Nu credeam că poți îmbătrâni într-o singură zi. Nu credeam că poți ajunge să-ți fie frică ori de câte ori sună telefonul. Aşa a sunat miercuri pe la 18h. Nu-mi aduc aminte cum am ieşit din casă şi am ajuns la spital. Am găsit-o după ţipete. L-am văzut pe Bogdan cu hainele pline de sânge. Ştiu clar că imaginea asta nu o voi uita niciodată. Sper doar să rămână undeva departe, în mintea mea şi să nu mă mai bântuie nopțile.

Ana a căzut. Rău. De pe bicicletă, direct în gură, într-un colţ de bancă. Şi-a fracturat dinţii.Vreo trei, toţi permanenţi. Până miercuri, nu ştiam că în România nu există cameră de gardă la pedodonţie şi că la chirurgie maxilo- facială e doar un singur scaun disponibil. Doctori erau suficienţi, dar a trebuit să aşteptăm pe holuri. Poate că n-am aşteptat decât 15 minute, dar noi am albit. Au urmat apoi vreo două ore de alergătură, de doctori care ieşeau şi intrau, de radiografii, de mâini frânte de disperare, de degeţele ţinute în palmă, de mângâieri pe cap când a trebuit să-i repună osul aproape pe viu, căci nu era timp de anestezie generală.

Am aflat că am cel mai curajos copil din lume. Da, a plâns, da, a ţipat, dar nu s-a mişcat, nu s-a zbătut, a stat cât a trebuit să stea să i se facă tot ce a fost necesar ca să încercăm să o facem bine. Nu putem şti încă dacă va fi bine. Fractura e serioasă, dinţii sunt ţinuţi acum cu o sârmă ca să nu cadă cu totul. Din fericire, la cap nu are nimic. Am fost şi la neurochirurgie, ieri, căci avea un hematom. Dar e ok. Am fost şi pedodonție să-i fixeze mai bine sârma. A durut-o când au apăsat-o pe rană, căci aproape că i se vede rădăcina la unul din dinţi. N-am înţeles cum poți să-i spui unui copil care plânge că e răsfăţat, după ce, cu o seară înainte, a suportat ceea ce nici un om mare nu ştiu dacă ar fi putut îndura. Am aflat că avem doctori buni, că există cabinete performante şi că avem prieteni inimoși. Andrei, dacă mă citeşti cumva, vreau să ştii că am fost realmente impresionată de ajutorul tău. Iar jucăria verde şi pufoasă a stat în braţele Anei până seara târziu!

Cel mai greu îmi este să ştiu că mai mult nu pot face. Că trebuie doar să aştept să văd dacă dinţii vor putea fi sudaţi. O lună trebuie să stea cu sârmă, trebuie hrănită cu paiul, spălată şi curăţată după orice firimitură de mâncare. Dar ea e veselă. Aseară am fost în parc, s-a jucat, s-a alergat. Acum e la grădiniţă, deşi instinctiv mi-aş dori să o ţin numai în braţe, să nu cumva să păţească iar ceva. Noroc cu ea că mă linişteşte. Că doar e cel mai curajos copil din lume. Eu sunt doar mama ei. Şi recunosc că mi-e frică!