miercuri, 29 august 2018

Pe drum

Eu cred că în altă viață am fost ceva neam de nomad, că altfel nu-mi explic! Parcă toată viața mea e cu geamantanul la picior. Fac și desfac valize de când mă știu. Mai ales vara. Mai ales vara asta. Cum mai trecu ea! Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc că se duse de nebună, lăsând în urmă iarbă îngălbenită de prea mult soare și fructe coapte. Imi place vara. Mai ales spre mai când încă nu e, dar știu că urmează să vină. Ca-n iubire: cel mai frumos e așteptarea cu certitudinea că se va întâmpla. Când se întâmplă, deja începe să treacă.

In iunie, am făcut bagajele de Londra. In iulie, am împachetat pentru tabăra ei de la Bran și pentru zilele la Moeciu cu restul familiei. V-am zis că nu e mare. Familia. O verișoară, o mătușă și doi nepoți. Apoi, ea a plecat la țară. In august, am plecat și eu pe coclauri. Am fost la un capăt de lume, cu pădurea în față, cerul greu de stele deasupra și cinci măgari. Undeva, pe lângă cheile Loarei. In Franța. O să vă povestesc odată. Intre timp, ea era plecată la Barcelona. Fiecare cu valiza ei. Acum ne-am regăsit. Ne-am tras sufletul cât să desfacem geamantanele, să ne aruncăm rufele la spălat și să pregătim altele curate. Plecăm. O ultimă tură de mare. Nu mult: trei nopți cât să mai tragem de vară și de vacanță. Și mai ales de timp.

                            (dovada că măgarii chiar au existat; cel de-al cincilea era ieșit din cadru)
miercuri, 8 august 2018

In familie

A fost o vreme când la noi acasă, mai tot timpul cineva suna la ușă. Eram mică pe atunci și în mintea mea, zilele era formate din școală, lecții și musafiri. Nu veneau oricum și oricând. Dădeau un telefon înainte, întrebau ce mai făcuse bunică-mea bun de mâncare (era vestită pentru borșurile de lobodă și imam-bayildi-urile ei), dacă mai aveau ai mei vreo casetă video nouă, că dacă nu, să încerce ei să facă rost de una. Am crescut cu vizitele ca principală distracție în niște timpuri când oamenii aveau mai ales prieteni reali, nu d-ăia de pe facebook. Am crescut cu vecini pe care îi știam după nume și zgomote: cu doamna doctor Ada care seară de seară ieșeau cu Lark la plimbare, cu Gina care stătea mult de vorbă cu mama, în bucătărie, cu Cati căreia i-a explodat butelia într-o iarnă, cu Gabi, vecinul de palier, care avea pistă pentru mașinuțe și trenuleț electric, cu Irina cu care mergeam la școală sau cu doamna Corciovescu, mereu elegantă, cu pălărie și port- țigaret.

A fost o vreme când vizitele presupuneau un întreg ritual. Intâi că nu puteai să-i suni omului la ușă așa, pur și simplu. Nu se cădea să-l deranjezi și să-l prinzi în capot sau, și mai rău, nepregătit să-ți ofere ceva de mâncat sau de băut. Așa că orice vizită se plănuia. Apoi nu puteai să te duci la om în casă, cu mâna goală. Măcar o sticlă de vin sau o floare pentru doamna. Sau niște bomboane de la Capșa pentru cei mici. Sau un borcan de zacuscă. Sau de murături. Ceva, acolo. Probabil că dacă fie-mea ar citi ce scriu eu aici (sunt sigură că din când în când o și face), și-ar da ochii peste cap și ar zice că vin cu povești de secol trecut. Doar că în alte părți, aceste povești încă se spun. Am văzut în Franța: acolo oamenii, vecinii, familiile, se vizitează. Se cheamă unii la alții, stau duminica, la prânz, cu toții la masă, desfac o șampanie, apoi o sticlă de vin, se țin uniți și împreună, cei tineri cu cei în vârstă. Au până și o Zi a vecinilor când totul blocul se vede și sărbătorește, iar cei noi au ocazia să-și cunoască colocatarii.

Noi ne-am dezobișnuit să avem sentimentul ăsta de apartenență la un clan. Cel puțin eu nu cred că l-am avut cu adevărat vreodată. Poate și pentru că familia mea a fost și este minusculă. Nu tu frați, nu tu surori, doar mama, două verișoare plecate prin lume, două mătuși și un unchi prin Ardeal. Chiar și așa tot ne-am putea strânge. Măcar din când în când. Am pune mâna pe telefon, am stabili o zi și o oră și apoi ne-am lăsa un pic de timp în care să ne gândim ce să pregătim bun de mâncare, cu ce să ne îmbrăcăm (eu am vreo două rochii ce zac prin dulap numai bune pentru un prânz în familie), să dăm o raită prin piață după un buchet de flori și o tură la Mega pentru vin și bomboane. Și aș lua-o și pe Ana, chiar dacă s-ar plictisi cu noi, oamenii mari. N-are decât să stea pe whatsapp. Și să mănânce toate bomboanele. Dar măcar va vedea că undeva în fundal, există o familie care continuă să-și depene povestea. Iar poveștile trebuie ascultate ca să poată fi duse mai departe.





marți, 7 august 2018

Clipa de sinceritate

Ne cunoaştem destul de bine ca să vă spun că:

- mi-am făcut şuviţe blonde
- dau meditaţii la franceză
- mă puteți citi uneori în Burda Mireasa
- nu ştiu să merg pe bicicletă
- mi-e frică de şoareci
- nu mai mănânc pâine de doi ani
- îmi place berea
- prima notă din viaţa mea de şcolar a fost un 4 pentru că am scris greşit nenea
- mai nou, mă duc în Franţa o dată la câteva săptămâni
- nu-mi place somonul
- îmi pierd serile la o telenovelă de pe Netflix.
- gătesc zilnic şi gătesc bine
- m-am îngrăşat
- în tinereţe, am lucrat la Externe, la Evenimentul zilei, în tura de noapte
- vorbesc cu mama aproape în fiecare zi
- noaptea, dorm cu lumina  aprinsă la baie
- mă enervez uşor şi asta mă enervează la culme
- sunt singură la părinţi
- nu am avut niciodată câine sau pisică
- mi-am rupt mâna la trei ani şi mi-am ros unghiile până spre douăzeci
- prima ţigară am fumat-o în Franţa, la 16 ani și ultima în martie 2016
- am platfus
- vorbesc de una singură cu voce tare
- mi-e frică de cocoși
- știu să fac cozonaci
- mi-ar fi plăcut să știu să cânt
- visez în culori
- în clasa a VI-a m-am votat singură ca să devin comandant de detașament
- am avut o broască țestoasă pe care o chema Dindi
- l-am cunoscut pe Noica
- cea mai mică notă din gimnaziu a fost un 8 la Chimie
- prăjitura mea preferată era una cu cafea, de o făcea la Beiuș, străbunica unor prieteni
- nu am fost niciodată la Oradea
- nu am fost operată de apendicită
- am făcut un an de portugheză și unul de germană
- peste câteva zile plec din Bucureşti
- ne vedem mai spre toamnă



Și acum rândul vostru.
Mă cunoașteți destul de bine ca să-mi spuneți că:
...





luni, 6 august 2018

Biata tanti

Știți la ce-mi place să mă uit cel mai mult când călătoresc în alte părți? La bătrâni. De fapt, nu. In alte părți, bătrânii se numesc persoane în vârstă sau seniori. Pentru că bătrânețea are în ea un miez de neputință. Pe când vârsta sau "în vârsta" arată mai degrabă o altă relație cu timpul. Mi se pare că imaginea omului bătrân poate foarte bine să devină un fel de unitate de măsură a nivelului de trai.

In România, nu prea avem seniori. Când sunt, sunt direct domni sau doamne pentru că, printr-o minune care nu are nicio legătură cu Statul, au reușit să se mențină și mai ales, au avut norocul să nu se îmbolnăvească și să nu sărăcească. Restul celor de vârsta a treia sunt pensionarii, bătrânii, babele și moșii. Li se vorbește cu "mata" și ei își zic singuri, de multe ori, mamaie sau tataie. Nu vor nimic pentru că nu știu ce ar mai putea să vrea la vârsta lor. Poate sănătate pentru că, chiar dacă nu pun lucrurile cap la cap, știu că medicamentele sunt scumpe și spitalele urâte. In rest, își petrec mult timp la televizor sau prin autobuze, două modalități ieftine de a uita de singurătate și de reumatism. Se duc la medicul de familie si la biserică pentru că nu-i costă nimic și pentru că-i doare. Se bucură pentru câțiva lei în plus și au și de ce, nu le pasă de Europa pentru că, în situația lor, e greu să-ți pese și de altceva decât de ziua de azi, nici măcar de cea de mâine. Când îi trimite Primăria în Grecia se duc, pentru că, la vârsta lor și în situația lor, sunt incapabili să-și facă bucurii de unii singuri.

In România, bătrânețea înseamnă renunțarea la propria independență. Odată cu vârsta devii sclav. Iar sclavii nu trebuie să aibă opinii, principii, situație sau obiecții. Ei trebuie doar să fie folositori. Săraci și folositori. De altfel, nu așa ne-am obișnuit să vorbim despre oamenii în vârstă? Ce mai face bunicu'? Ei, săracu', ce să facă și el?! Ați auzit voi vreun francez sau vreun englez să vorbească despre cineva mai bătrân cu poor Peter sau pauvre Pierre, doar pentru că respectivul a ajuns să trăiască până la 70 sau 80 de ani? Ca și cum bătrânețea ar fi o pedeapsă, nu o etapă care, ca orice altă etapă din viață, ar trebui să aibă avantajele ei. Și le are. Cel mai important fiind timpul pentru tine, cu care să faci ce vrei tu. In alte părți, seniorii se apucă de dans, cântă în cor, participă la ateliere de aranjamente florale, merg în vacanțe pe care pot să și le plătească singuri pentru că au muncit o viață întreagă. La noi, se plimbă cu autobuzul. Și nu, o strachină de mâncare sau un bănuț în plus nu este un câștig, ci o pomană. Exact ce-i trebuie lui Nenea Petre ca să ajungă bietul nenea Petre. Nici măcar bietul domn Petre. Nici măcar atât.

Domnii și doamnele mai în vârstă să mă ierte. Nu despre ei este povestea. Ci despre aceia care au avut ghinionul să îmbătrânească în vremuri proaste. Am ajuns să cred că mai presus de adolescența copilului, mai presus de momentul în care va pleca de acasă, mi-e teamă că voi îmbătrâni într-o țară care abia așteaptă să facă din mine o biată tanti Ioana.

                                                                  (sursă foto: așa-si-așa)


Urmăriți-mă și pe fb. Nu mă supăr dacă dați like și share.
sâmbătă, 4 august 2018

2 Mai, 30 de ani mai târziu

Există un moment în viaţa fiecăruia dintre noi când simţim nevoia să ne ducem nu doar cu gândul, ci chiar de-a dreptul, către lucruri din trecut. O fi nostalgia după anii din urmă, o fi curiozitatea sau un fel de încercare disperată de a ne simţi mai tineri, habar n-am. Cert este că, după o pauză de treizeci de ani, anul ăsta am avut nevoie să repun piciorul în 2 Mai. Ultima dată când fusesem prin zonă, aveam treisprezece ani, stăteam la doamna Cornea, ieşeam pe plajă prin spatele grădinii, printr-o gaură făcută în gard, mâncam la o masă mare, de lemn, sub un nuc,  eram cu o liotă de copii după mine şi în curtea de alături stătea Nina Cassian. Nu o să stau acum să vă povestesc cum s-a schimbat satul, cum s-au înmulţit cîrciumile şi cum am făcut eu indigestie de la hamsie. Prefer să vă spun, pe scurt- oricum nu am stat decât două zile- ce am constatat că e bine să ştii când te duci în zonă.
- există tren privat Softrans până la Constanţa.
- există apoi multe microbuze şi autobuze care te pot duce la Mangalia. Cu cât sunt mai mari, cu atât opresc în mai multe staţiuni. Şi da, reversul e şi el valabil. Biletele se cumpără direct de la şofer şi costă undeva la 12 lei.
- de la Mangalia, ai microbuz până în 2 Mai sau Vamă
- şoferii conduc ca nebunii.
- în 2 Mai, plaja aia frumoasă, în golful ăla potolit, cu corturi legănate de valuri, e de nudişti. N-am zis că am vreo problemă, doar am anunţat şi eu
- la Micul Golf e frumos, demn de poze, dar acolo am mâncat hamsiile cu pricina. Probabil mi-a picat ceva prost
- deşi nu citisem nimic de ea, terasa la Margot are mâncare bună
- mi-a plăcut micul dejun de la restaurantul Bianca, de pe strada Falezei. Au fresh de portocale şi, dacă aveţi noroc, ouăle ochiuri pot fi geniale, Dacă nu, nu. Eu am prins şi aşa şi aşa. Nu mi-a plăcut că se plăteşte la suta de grame. Inclusiv roşia.
- vila Marius e curată, are camere cu aer condiţionat, dar nu dă factură.
- din 2 Mai până în Vamă puteţi ajunge cu taxiul (nu ştiu cât costă), cu microbuzul (4, 50 lei biletul) sau, dacă se citeşte pe voi unde vreţi să ajungeţi (genul şalvari, turban, brăţări de piele) cu ia-mă nene, la acelaşi preţ cu microbuzul.
- în Vamă e chiar aşa de mişto cum se spune. E o afirmaţie.
- aş fi putut sta toată ziua la buticuri, să casc gura, dar nu am făcut-o
- în barul de rockeri unde am băut o bere se fuma marijuana. Altfel, muzica era bună.
- am mâncat la un restaurant cu etaj şi vedere, fix la capătul străzii principale care coboară către plajă. Nu, nu pot să vă zic cum se chema, fiindcă nu-mi mai aduc aminte. Am mâncat bine şi nu, nu vă pot spune ce, căci, încă o dată, nu-mi aduc aminte. Şi nu, nu am fumat nimic, ci doar mă lasă memoria.
- pentru amatorii de senzaţii tari, vă recomand să vă întoarceţi în 2 Mai, direct pe plajă. Veţi avea parte de o oră de mers pe stânci, printre alge în putrefacţie şi miros de hoit, fără posibilitatea să mai ieşiţi la drumul mare.
- m-am întâlnit cu două cunoscute în decurs de câteva ore. E ca pe facebook: plin de prieteni, prieteni comuni şi cereri de prietenie.
- nu am făcut nicio baie. Vremea era ploioasă.
- am prins furtună în fiecare zi. Adică două. Furtuni.
- mi-a rămas gândul la clătitele uriaşe de le-am văzut la oameni, în jur. Nu, nu am cumpărat şi cu toată indigestia, am reuşit să mă întorc din concediu cu două kile în plus. Nu-mi spuneţi că e de la bere, că nu vă cred.
- la întoarcere, trenul era arhiplin. Rezervaţi-vă bilete din timp.
- cred că o să mai merg un weekend, în septembrie, Cu Ana. Poate o conving să-şi ia şi ea o clătită, să gust şi eu.
- a fost frumos.
- de fapt, a fost chiar foarte frumos.
- şi da, aţi înţeles bine, nu am fost cu copilul.
- am făcut o singură poză. Iat-o:


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes