joi, 15 noiembrie 2018

Pur şi simplu altceva

Era frig de dimineaţă şi aerul părea greoi, ca şi cum orele alea de început de zi ar fi fost pline pe dinăuntru. Aveam pe mine o rochie luată de demult, una gri cu un fel de fundă mov de care uitasem complet şi pe care am luat-o din dulap oarecum de milă, de parcă ar fi fost o amantă bătrână la care mai mergi o dată, să vezi dacă mai simţi ceva. Arăţi bine, mi-a zis copilul când ne-am ciocnit în hol şi imediat a vrut să ştie dacă poate să-mi împrumute geaca verde, că cică se asorta la fix cu outfit-ul ei.

De la mers, partea de jos a rochiei mi se prindea uşor de ciorapi şi-mi lăsa când şi când cîte un genunchi descoperit. Intotdeauna acelaşi, întotdeauna dreptul, ăla cu meniscul crăpat şi care mă doare. M-am oprit la Mega să-mi iau un desert cică cu grâu, de fapt e un fel de colivă care mi se pare că se potrivea bine cu frunzele moarte din parc. E cel mai scurt drum ca să ajung la radio şi cel mai drept. O alee lungă, care te trece practic, o bucată de oraş, fără să simţi nimic.

L-am văzut oarecum de la distanţă şi nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să rămân cu privirea pe el, ca şi cum, faptul că stătea întins pe bancă, la orizontală, cu o carte în mână şi o ţigară în cealaltă, îl făcea inofensiv şi aproape vulnerabil. Cu cât mă apropiam, cu atât vedeam mai mult- haina de piele maro, pantalonii reiaţi, un pulover bleumarin la baza gâtului, părul grizonat, barba abia crescută şi mai ales privirea aia albastră, oarecum mirată să mă zărească acolo, de parcă aș fi intrat peste el, în casă.

Imi tot ziceam că încă e timp să întorc capul, să nu mă vadă că mă holbez, dar pur şi simplu mi se părea nedrept să-l las acolo, aşa, întins pe o bancă la opt dimineaţa, bine îmbrăcat, cititor şi fumător, fără să fac nimic. Am trecut de el, ochi în ochi şi omul și-a lăsat cartea pe piept și, ca un copil proaspăt sculat din somn în miros de ciocolată caldă, a zis aproape şoptit: oauuu!

A fost cel mai oau din viaţa mea. Ăla care nu agaţă, ci dimpotrivă, te lasă să faci ce vrei tu. Iar faptul că la capătul aleii am dat peste un zid scris cu vopsea albastră, nu mi s-a mai părut deloc o pură coincidenţă, ci altceva. Pur şi simplu altceva.


miercuri, 7 noiembrie 2018

Despre adolescență. A ei și a mea

A venit la mine, în bucătărie, și mi-a propus un joc. Cică să-i spun ce mă sperie cel mai tare la adolescența ei. Apoi, pentru că mă cunoaște foarte bine, a luat un măr și a fugit la ea în cameră, lăsându-mi spațiu și timp să rumeg întrebarea. Dacă ar fi rămas, chiar și o secundă, două, m-aș fi repezit să răspund, să spun ce-mi vine în minte, numai să umplu tăcerile. Pe vremea mea, tăcerea însemna neștiință și nicidecum gândire sau pur și simplu necuvântare. Iar dacă era neștiință era pentru că nu învățasem suficient și atunci obișnuiam să vorbesc repede, mult, să umplu orice gol care ar fi putut să ridice de partea cealaltă semne de întrebare sau critici.
Așa că iată-mă singură în bucătărie. Eu, un kil de mere fără unul și o întrebare. Mă sperie....de fapt, nu știu ce mă sperie. O chem să-i spun asta. Exact așa: nu știu. Aruncă cotorul la coș și zice pe un ton molcom: tu ai observat că momentele noastre cele mai mișto sunt alea în care mă port copilărește? Te-ai întrebat de ce? Și iar pleacă, ca un val care se tot izbește de țărm și apoi fuge, lăsând în spate urme ude. 
Imi place de ea când e mică pentru că și eu pot rămâne mică. Asta îmi vine primul lucru în cap. Pot să mă prostesc, să mă alint, să o las să mă alinte pentru că, nu-i așa, ăsta e jocul, să ies din hainele astea de om mare și să mă duc la vârsta aia la care totul simplu și bun. Acum, că mă gândesc în urmă, cred că nu mi-a plăcut mai deloc adolescența mea. Mi s-a părut complicată, plină de riscuri și de aici, plină de spaime. Toții anii ăia i-am trăit cumva sub sloganul ai grijă să nu care cumva!
Poate că d-astea mă surprind că profit de adolescența ei ca să o trăiesc pe a mea. Iar pentru asta, singura soluție este să o țin pe ea în stadiul de copil, să o păstrez mică doar ca să pot eu să rămân tânără. Căci altfel riscăm să fim două adolescente în 60 de metri pătrați și nicio mamă care să aibă grijă de noi. 






luni, 5 noiembrie 2018

Acasă ca la hotel sau din nou despre adolescenţă

- Ana, spală-ţi şi tu farfuria după ce termini de mîncat!
Dinspre partea cealaltă de casă se aude un fel de mormăit, semn că a auzit. Şi gata. Aici s-a terminat rolul ei. Nişte ore mai târziu, farfuria e tot acolo, pe masă, şi murdară pe deasupra.
- Anaaaa, ce ţi-am spus eu ţie?, mă răstesc din prag.
Mă priveşte pe sub breton  şi, ca şi cum ar avea în faţa ei o arătare bizară, spune aproape vexată:
- Aoleo, dar ce trebuie să ţipi aşa?! Am uitat şi eu, nu te mai enerva şi tu din nimic!

Dacă nu e farfuria, e perechea de şosete care zace de o săptămână la capul patului sau cartea de geografie, fără copertă, lăsată pe braţul unui fotoliu. Sau banii pentru abonament uitaţi pe sub nişte caiete. Ajung să trag aer în piept şi să fac yoga încă de pe la Ştefan cel Mare, ca să ţină până ajung acasă, trei staţii de metrou mai tîrziu. Nu se poate să nu vadă halul în care e camera ei, nu se poate să uite să-şi spele farfuriile sau să-şi strângă lucrurile lăsate peste tot. Aşadar, există o singură explicaţie: nu îi pasă! Şi mai ales, nu-i pasă de mine, mama ei. Vă sună cunoscut?

In realitate, lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cât par. Vine o vârstă când, spun specialiştii, copiii doresc să aibă un spaţiu al lor, un loc unde să facă ce vor ei şi cum vor ei. Cu alte cuvinte, prin dezordine, ei îşi marchează teritoriul. Problema este când invadează şi spaţiile comune. Acolo abia trebuie să intervenim şi să stabilim nişte reguli. Vrei să arunci cu chiloţii prin cameră? Nicio problemă, fă-o la tine în cameră şi după aia, te preocupi singur să-i strângi.

In ceea ce mă priveşte, problema mea cea mare este să accept că o parte din spaţiul meu este acum al ei şi deci, să mă opresc în a o invada. Am o prietenă care a renunţat la a mai face curat la fiică-sa în cameră şi chiar a lăsat-o pe copilă să stea cu o farfurie cu resturi de mâncare pe birou până când făcuseră mucegai. A fost un război al nervilor, dar în urma lui, mama a văzut că dezordinea nu ucide, iar fata, că nimeni nu o slujeşte pur şi simplu.

La vârsta asta, copiii oscilează între două extreme: să nu facă nimic în casă sau să fie plini de iniţiative (să facă prăjituri, să facă ordine prin dulapurile din bucătărie, etc). Atenţie, să nu vă surprindă că sunt în stare să stea o zi întreagă să aranjeze lucrurile pe balcon, timp în care farfuria aia pe care i-aţi cerut să o spele zace tot acolo. E felul lui de a spune că locul ăsta e şi casa lui şi că, deci, are şi el un cuvânt de spus. 

O idee pe care am citit-o undeva şi o s-o aplic şi eu este să facem treburi împreună cu copilul: să mergem la piaţă, la magazin sau să pregătim masa împreună, Aici, în paranteză fie spus, taţii sunt mult mai cool decât noi, mamele. Pentru că, spre deosebire de femei care adoră să controleze totul, ei îi lasă pe copii să experimenteze: să facă prăjituri cu riscul de a arde aluatul, să schimbe reţeta de salată sau lista de cumpărături, Ideea nu este să-l luaţi cu voi pe copil ca să vă admire cât de bine vă descurcaţi voi sau câte trebuie să faceţi, ci ca să colaboraţi şi să-i pasaţi şi lui iniaţitiva. Sau măcar un pic.

Lăsaţi-l să-şi invite prietenii acasă. Ba, mai mult, dacă e vorba de un adolescent cu acte în regulă, puteţi chiar să-i lăsaţi casa pe mână din când, în când, să dea petreceri, cu condiţia să o înapoieze aşa cum a primit-o. Dacă nu e în stare, adieu petrecere!

Şi, chiar dacă vi se pare că de vreo câteva luni, nu mai există practic niciun fel de discuţie adevărată între voi, nu acceptaţi să-şi ducă un televizor la el în cameră sau să plece cu calculatorul din birou. Riscaţi să diminuaţi şansele de a relua comunicarea. Ştiu că acum e vorba doar de nişte mormăieli în barbă, dar tot e mai bine decât fiecare în camera lui, cu ecranul lui. 

La sfârşit, nu uitaţi ceea ce-mi repet şi mie, doar-doar se va prinde: nu faceţi în locul lui, doar pentru că vreţi şi puteţi, ca apoi să vă enervaţi că doar vouă vă pasă şi că nimeni nu vă ridică statuie. Respiraţi calm şi mai ales, intraţi cât mai rar  în cameră lui!


sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Smartphone- a avea sau a nu avea

Nu e corect, mi-a spus, când am decis să-i confisc telefonul, drept pedeapsă. Poate că nu e, i-am spus, dar uneori, în viață, comportamentul nostru poate să-i facă pe ceilalți să fie mai simpatici sau dimpotrivă. Și felul tău de a te purta nu-mi stârnește deloc simpatia în momentul ăsta!
Apoi nu ne-am mai vorbit toată după-amiază. Am rămas tăcute și îmbufnate, fiecare pe partea ei de canapea, până când perspectiva de a rămâne tot weekendul fără telefon a făcut-o să redeschidă discuția și de data asta, să-și controleze mai bine inflexiunile vocii.

Lăsând la o parte cearta noastră, ajungem la un subiect extrem de sensibil: telefonul! De fapt, smartphonul. Ala care are de toate, care e în același timp sursă de distracție, de informare, de comunicare, de pierdut timpul, de muzică, de filme și cred că aș mai putea găsi câteva lucruri de adăugat.

Care e faza cu telefonul ăsta? Ce are telefonul de ajunge să-i subjuge pe copiii noștri adolescenți, în halul ăsta? Păi tocmai v-am spus. Are cam tot, dar mai ales îi oferă acces la ceilalți, la grup. Practic, atâta timp cât copilul nostru este pe whatsapp sau facebook, el socializează. Stați așa, nu am spus că e bine, am spus doar ce face. Sigur că ideal ar fi să se vadă cu prietenii, să iasă-n parc, să meargă să joace basket sau să frecventeze împreună clubul de lectură al școlii. Să fim serioși, nimeni nu face asta. Aduceți-vă aminte că atunci când eram de vârsta lor, noi stăteam sau în fața blocului, sau la telefon. Cu orele! Asta fac și ei. Bârfesc în grup, vorbesc de outfituri, râd unii de alții, își mai explică câte o temă și-n general, petrec timp împreună. Că ne place sau nu, aplicațiile de tipul whatsapp-ului crează un spațiu, virtual, e adevărat, dar îl crează, unde se află toate ingredientele de care adolescenții au nevoie: prietenie, iubire și certuri, suport, etc.

Mai mult, telefoanele astea care încep să semene cu un fel de prelungiri ale lor, le oferă și un feedback rapid la toate problemele pe care le au. Nu spun că e bine, spun doar că pentru ei, nu sunt doar niște gadgeturi. Toate grupurile pe care un smartphone le permite au ajuns să joace un rol identitar în cazul copiilor noștri. Iar asta nu o zic eu, ci un pedopsihiatru francez, Daniel Marcelli care a studiat dependența de telefon la vârsta adolescenței. Conform spuselor lui, prezența în aceste grupuri, popularitatea pe care copilul o poate obține acolo îi aduc un plus de încredere la o vârstă la care se îndoiește teribil de sine. Pentru că, așa cum zice și el, nu este vorba despre telefon, ci despre ce îi oferă acel telefon. Dacă poate obține același lucru din altă parte, cu atât mai bine, probabil că nici măcar nu vă va cere să-i cumpărați un smartphone.

Din păcate, uitându-mă în jur, mi se pare că a avea sau a nu avea un smartphone poate să facă diferența și în cadrul găștilor. Nu e ca și cum ai sau nu ai blugi de marcă, ci că fără un astfel de telefon, riști să rămâi în afara discuțiilor. Sigur, poți să ai prieteni buni care să te sune pe fix și să-ți povestească, dar adolescenții nu au încă această fidelitate în prietenie și în general, cine rămâne în exteriorul grupului din diverse motive, e lăsat acolo.

Departe de mine să fac o pledoarie pentru smartphone. In paranteză fie spus, cu cât accesul la un astfel de telefon se face mai târziu, cu atât mai bine. Dar undeva, nevoia de a avea un astfel de gadget e reală și de înțeles. E adevărat că în spatele ei se ascund alte nevoi care însă, cel puțin în zilele noastre, își găsesc rezolvarea în spațiul virtual. Asta nu înseamnă să nu ne atingem de telefonul juniorului dacă vedem că riscă să mănânce, să doarmă și în general, să trăiască cu el în mână. Dar, dacă-l pedepsim și decidem să i-l confiscăm sau, pur și simplu, alegem să nu i-l cumpărăm, măcar să știm de ce va fi supărat.

Sigur că unii vor fi mai afectați decât alții. Depinde și de vârstă, și de temperament și în mod sigur, depinde de existența sau dimpotrivă, de lipsa unor "mijloace" menite să-i ușureze stările proaste: un frate sau o soră cu care să vorbească, un animăluț care să-l aline sau vreo mătușă care să-l asculte, fără să-l critice, cum zice Ana că fac eu. Și nu, la noi în casă, nu avem nici frați, nici animale și nici mătuși.

Revenind însă la telefon. Ce cred că trebuie făcut și aici, recunosc, că mai am și eu de lucru: limitat timpul de stat cu ecrănelul ăla în față, avut grijă să nu își facă lecțiile cu el pe masă, să nu-și fure din orele de somn ca să scrie mesaje și încercat, pe cât posibil, să aibă "un program" de stat pe telefon. Degeaba ne rățoim la ei că nu fac nimic altceva în weekend decât să frece butoanele, dacă nu le-am impus noi un orar fix, de care să știe și pe care (după ce vor trânti niște uși și vor bodogăni în barbă) să-l aplice. Nu încercați să le pasați lor responsabilitatea timpului de stat pe smartphone, aruncându-le din când în când câte o privire critică. Spuneți stop când a trecut timpul și asumați-vă că veți fi, cel puțin pentru câteva ore, cel mai rău părinte din lume. Și nu, nu scrie nicăieri în fișa postului că suntem obligați să-i distrăm pe copii, dacă nu-i lăsăm pe telefoane sau tablete. Copiii au voie și chiar trebuie să se plictisească! Face bine la imaginație!

Și încă ceva: tocmai pentru că vorbim de o generație de adolescenți extrem de informată, cu nivel avansat de engleză, e bine să le explicăm copiilor, fără să exagerăm, dilemele oamenilor de știință referitoare la posibilele efecte adverse ale telefoanelor de tipul smartphone asupra corpului. Eu am încurajat-o pe Ana să caute pe Internet studii și să vadă singură că nu se știe încă ce probleme riscă să aibă mai târziu din cauza asta. Cred că ăsta a fost argumentul care a făcut-o să accepte constrângerile mele legate de timpul petrecut pe telefon.


Și acum vă las, dar am niște mesaje pe whatsapp și sunt curioasă cine ce mai zice. Și nu-mi spuneți că voi nu stați niciodată pe facebook sau pe Internet! Altfel cum ați fi ajuns să mă citiți pe mine, hm?



 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes