joi, 13 decembrie 2018

Victoria Edu, o experiență de neuitat

Acum vreo lună, am decis să testez şi eu infanta la limba română după ce a schimbat trei profesoare în trei ani şi mi-a declarat, senină mama, eu nu ştiu dacă ştiu! Inițial am întrebat în stânga şi-n dreapta, ba prin vecini, ba pe facebook, doar-doar găsesc pe cineva care să o testeze și eventual să-i spună ce ar mai avea de făcut. Apoi, am aflat că există, relativ aproape de casă, un fel de centru de meditaţii. Iu-huu, mi-am zis în sinea mea, mai ales că, dintr-o dată, problemele mele şi ale Anei păreau că-şi vor găsi, în sfârşit, rezolvare: oamenii de aici propuneau pregătire la toate materiile, cu profesori tineri și cu metodă, ba mai mult, aveau și program flexibil, preţ rezonabil şi, în plus, un sediu suficient de aproape de şcoala fetei, astfel încât să poate merge singură.

Buuun. Sau mai bine zis, până aici e bine. Dau un telefon, vorbesc cu o secretară, explic ce vreau, mi se spune să vin să ne cunoaştem, mă duc, mai spun o dată ce vreau, mi se mai zice o dată că e ok, vom învârti programul până vom găsi varianta optimă, că pregătirea se poate face şi dimineaţa şi după-amiaza şi chiar şi sâmbăta şi că să vin cu copilul la un test pentru a-i stabili nivelul. Oau, zic în sinea mea şi plec de acolo super fericită că m-am scăpat de-o grijă şi că vai ce oameni drăguţi şi ce centru ok!

O săptămână mai târziu, într-o sâmbătă pe la unsprezece, o iau pe fie-mea şi hai cu mama, la testare! Mai mult, domnişoara cu care vorbisem mi-a zis că putem testa copila şi la mate, chiar dacă cea mică  pretinde că e bună, măcar să vedem cum stăm. In plus, testarea nu se plăteşte, ci permite înscrierea copilului într-o grupă de acelaşi nivel. Super profi!

Ajungem, sunăm, ne deschide uşa o domnişoară psiholog care se ocupă un pic de noi până când Ana intră în sală şi se pune pe treabă. Rămân pe un fotoliu, într-un fel de sală de aşteptare şi intru în vorbă cu domnişoara. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Aproape două ore am povestit fel de fel de lucruri, mi-a dat nişte ponturi despre cum să fac să funcţioneze relaţia cu adolescenta (pe unele le-am pus în practică şi...it works!), eu i-am povestit din temerile mele, ea m-a încurajat, am vorbit despre copil, cum e, ce-i place, ce nu-i place, bref, o discuţia foarte faină cu un interlocutor minunat. A ieşit şi Ana din testare şi am început să căutăm o zi şi o oră liberă, pentru pregătirea la română. Luni şi marţi, nu, miercuri ar putea, dar după-amiază, poate joi sau, şi mai bine....

Şi cum ne dădeam noi de ceasul morţii, iată că apare un domn şi, din prezentări, aflu că-l cheamă Cătălin şi că e patronul centrului de meditaţii. Dăm mâna, după care dânsul se aşează pe un scaun, cu un dosar în faţă, dar cu urechea la ce vorbeam noi, fetele.
- Să ştiţi că la vârsta ei e mai bine să înveţe dimineaţa, atunci e randamentul mai bun, zice dintr-o dată, auzind cum eu refuz varianta unei clase de pregătire la orele opt a.m.

Nu ştiu de ce, dar eu am o problemă cu oamenii necunoscuţi care îmi spun, fără să le fi cerut părerea, ce e mai bine sau mai rău pentru copilul meu. Asta dacă nu sunt doctori. Aşa sunt eu, ce să-i faci.
- Ştiţi, americanii zic că, pentru a obţine randament maxim, ideal e să ţinem cont de bioritmul fiecăruia, iar asta a mea e complet inertă dimineaţa, replic eu şi zîmbesc larg.
- Hai, dom'ne, zice, ce ştiu americanii ăia?! Si continuă: e singurul copil?
Altă întrebare căreia nu-i văd rostul, dar răspund totuşi. O fi doar curios.
- Da!
- Eu am trei, spune domnul, ca și cum, cu fiecare copil în plus, acumulezi și mai multe cunoştinţe de pedagogie sau psihologie. Nu văd legătura, așa că-l întreb direct:
- Sunteți psiho-pedagog?
- Nu, dar vă spun cum e mai bine. Insă dumneavoastră, n-aveți decât să faceți cum credeți.

 Aham, măcar e rezonabil, mă gândesc și-i spun și lui că exact asta intenționez: să procedez cum cred eu mai bine și anume să nu scol copilul la 6 a.m ca să ajungă la meditații la 8 a.m și dupa aia, să mai stea o oră pe stradă, până la 11h00 când are școală până la 17h00. E prea mult. Așa simt eu.

Şi atunci, domnul Cătălin se enervează. Nu ştiu de ce, dar se supără rău,  se ridică în picioare şi-mi zice aproape brutal.
- Eu zic să punem punct aici, oricărei colaborări!
La început cred că nu am auzit bine.
- Colaborări sau conversaţii?
- Nu, nu, colaborări. Noi v-am zis cum e mai bine, dar dumneavoastră ţineţi morţiş să ne învăţaţi cum se face, aşa că n-aveţi decât să vă luaţi meditator acasă.

Încerc să pricep ce e în mintea domnului. Nu-mi aduc aminte să fi încercat să-l fi învățat ceva. Ba chiar aș zice că el a încercat să-mi tot explice cum ar trebui să fac, deși discuția nu-l privea personal. Hai să nu mă enervez și să rămân pe o pantă constructivă:
- Dar sunt şi alte variante de program, nu? De exemplu după-amiaza? întreb şi mă întorc către domnişoarea cea drăguţă care încearcă să îngaime ceva, dar nu are curaj. O înţeleg, deşi mi-ar fi plăcut un pic de atitudine. Dar, deh, e mai simplu să taci.

In orice caz, domnul Cătălin e deja foarte nervos. Se apropie de mine şi de Ana şi îmi ţipă în faţă:
- Din cauza ăstora, ca dumneavoastră, zice el, furios, merge ţara asta atât de prost! Pentru că vreţi să distrugeţi tot ceea ce vrem să facem noi, ceilalţi!

Aşadar, acum ştiţi cine e vinovatul. Eu. Din cauza mea şi a celor ca mine se duce dracului toată societatea. Pe domnul Cătălin îl găsiţi la centrele VictoriaEdu. De fapt, dacă aveți opinii personale și nevoie de meditații, ideal este să mergeți când nu e domnul prezent, pentru că, cu excepția conversației avute cu el, lucrurile s-au desfășurat foarte ok.

luni, 10 decembrie 2018

O iubire imposibilă

Ziceți drept, ați crezut că e vorba despre mine, așa-i? Ei bine, nu. Nu e un articol despre corazon, ci despre literatură. Mai bine zis despre o carte. "O iubire imposibilă" se numeşte cartea scrisă de Christine Angot. Am terminat-o acum vreo săptămână şi am rămas cu ea în minte. E o carte ciudată, dură, care totuşi, nu lasă urme, nu te face să te strâmbi de groază. Doar din când în când te surprinzi strângând pleoapele, ca şi cum nu ai vrea să vezi evidenţa.

Este despre o femeie care iubeşte cu disperare un bărbat care nu vrea să-şi lase principiile de dragul iubirii. O iubire imposibilă din care se naşte o fetiţă. Cartea este total asumată de scriitoare. Nu am căutat să aflu dacă este reală sută la sută. Pur şi simplu nu am vrut să ştiu mai mult decât mi-a permis autoarea. Dar undeva, în postfaţă, Christine Angot povesteşte că de mult timp tot voia să scrie o poveste despre mama ei. Mama ei- cel puţin, cea din carte- care a iubit un bărbat şi l-a obligat să-şi încalce convingerile şi orgoliul ca să recunoască, în scris, copilul pe care l-a făcut cu el. O fiică născută dintr-o mamă evreică şi un tată francez şi antisemit.  Peste ani, acest bărbat îşi violează fata care, în carte, încearcă să-şi explice de unde şi de ce o astfel de atitudine. Şi culmea, găseşte explicaţii.

E o carte frumoasă care se scrie parcă pe măsură ce este citită. O carte dură aşa cum sunt relaţiile între oameni, violentă pe alocuri, nedreaptă şi totuşi plină de sensibilitate. O carte în care cititorii-părinţi vor urmări cu sufletul la gură felul în care evoluează relaţia mamă-fiică. Este o poveste despre iertare şi suferinţă, despre traumă şi vindecare. Despre vinovăţie. Multă vinovăţie. A mamei care tace şi preferă să nu vadă, a femeii care se agaţă de o iubire absolut toxică, a fiicei care îşi urăşte mama pentru că nu a ştiut s-o apere. La final, însă, lucrurile se domolesc, oamenii se iartă şi iubirea devine brusc posibilă.

P.S Vedeți că o găsiți redusă la 26.50 lei, pe site-ul celor de la Libris.



miercuri, 5 decembrie 2018

Ziua mea

Am făcut o tartă. Cu dovlecei și brânză de capră, cu aluat făcut de mine. A mai și rămas, așa că am făcut și niște saleuri cu chimen. Vă spun toate astea nu ca să mă laud, ci ca să mă plâng.

Să vă povestesc. O dată pe săptămână, tura mea la radio începe dupa-amiaza. Asta înseamnă, concret, că după ce pleacă infanta la școală, îmi rămân câteva ore doar pentru mine.  Stiți voi ce înseamnă asta? Timp d-ăla cu care să faci ce vrei, să stai și să-ți auzi gândurile, să dai la maxim muzica franțuzească, să-ți sortezi cutiile cu pantofi și sticluțele cu ojă, să te uiți la rețete pe net și la decorațiuni de Crăciun pe vivre, să-ți faci a doua cană de cafea și să o bei cu picioarele pe masă, să vorbești cu voce tare și să-ți lași mintea să zburde liberă, încolo și-ncoace, ca atunci când erai în liceu, ai tăi la muncă și tu puteai să ai casa doar pentru tine.

In general, îmi organizez astfel timpul ca, în ziua cu pricina, să nu am de făcut lucruri care trebuie, ci, lucruri pe care vreau să le fac. Sau, și mai bine, să nu am de făcut nimic.. Doar să scriu, dacă am chef și de obicei, ăsta este momentul din săptămână când am răgazul să o fac. Ba, mai mult, cum în primele ore ale dimineții, copila e acasă (începe cursurile spre unsprezece), îmi rezerv dreptul să dorm mai mult, tocmai pentru că știu că urmează să am timp. Numai cuvântul ăsta mă face să mă întind de plăcere și să mai zăbovesc în pat.

Așadar, cu astfel de gânduri în cap, mă sustrag de sub plapumă undeva spre nouă fără ceva. Ana, deja trezită, stă cu un nas plin de muci, în telefon.
- Mi-e rău!, zice și se uită galeș la mine.
Simt cum, de undeva, din stomac, începe un fel de clocot interior și o voce strigă pe dinăuntrul meu: nuuuuuu, nu ziuaaaa meeeeea!
In secunda doi, mă și aud bodogănind-o pentru că, de duminică încoace, umblă despuiată prin casă, că a făcut sportul, că aia, că ailaltă. Am nevoie repede de un vinovat ca să-mi justifice reacția de nervi.In prima fază, nici nu vreau să concep că nu va merge la școală. Adică, înțeleg că e răcită, dar eu? Cu mine cum rămâne? Mă lamentez că uite, eu ți-am spus să te îmbraci că e frig și tu n-ai ascultat și că de ce nu i-ai dat scutirea ăluia, la sport, că uite acum ce pățiși! Apoi, o las moartă.Ca un copil care s-a bătut cu altul pe o jucărie, cedez și zic ușor oropsită.
- Bine, stai acasă!

Așa că m-am apucat și am schimbat tonerul la imprimantă, am fost la Mega, am spălat două mașini, am schimbat așternuturile și am făcut tarta aia de v-am spus de ea și saleurile. Sunt un pic tristă, dar o să-mi treacă.

                                                                     (asta e tarta)
luni, 3 decembrie 2018

Statul ca o artă

- Mâine să nu mă trezești, bine?
Copilul nostru, stăpânul nostru, mă gândesc și dau din cap cum că am înțeles.
- Să trăiți, îi răspund și-o pup de noapte bună.
 Mă bag apoi, în pat, și-mi aduc aminte că parcă îmi spusese că-și face lecțiile duminică. Eh, mă gândesc, poate că n-are așa de multe. Apoi îmi dau seama că zicea că urmează teza la mate. O fi învățat, îmi zic, deși, dacă nu mă înșeală memoria, parcă am auzit-o plângându-se că nu și-a terminat toate exercițiile. Sting lumina și mă încurajez singură, de sub plapumă:las' că are o duminică întreagă la dispoziție, că doar nu o să doarmă toată dimineața!

Ei bine, n-a dormit-o chiar pe toată, doar până pe la zece și jumătate. Apoi, cu două clătite în față și o cană cu ceai, s-a apucat tacticoasă să se uite la un serial. Și a trecut o oră și încă una și ea părea calmă și senină, bucurându-se cum se cuvine de o zi liberă. In timpul ăsta, eu eram pe patine cu rotile. Sculată de la nouă, mi se părea că ziua era deja mai plină decât una de la birou: fă micul dejun, aranjează prin bucătărie, termină un articol, pune un piept de rață la cuptor, caută o rețetă de sos pentru rață, fă un piureu de păstârnac, scoate carmea de vită de la marinat și prăjește-o pentru tocana de mâine, aruncă un ochi pe vivre după niscaiva cadouri, citește știrile, răspunde la vreo două mesaje.Și-n timpul ăsta, ea...stă!

Ne-am ciondănit. Eu că să se ducă la lecții, ea că se duce, dar nu acum. Eu că e inconștientă, ea că nu înțelege ce vreau de la ea. Eu că ea nu-și dă interesul, ea că eu sunt exagerată și tot timpul nemulțumită. Eu că ea se sustrage responsabilităților, ea că eu nu văd că e printre primii cinci din clasă?! Eu am tăcut. A tăcut și ea. Și-a terminat episodul și s-a dus la lecții. Ba chiar am avut timp să mergem și la film, la Spărgătorul de nuci. Frumos, ca toate filmele Disney, dar pentru copii mai mici, undeva, zic eu, până-n zece, unsprezece ani.

Apoi ne-am întors și ea s-a așezat din nou... la filme. In timpul ăla eu i-am făcut pachetul pentru școală, am curățat aragazul, am pus o mașină la spălat, am strâns niște rufe și mi-am dat seama de ce am o problemă să o văd că stă. Pentru că aș vrea și eu, dar nu pot. Exact, într-un fel, sunt un pic geloasă. Eu nu pot să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Și nu e doar lipsa de timp, ci că pe undeva, noi, femeile, suntem construite în felul ăsta. Bărbații nu sunt așa. Cumva, ei reușesc să iasă din vrie de cum se intorc acasă, de la muncă. Pentru noi, însă, de multe ori, abia atunci începe șmotrul. Și tind să cred că simpla imagine a unei ființe umane care zace pe o canapea, fără să facă ceva obligatoriu sau folositor, ne scoate din minți. Și nu, nu cred că vrem ajutor, ci vrem să vedem că și celorlalți le e la fel de greu ca nouă. Sau chiar dacă vrem ajutor, nu vrem neapărat să ne auzim cerându-l. Vrem ca ceilalți să ni-l ofere. Pe bune, băieți, e chiar așa de greu?!

Intorcându-mă acum, însă, la ea, adolescenta în stare vegetativă de pe canapea. Psihologii spun că vârsta asta este cea a reveriei. Concret, copiii ăștia de 13-16 ani adoră să nu facă nimic, tocmai pentru a-și da timp să viseze cu ochii deschiși. Sunt perfect constienți că pierd ore bune, dar, ghiciți ce, ei știu că au tot timpul de partea lor și deci, nu e bai că aruncă un pic din el, pe geam. Ca și părinți, trebuie doar să avem grijă ca această stare de reverie (unii ar numi-o lâncezeală) să nu aibă impact asupra responsabilităților lor. Adică n-are decât să zacă fără să facă nimic după ce și-a făcut temele. Mai mult, la adolescență apare un fel de plăcere pură în a lăsa totul pe a doua zi. E normal, zice psihologul Daniel Marcelli conform căruia "adolescenții găsesc o bucurie aproape senzuală în plicitiseală și în a visa cu ochii deschiși". Nu vă îngrijorați: majoritatea știe și ea foarte bine să distingă realitatea de imaginar. Chiar dacă visează să danseze ca ăia de la Urban Dance Camp sau să cânte la ghitară ca Slash, adolescentul e conștient de limitele lui, dar asta nu ne îndreptățește pe noi, părinții, să fim exact cei care să-i tăiem elanul. Relax, știe și el că succesul vine la pachet cu efortul și cu munca. Doar că mai vrea să viseze un pic! Doar un pic!




P.S Pentru cine nu mă cunoaște încă, aia cu "copilul nostru, stăpânul nostru" a fost o glumă.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes