştept să creştem.

Mai întâi mergeam pe Lipscani unde ştia mama un magazin cu de toate. Luam de acolo vreo trei, patru castroane din plastic, musai cu capac şi câteva pahare colorate, d-alea la set de se băgau unele într-altele. Începea apoi vânătoarea de conserve: fasole verde, roşii la borcan, carne de vită, mazăre, orice avea şanse să dureze şi să se mestece. Iar  într-o zi, dis de dimineaţă, ne apucam şi aranjam toate cele în coreeană (o paporniţă uriaşă primită de tata de la un tovăraş din Coreea, de unde şi numele), puneam şi aragazul de voiaj lângă, doseam sub nişte haine canistrele cu benzină, verificam bateriile de la casetofonul cel mic şi negru, apăsam -- eu pe buton şi tata pe acceleraţie -- şi, cu Ella Fitzgerald în urechi, plecam prin ţară.

În calitatea mea de unic moştenitor al părinţilor mei, beneficiam de vacanţe în funcţie de locul unde se aflau copiii prietenilor de familie. Aşa am ajuns să văd într-o vară Dunărea aproape de intrarea ei în ţară, Valea Oltului şi Călimăneştiul. Apoi, hâr-hâr, cu radiatorul bolborosind de cele mai multe ori amarnic, ne avântam spre inima țării, către Ţara Moţilor şi de acolo, mai departe către apele repezi ale Crişului Negru până la Beiuş, în curte la Mama Mare unde la o masă de sub pom (să fi fost nuc sau gutui), ne adunam patru generaţii, venite de prin praful capitalei şi puse cu grijă la hodină şi mângâială. Pe Mama Mare o chema Iozefina Ardelean, nume ce crescuse parcă odată cu țara. Avea mai mult de optzeci de ani, dar ne trimitea încă epistole cu scris îngrijit și frumos, făcea tăieţei în casă, căuta găinile de ouă, cufunda găleata în fântână să stea lubeniţa la rece şi făcea cea mai bună prăjitură cu cremă de cafea din lume. Mama Mare nu era a mea, ci a lui Tudor şi a lui Matei. Cu ei mă jucam pe vremurile alea când, într-o dimineaţă de august, mama şi cu tata se trezeau în zori şi căutau prin casă după coreeană şi caseta cu Ella Fitzgerald ca să trecem munții în căutare de iarbă verde. Eu stăteam tolănită pe bancheta din spate, mai degrabă plictisită de atâta frumuseţe, cu picioarele deja prea lungi pentru a mai dormi liniştită în hurducăieli de maşină. Au fost veri cu soare cald şi colb înecăcios când mergeam cu Mircea la cinematograful din Beiuş să-l vedem pe Piedone. Mircea era cel mai tânăr dintre oamenii mari din curte de la Mama mare. Şi fusese în Africa. Și avea mustață. Și fuma. Şi mai ales nu se speria ca tata când noi, copiii, dispăream prin fundul curţii de ne uita ziua pe acolo şi doar foamea ne mai strângea la masa de sub copac. Şi Mircea avea pe atunci vârsta mea de acum.

Şi au fost veri când am fost cu drezina şi altele când furăm la un om acasă de avea crescătorie de iepuri și una în care a ajuns mama de-a cumpărat cămeșă și ițari cum purtau oamenii prin capătul țării. Şi merserăm de văzurăm şi joagărul de la Ghelari parcă şi fuse şi noaptea cea lungă de la Borşa de-a dormit-o tata în maşină de frică să nu ne fure hoţii canistra cu benzină. Și munții ce ne strângeau parcă în pumni în Cheile Bicazului. Şi mâncarea bună de ne-o întinseră-n faţă la Durău. Şi a fost şi ziua aia de Sânta Maria când tăt omu' s-o îmbrăcat în straie de sărbătoare şi o înconjurat Voroneţul.

Şi apoi, când fasolea se isprăvea şi zilele de august se duceau încet spre toamnă în miros dulceag de pere pârguite,  ne întorceam spre casă, cu coreeana goală şi inima plină.

Câţi ani să fi trecut de când n-am mai umblat prin locuri umblate? Câţi ani să mai las să treacă până o să umblu şi cu Ana mea? Până o să aibă picioarele suficient de lungi şi privirea ceva mai trează ca să poată cuprinde cu ea? Ce s-o fi ales oare de coreeană, că Ella Fitzgerald încă-mi mai cântă la noi acasă. Doar Mama Mare s-a dus cuminte să se hodinească şi a luat cu ea o lume-ntreagă.

Ne-am promis că o să ne scriem. Oricum scriam fiecare pentru el. Eu, mai prost. Sau poate nu. N-am să ştiu niciodată, pentru că m-am oprit din poezeală când m-am apucat serios de franceză. El era mai cult, citea mai mult şi mă făcea să număr disperată paginile din Ulise a lui Joice să văd câte rămăseseră până aveam să-l dau gata şi să-l trec şi eu la citite. Apoi, într-o zi, el a plecat. Cu totul. Tocmai ce mă întorsesem din prima mea călătorie în Franţa când am aflat că mă-sa l-a făcut pachet şi l-a expediat la bunică-sa, în Ardeal. Şi atunci ne-am apucat să ne scriem. Scrisori lungi, complicate, cu iz intelectual şi grozăvii adolescentine. Pândeam cutia de scrisori, îi dădeam târcoale precum uliul pe deasupra cuibarului, înşfăcam epistolele şi mă retrăgeam cu ele la mine în cameră, ca o jivină ce-şi târăşte puiul în fundul bârlogului.

Apoi mi-a plecat şi prietena. Când ai paisprezece ani şi prietena ta pleacă,  lumea se rupe sfâşietor, cu zgomot, cu un vuiet care te face să-ţi pui mâinile la urechi şi să rămâi surd la vorbele celor rămaşi lângă tine. Aşa că ne scriam. Scrisori lungi, complicate, fără iz intelectual şi fără grozăvii. Doar cu doruri ce mă făceau să-mi iau mâinile de la urechi şi să-mi şterg ochii cu dosul palmelor.

Când am plecat din Franţa şi l-am lăsat acolo, i-am spus că o să-i scriu. Am făcut-o. Cuminte, metodic, afundată în hârtie, ţinându-mă de stilou ca de un colac de salvare nu care cumva să mă prăbuşesc printre cuvinte. Nu mi-a răspuns. Dar le-a păstrat pe toate. Mi le-a scos dintr-un sertar peste nişte ani când niciunul dintre noi nu mai voia să-şi scrie nimic. Doar să fie acolo, fără vorbe.

Şi apoi lucrurile s-au oprit. Acum găsesc facturi şi pliante. Găsesc anunţuri cu reparăm frigidere şi montăm centrale. Şi vreun anunţ de la administraţie pentru a-mi cere situaţia repartitoarelor. Acum câteva zile însă, o prietenă mi-a cerut adresa. Vrea să-mi scrie o scrisoare. Pe hârtie, cu stiloul. Old fashion. De două zile, dau târcoale, stau la pândă. Deschid cu grijă uşiţa şi sper. Şi fără să vreau îmi aduc aminte. De mirosul de hârtie şi de cerneală, de gânduri scrise cu negru, de mine şi de ei, cei care au fost. Şi iar de mine.