Încerc să-mi imaginez cum se vede acolo, pe dinăuntru. Îmi imaginez în culori, multe culori, zvâcnind nebune în jurul unei molecule care stă de una singură pe ringul de dans, acolo, în capul meu, și unduiește din șolduri. S-a descoperit că există molecula tristeții, cu un nume ca de haltă pentru trenurile de marfă: CRF1. Cât ea dansează, eu stau. Nu foarte mult, și nu foarte comod. Deja că muzica din capul meu și culorile alea care pulsează haotic mă fac să vreau să închid ochii, dar apoi, mai sunt și ceilalți care nu pot să rămână așa, pe loc, cu brațele încrucișate și să aștepte pur și simplu să se termine melodia și o moleculă istovită să se așeze la locul ei. Și-atunci mă zoresc, bat din picior, se răstesc sau după caz, își iau vocea aia plângăcioasă, tu nu mă mai iubești, mă rog,  nu o spun chiar așa, în cuvinte, dar așa se aude, de parcă e lucru voit. Urmează salata de boeuf, apoi conversația băltește un pic ca mătasea broaștei,  iar faci fața aia, iar fac fața aia, hop și replica cu oamenii care mor de foame, cu cei care sunt bolnavi, apoi cu cei singuri, și cât molecula dansează și dansează, ne luăm de mâini și împreună, musai împreună, facem turul lumii în o sută de nenorociri mult mai mari decât ale noastre, de fapt, decât ale mele.  Abia apoi vin sarmalele.

 De Crăciun e cel mai greu, de parcă i-aș cere din nou să stea acolo, cu spatele la ușa din camera ei pe care lipisem o bucată de hârtie colorată, un fel de panglică cu modele de ursuleți pe margine pe care o gradasem cu pixul, imaginând un metru cu care să măsurăm copilul. S-a rupt într-o zi, am agățat-o cu peria de la aspirator și mi-a căzut la picioare, o amestecătură de cifre și ursuleți colorați, trăgând în cădere și niște vopsea gălbejită de pe ușă. Oricum la momentul acela creșterea se terminase sau aproape, așa încât în locul centimetrilor care obișnuiau să se adauge în sus începuseră acum cei de jos, din platformele bocancilor sau cizmelor comandate pe amazon. Țin minte că-mi plăcea să intru în magazinele de jucării, să mă uit la păpuși, deși ea nu s-a jucat niciodată cu păpuși, sau la Lego-uri pentru fetițe, cu mașinuțe roz și căsuțe cu bucătărie și dormitor, de Crăciun mi se deschidea un fel de poartă pe care o puteam împinge, ajungând de partea cealaltă, într-o altă viață, cum spune mama, o mea, nu a ei. Cât timp creștetul îi rămânea sub ultimul ursuleț, cel cu pantalonași cu bretele, Sărbătorile puteau să vină liniștite, mersul în magazine nu mă speria, ba dimpotrivă mă încăpățânam să le iau la rând, să nu care cumva să ratez vreo jucărie care iată, ar fi putut fi cea mai bună sau cea mai frumoasă, care ar fi putut să-mi placă cel mai tare. Mie. Acum însă lucrurile s-au schimbat. Nici acum nu știe să-mi spună ce vrea să primească, deși pare că orice ar primi nu e chiar ce trebuie. Sau nu e de la cine trebuie. Eu nu mai intru în magazine cu jucării, probabil că nici nu o s-o mai fac, cel puțin niște ani de-acum încolo. Mă mai uit la vitrine, mai cumpăr un cadou pentru vreo fetiță care iubește păpușile și rozul. Dar în perioada asta a anului, în dimineți ca cea de azi, îmi place să mă lipesc cu spatele de ușa de la camera ei și să mă uit departe, în altă viață, ciulind urechea și încercând să aud din nou, râsul ăla de copil mic pentru care cea mai mare fericire din lume e să fie mama acasă.