marți, 25 septembrie 2018

Duşmanul poporului

Dimineaţă, pe peronul de la Muncii, printre oameni îmbrăcaţi care mai de care mai diferit, surprinşi fiecare în felul lui de răceala de afară, ea stătea elegantă şi dreaptă, aproape ţanţoşă aş spune, cu bărbia uşor ridicată şi privirea lipită de un afiş de pe peretele tunelului. Să fi avut spre şaptezeci de ani, o fustă verde, lungă şi uşor plisată, ciorapi de mătase, pantofi cu un pic de toc, din piele crem, aproape noi şi un jerseu lung, de culoarea untului, care cobora până peste genunchi. O doamnă, asta era, aşa cum vezi prin alte oraşe din lumea asta. Aproape că îţi venea să pui mâna pe ea, să-i atingi hainele, să le simţi moliciunea, să le admiri etichetele şi să le respiri mirosul. In mână nu ţinea nicio sacoşă, doar o poşetă verde, pe umăr, care nici măcar nu era plină cu de toate, aşa era de mică.

Mă gândeam că m-aş fi putut duce la ea să-i spun de-a dreptul: sunteţi foarte frumoasă şi când o să fiu bătrână, aş vrea să fiu ca dumnneavoastră. Dar a venit metroul şi am lăsat-o moartă. Apoi m-am tot gândit la ea şi la faptul că ceea ce am avut preţ de câteva minute în faţa ochilor a fost pur şi simplu o femeie în vârstă cu posibilităţi materiale. Atât de simplu. Ştiţi vorba aia altfel vorbeşte omul când are un ban în buzunar? Exact despre asta este vorba în societatea noastră. Nu avem ocazia să vedem multe doamne ca cea de dimineaţă, de la metrou, pentru că nu există multe ca ea. La noi, femeile bătrâne nu se numesc în vârstă, ci babe. Şi nu, nu e vorba că suntem lipsiţi de educaţie, că suntem lipsiţi de gust, prost crescuţi, răi sau proşti. Suntem pur şi simplu un popor de sărântoci. Şi de aici decurg problemele. Ce teorii de parenting poţi să ţii unor oameni care îşi hrănesc copiii cu covrigi şi merdenele pentru că sunt ieftine? Sau ce principii de moralitate să pretinzi de la nişte indivizi care stau pe întuneric, câte trei într-un pat, pentru că nu au alternative?

E simplu să le reproşezi că săraci fiind, nici nu fac nimic să iasă din situaţia respectivă. Dar pentru asta, trebuie să fii capabil- ori să ai noroc, ori să trăieşti într-o societate care să se ocupe de tine, ca individ. De nişte structuri care să-ţi ofere consiliere profesională, care să te ajute cu stagii de formare şi care să îţi ţină copiii la şcoală. In România, mai mult sau mai puţin, tot ce este gratuit a ajuns să fie prost sau inexistent. In plus, ca să te descurci trebuie ori să ai datele necesare din naştere, adică să te ducă mintea, ori să fii suficient de ignorant şi deci de coruptibil. Ca şi şcoala românească, viaţa în România nu este făcută pentru individul din clasa de mijloc. Acesta trăieşte prost, mănâncă prost, se îmbracă prost şi este nefericit şi frustrat.

Şi acum, arătaţi-mi şi mie un om care, fiind el sărac şi trist, poate să fie cooperant, serviabil, zâmbitor şi atent cu ceilalţi? Nu doar că nu poate, dar este şi invidios pe cei care pot. Cred că la ora actuală, această Românie marcată de lipsuri, lipsită de perspective şi înrăită de un trai urât şi greu, nu mai are decât o satisfacţie: să-i dea în cap celeilalte Românii care încearcă să iasă la lumină şi să rămână în Europa. Nici nu caută să înţeleagă despre ce e vorba şi care pot fi consecinţele. La ora actuală, duşmanul oamenilor din satele şi comunele ţării este în primul rând semenul lor- cel care are, care poate, care îşi permite, precum doamna de dimineaţă, de la metrou.


                                               (Portret de femeie, Henri Felix Cayon, 1912)
duminică, 23 septembrie 2018

Proiectul Rosie

Mi-a dat-o prietena mea. Ieșiserăm la o bere și cum tocmai ce fusese Sf. Maria și cum pe mine mă cheamă și Maria (p-asta n-o știați, așa e?!), mi-a cumpărat cartea asta.Nu știu dacă o să-ți placă, e cu un tip autist care se îndrăgostește, mi-a zis prietena asta a mea și apoi am vorbit despre altceva. Asta a fost acum câteva zile. Intre timp, mai am câteva pagini și o termin. Și trebuie musai să vă povestesc despre ea.

Cartea se numește Proiectul Rosie, e scrisă de australianul Graeme Simsion și tradusă din engleză, admirabil, de Ioana Văcărescu. Ce este minunat la această poveste este că diferă de tot ceea ce am citit vreodată până acum și asta pentru că este scrisă din perspectiva unui tip ce suferă de sindromul Asperger, fără ca el să o știe. La aproape patruzeci de ani, profesorul de genetică, Don Tillman, se consideră un tip organizat, lipsit de emoții și cu un handicap social pe care nu și-l explică. Singur, având ca unici prieteni doi soți psihologi, decide să demareze un așa numit proiect Soția, prin care invită femeile să-i răspundă la un chestionar extrem de riguros, de șaisprezece pagini, sperând să găsească pe cineva compatibil cu el, fără să piardă timpul. Doar că se trezește în birou cu Rosie care este exact pe dos față de așteptările lui: fumătoare, vegetariană, barmaniță și care apelează la Don ca să o ajute să dea de urma tatălui ei natural. Cei doi pornesc împreună un proiect prin care recoltează, pe ascuns, mostre de ADN de la posibilii foști parteneri ai mamei lui Rosie. Și, inevitabilul se produce: Don se îndrăgostește de Rosie.

Ce este absolut minunat la scriitura lui Graeme Simsion este felul în care reușește să se pună în pielea unui individ autist, cu tot comportamentul și limbajul care decurge din asta. Scriitorul intră de-a dreptul în creierul lui și se face una cu el. Nimic nu este forțat sau exagerat. Don este un tip deștept, ca oricare altul, doar cu niște excentricități pe care le recunoști ca făcând parte din spectrul autist. El știe că este doar diferit, nu și autist. Așa că personajul nu simte nevoia să corecteze nimic.

Chelnerul ne-a adus meniurile pentru desert, iar Elizabeth a spus:
- Nu-mi plac deserturile asiatice.
Asta era, fără îndoială, o generalizare incorectă, bazată pe o experiență limitată. Poate că ar fi trebui să văd aici un semnal de avertizare. Insă mi-a oferit ocazia de a veni cu o sugestie creativă:
- Putem să mergem vizavi și să luăm înghețată.
- Grozavă idee. Numai să aibă de caise.
Am considerat că deocamdată progresaserăm mulțumitor și nu m-am gândit că preferința pentru caise să fie o problemă. M-am înșelat. (...)
I-am explicat destul de detaliat fiziologia răcirii papilelor gustative. Am emis ipoteza că, dacă aș fi achiziționat o înghețată de mango și una de piersici, nu ar fi fost capabilă să simtă diferența dintre ele. Și, prin extrapolare, oricare dintre ele ar fi fost echivalentul înghețatei de caise.
- Sunt complet diferite, a spus ea. Dacă tu nu faci diferența dintre mango și caisă, e problema ta.
Acum aveam un simplu dezacord obiectiv, ce putea fi rezolvat imediat pe cale experimentală.


Graeme Simsion este născut în Noua Zeelandă și trăiește în Australia unde scrie scenarii, romane și piese de teatru. Timp de treizeci de ani a fost consultant în sisteme de informatică. Proiectul Rosie este primul lui roman și pe lângă subiect și scriitură, cartea place prin optimism și umor. Don stârnește zâmbete, duioșie, în niciun caz milă. Dimpotrivă. Iți arată că sentimentele pot fi disecate, înțelese și trăite și la nivel cognitiv. Iar glumele...ei bine, aseară, râdeam de una singură în autobuz citând următorul banc spus de personaj unui prieten: Iisus se adresează unui mulțimi furioase care voia să omoare cu pietre o prostituată: "Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra". O piatră zboară prin aer și lovește femeia. Iisus se întoarce spre persoana care a aruncat piatra și spune: "Unoeri chiar mă scoți din sărite, mamă!".

Dacă vreți să afle cât mai multă lume despre carte (sau să citească bancul) un like și un share ar fi de folos.


marți, 18 septembrie 2018

Mama facebook

Când eram eu mică, îmi aduc aminte că am văzut un desen animat Disney după povestea Răţuşca cea urâtă. Şi era acolo, la un moment dat, o scenă în care singură şi tristă, biata răţuşcă orfană dă peste o raţă mare, de plastic, de care se lipeşte toată, căutând ceea ce îşi doreşte orice copil: iubire. In copilărie, nevoia de dragoste este egală cu nevoia de mamă. Nimic nu este mai important în ochii celui mic decât mama lui. Ei bine, fără să vreau să fac pe psiholoaga, am senzaţia că exact de-asta se joacă facebookul în mintea noastră. Devine practic un fel de entitate căreia simţim nevoia să ne confesăm, la care dăm fuga să ne povestim bunele şi relele, unde ne plângem căutând încurajări şi care, nu ştiu dacă aţi observat, e investită inclusiv cu un fel de autoritate de parcă ai fi cumva obligat să povesteşti ce prostii ai mai făcut, pe principiul greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.
Incă o dată- spun aşa pentru că am mai scris despre asta- cred că noi, oamenii mari din ziua de astăzi, avem o reală problemă în a ne asuma statutul de adult. Acel copil interior pe care îl vom purta cu noi până la sfârşit ne face de multe ori să ne punem singuri într-o poziţie fragilă.

Gândiţi-vă- că tot e vremea lor - la şedinţele cu părinţii de la şcoală când, odată aşezaţi în bănci, ajungem inevitabil să uităm cine suntem şi de ce am venit şi să începem mai mult sau mai puţin să ne purtăm ca nişte copii. Ne dăm coate, râdem pe înfundate, dăm din cap ca tâmpiţii cât timp ni se spune ce trebuie să facem, chiar dacă nu suntem de acord, zâmbim de câte ori privirile doamnei ajung pe noi şi aşteptăm să se sune de ieşire ca să bodogănim în faţa şcolii.

Multă vreme m-am tot întrebat de ce unii oameni simt nevoia intre pe facebook şi să dea din casă. De ce să spui de faţă cu toată lumea că ţi-a murit pisica sau că a făcut copilul varicelă sau că ţi s-a ars mâncarea? Pe bune, chiar crezi că interesează pe cineva? Apoi mi-am dat seama- de multe ori, pe propria-mi piele- că nu este vorba despre socializare. Ci despre sentimentul pe care, copil fiind, îl aveai când te duceai la mama şi-i spuneai ce ai pe suflet ca să fii sigur că ea te iartă şi te iubeşte în continuare, no matter what. Facebook-ul e făcut să ne iubească, să ne asculte şi să ne elibereze de vină. Ai ţipat la copil pentru că efectiv ai obosit să-i tot spui în fiecare zi să se spele pe dinţi? Nu e nevoie să te macini în sinea ta că eşti o mamă rea. Vino pe facebook, scrie un aşa numit post de dat cu capul şi lasă-l să-şi facă treaba. In cîteva minute, alte femei te vor înţelege, te vor strânge în braţe şi sigur vor fi ţipat mai des şi mai tare decât tine.

Pentru oricare mama care se bucură şi-şi asumă rolul de mamă, nimic nu e mai preţios pe lume decât copilul ei. El e unic şi minunat. Imi aduc aminte când era Ana mea mică şi făcea câte un desen aşa cum se pricepea ea. Ce conta că pentru ceilalţi erau doar nişte linii mâzgălite, eu vedeam acolo cel mai frumos tablou! Aşa şi facebookul te lasă să te lauzi, fără să te întrerupă, că cel mic tocmai a mâncat primul lui mango, că a făcut la oliţă sau că a coborât prima data pe skiuri. La schimb, aştepţi aplauze, felicitări, like-uri şi inimioare. Fiecare avem nevoie de momentele noastre de glorie, iar reţelele de tip facebook asta fac. Dacă staţi să citiţi ce scriu oamenii, puţin propun subiecte de dezbatere sau oferă informaţii. Cei mai mulţi  vor să vorbească despre ei: să fie iertaţi dacă au greşit, încurajaţi dacă nu mai pot, luaţi în braţe, dacă au obosit, admiraţi, dacă se simt invizibili. Dar mai ales iubiţi necondiţionat, fără să fie criticaţi. Majoritatea oamenilor caută o mamă ideală care să nu judece, ci doar să se mândrească cu copilul ei în faţa lumii întregi.



Şi pentru că tot vorbeam de glorie- dacă v-a plăcut articolul, un like şi un share ar fi de folos.
luni, 17 septembrie 2018

O după amiază aventuroasă

Vă mai aduceţi aminte de perioada aceea când copiii noştri tocmai învăţaseră să meargă şi viteza cu care voiau să o facă le depăşea posibilităţile? Şi cum păreau efectiv împiedicaţi şi complet neatenţi? Ei bine, dacă nu aţi apucat să vă bucuraţi din plin de acele luni, nu vă îngrijoraţi: viaţa vă va oferi o nouă şansă, când progeniturile vă vor ajunge la adolescenţă. Cel puţin eu retrăiesc pe viu, cu sufletul la gură, aceea perioadă din copilăria mică. Lasă că Ana merge toată ziua cu căştile în urechi de zici că au prins rădăcini, dar mai nou mersul cu ea pe stradă a devenit o provocare.

Să luăm, de exemplu, după amiaza de ieri când după un film (dacă vă plac musical-urile, să vă duceţi la Mamma Mia 2), am dat o raită prin magazine după pantofi pentru ea,  un fier de călcat pentru noi (am luat unul vertical cu care să poată umbla şi ea, după ce eu mi-am luat o şarjă de 220 V de la fierul vechi) şi un neon pentru baie (da, ştiu să-l schimb, doar că m-am ales cu unul ce luminează portocaliu). Inarmate cu punga de pantofi în mână, intrăm la Carrefour. Nici nu ajungem bine la raionul de electromenajere că Ana, de plictiseală, găseşte un buton pe care apasă şi porneşte alarma. Cinci minute mai târziu, cu creierul varză de atâta ninonino şi cu un fier de călcat roz în braţe, hai să mergem să cumpăram una bucată sticlă de apă demineralizată. In drum spre raft, copila agaţă cu mâna un ditamai bidonul cu lichid de spălat pe jos şi-l dărâmă. Da, avea dop. Nu, nu s-a  rănit nimeni.
Luăm apa şi dăm să plecam spre ieşire. O iau înainte când, în urmă, aud un zgomot ca de obiecte căzute. Mă întorc şi o văd pe a mea culegând de pe jos nişte recipiente de plastic pe care, nu mă întrebaţi cum, reuşise să le dea jos.

Dacă tot eram în Carrefour şi într-un mood de shopping, zic să mă uit un pic şi la tigăi căci ale mele încep să se exfolieze. Şi cum stăteam eu şi comparam preţuri şi diametre, numai ce aud un fel de muget direct în ureche. Când mă întorc speriată, Ana tocmai se înarmase cu un fel de sul din care îşi făcuse o pâlnie şi-mi chinuia mie timpanul.


In sfârşit, la casă. Scot fierul şi neonul din coş (d-ăla mare, cu roţi), le pun pe bandă şi caut portofelul. O secundă am lăsat coşul din mână suficient ca Ana să vrea să facă un pustiu de bine şi să-l tragă spre ea, deblocând culoarul. Direct peste piciorul meu. Nu mai contează, mi-am zis, încă puţin şi ajungem acasă unde, în sfârşit, va fi în siguranţă, pe telefon. Dar nu. Fix în faţa mall-ului, într-un avânt nebun, Ana decide să învârtă deasupra capului punga cu pantofi care se rupe, aruncând cutia cât colo. Nici de data asta nu a fost nimeni rănit. Insă acum am o dilemă: oare să risc să o las să umble cu fierul de călcat sau mai bine aştept să ajungă la facultate, că e mai sigur?

                                                                    (sursa foto aici)

Şi încă o întrebare: aveţi idee ce naiba de neon am putut să cumpăr de luminează portocaliu? Nu de alta, dar de dimineaţă machiajul meu s-a dovedit că arăta altfel în realitate decât în oglinda de la baie.
miercuri, 12 septembrie 2018

Un bătrân

Cobor scările de la metrou relativ în fugă căci, după felul în care se umflă fustele de pe peron, simt cum urmează să vină trenul. In faţa mea, un domn. Slab, la costum, cu o pălărie crem pe cap şi uşor aplecat de spate. O treaptă mai jos, un căruţ d-ăla de piaţă îşi face simţită greutatea după respiraţia sacadată a propietarului care se uţupeşte cu el. Nu ştiu câţi ani o fi având: vreo şaptezeci şi cinci, optzeci poate. Nicio şansă să mai prindă metroul. Mai are cel puţin jumătate de scară de coborât până pe peron şi căruciorul ăsta din care iese un fir de praz nu se lasă dus cu uşurinţă. Incetinesc.
- Vă ajut? întreb şi cu o mână apuc căruţul de mâner, îl iau pe sus şi-l duc până pe peron unde împreună aşteptăm cuminţi să vină şi propietarul. Peronul este acum aproape gol şi încep să simt un miros discret de praz. Domnul îşi scoate pălăria, se apleacă ceremonios ca şi cum ar urma să mă invite la dans şi-mi zâmbeşte.
- Mulţumesc, zice simplu, reaşezându-şi dintr-un singur gest pălăria pe cap. Mâna stângă îi tremură uşor. Dreapta e încleştată acum pe mânerul căruţului. Dă să plece. Face un pas, încă unul, după care rămâne pe loc, se întoarce şi rămâne cumva, pe gânduri, cu faţa spre mine.
- Ştiţi, zice într-un târziu, mă tot întreb: de ce oare doar domnişoarele se reped să ajute şi tinerii domni, nu?

M-am decis să nu răspund. Doar să vă povestesc şi să vă întreb: voi ce părere aveţi?

                                                                  (sursa foto aici)

Şi pe principiul că o dezbatere e cu atât mai interesantă cu cât sunt mai multe puncte de vedere, puteţi da share pentru un plus de păreri.

marți, 11 septembrie 2018

Sf. Ana și piureul de castane

Prima dată când am mâncat piure de castane, eram în Franța, într-un fel de tabără, undeva la mama naibii, pe marginea unui lac de prin sudul țării. Cel mai apropiat sat era la cinci kilometri de mers pe jos. De dormit, dormeam în paturi de campanie, suprapuse, în niște corturi mari. Cum am ajuns acolo nici noi nu înțelegeam prea bine. Se pare că niște copii de profesori fuseseră băgați pe ultima sută de metri în grup și atunci noi, ăştia opt câţi eram cu totul în grup, n-am mai avut loc la familii. Așa că ajunși la Paris, ne-au pus pe un tren și ne-au trimis vreo șase ore, de-a-n curulea, până undeva prin Midi, într-o tabără cu copii din medii defavorizate sau din orfelinate. La momentul ăla, în vara lui nouăzeci, franceza mea se reducea la câteva cântecele, o listă de verbe conjugate corect și citirea cu intonație a textelor din manualul de școală. Dracu a înțeles ce au început să bodogăne copiii ăia când s-au trezit cu noi. Din când în când mai auzeam un "putain" și un "merde" sau amândouă, legat, ceea ce mă făcea să cred că nu erau chiar încântați de prezența noastră. 

Cel mai trist a fost însă a doua zi când, proaspăt sculați din somn după o primă noapte de dormit în cort, am constatat că micul dejun fusese deja servit cu vreo oră înainte și deci, vive la France si canci mâncare. Noroc că noi, românii, învățăm relativ repede și nici nu ne jenăm să dăm din coate când e vorba de supraviețuire. Așadar, în dimineața următoare, cine era în picioare încă înainte să se deschidă bucătăria? Gașca noastră de români care s-a repezit la masă, visând deja la croisante, pains au chocolat sau mai știu eu ce nebunii despre care ni se tot povestise până atunci. In loc de toate astea am primit o jumătate de baghetă și...o cutiuță din aia, ca de gem. Inăuntru- piure de castane. Credeți-mă, nimic nu mi s-a părut mai bun în momentul ăla decât pasta aceea extrem de dulce pe care, în mod normal, francezii o mănâncă cu fromage blanc și Chantilly. O săptămână cât am stat la corturi, ne-am hrănit, practic, doar cu piureu de castane, nu de alta, dar era singurul aliment comestibil din meniu. Intre noi fie vorba, mai era și brânză Roquefort sau Camembert, dar pe vremea aia îmi ziceam că nici măcar Ceaușescu nu ajunsese să ne dea să mâncăm brânză mucegăită. 

Au trecut aproape treizeci de ani de la vara aceea și încă îmi lasă gura apă când mă gândesc la piureul de castane. Anul ăsta, am intrat întâmplător într-un magazin de pe marginea șoselei care ducea la Brioude și acolo, pe un raft, le-am văzut: borcănele mici, aliniate cuminți ca niște soldați la paradă. Am luat unul să i-l aduc Anei cu gândul să o fac să guste din copilăria mea, așa cum mama îmi dădea pâine cu pepene roșu cum se mânca la ea, la Hunedoara. 

Duminică, pentru că tot era ziua ei de nume, l-am desfăcut. Am luat un bol mic, am pus cu grijă pe fund o linguriță cu vârf de piure, pe deasupra am pus una de Mascarpone, am acoperit totul cu frișcă și am înfipt două limbi de pisică luate de la Mega. Și mi-am zis în sinea mea putain de merde, qu'est -ce que c'est bon!

                                                                 (sursa foto aici)
luni, 10 septembrie 2018

Dau din casă

Dragii mei,

Că tot începe școala, s-a sfârșit vara și am avut și eu primul weekend în București, am profitat să arunc un ochi prin dulapul Anei și iată peste ce am dat. Dacă vă interesează, știți unde mă găsiți. Sau aici, sau pe facebook. Hai să vă prezint marfa de astăzi.

Ghiozdan Ecco mov, trei buzunare mari si doua mici, laterale, eeeh, și aproape nou, eeeeh și la jumătate din prețul inițial, eeeeeeeeh! 150 lei






Bluze cu mânecă lungă 10-11 ani (152 cm, dar Ana le-a purtat de la 146 cm, Zara)- 10 lei bucata


Blugi colorati (152 cei verzi, da, sunt verzi- albăstrui, un pic mai lungi ceilalti) 30 lei bucata


Fusta tutu nepurtata, Zara Franta, 11-12 ani, 40 lei


Cardigane Tesco, verde si bleumarin, 10-12 ani, 30 lei bucata


Tricouri mișto, 10-12 ani, (nu știu cât de înalte sunt ale voastre), 10 lei bucata


Sacou scoala, Zara, 11-12 ani, 40 de lei (e necălcat, dar mi s-a stricat fierul, așa că vă las pe voi să o faceți)



Cămașă tip ie, bleumarin, Zara Franta, purtata o dată, 12 ani, 30 de lei


 Fuste lungi Zara, cu volane, 152 cm (dar merg și de la 10-11 ani), 25 de lei bucata


Geaca fâș pentru ploaie, subțire și roșie, Decathlon, 143-150 cm, 30 lei (și da, poza e făcută pe parchet)


 Pardesiu Tesco, lână, cu fermoar și nasturi, cu gluga, minunat, călduros, 11-12 ani. 100 lei



Dacă vă place ideea asta, cu bazarul, dați de veste că mai am jumătate de dulap de aranjat. 





joi, 6 septembrie 2018

Invăţătoarea de la A

Ce-ți pasă, ție, îmi zice o prietenă, a ta e mare deja! Adevărul este că am început și eu să spun ca fosta mea soacră: doamne, bine că nu mai sunt tânără, că tare greu a fost! Așa și cu copiii ăștia: dacă e ceva care mă bucură în creșterea Anei e să mă văd scăpată de chinul și alergătura găsirii unei învățătoare bune și normale. O să-mi spuneți: stai liniștită că acuș' vine clasa a VIII-a și o să începi să te stresezi cu liceul! Nu zic că nu voi avea un nod în stomac și niscaiva emoții, dar serios, nu cred că mai sunt dispusă să mă las stresată de școala românească. Mi-a ajuns cât am pătimit și eu, și fiică mea, în primii ani. Acum e în regulă. Ii place, învață în funcție de pasiuni, dar suficient de bine la toate, are o idee destul de clară despre ce și-ar dori să facă în continuare, are prieteni, are un discurs coerent, fără greșeli de exprimare, e bilingvă şi se descurcă binişor şi în a doua limbă străină, citeşte la greu, e plină de inițiativă și de argumente și chiar când nu are, știe unde să le caute. Dar toate astea s-au întâmplat nu datorită primilor ani de școală, ci în ciuda lor. Și mai ales, în ciuda primei ei învățătoare.

Ana încă se mai scutură de groază când îşi aduce aminte de ea. Am tot povestit cum ţipa, cum îi ameninţa, cum a scos-o în faţa clasei ca pe vremea Inchiziţiei ca să decidă toată lumea ce să facem cu fata asta care nu participă la ora de religie, cum vorbea cu greşeli sau cum nu explica mare lucru în clasă, preferând să-şi păstreze energia pentru afterschool-ul unde preda. Dar şi mai grav sau poate cel mai grav este că această învăţătoare era cunoascută în şcoală ca fiind cea mai bună. Ştiţi voi, aia după care fug toţi părinţii, aia pentru care se fac mutaţii şi se duc parfumuri directoarei, aia despre care vorbesc mămicile de copii mai mari din parc şi în clasa căreia copiii nu vor avea loc în bănci de mulţi ce vor fi, aia pe care dacă o ratezi, ai senzaţia că i-ai distrus celui mic dreptul la fericire.

La prima şedinţă cu părinţii, va fi lapte şi miere. Vă va povesti cât de importanţi sunteţi voi, cât de importantă e şcoala şi cum să staţi liniştiţi că va avea ea grijă să meargă toţi copiii la toate concursurile. Căci fără competiţie, nu există performanţă, iar fără performanţă, şcoala nu are rost! Apoi, după ce se va uita în ochii voştri, îi va da cuvântul uneia dintre mamele pe care le ştie deja- căci doamna l-a avut la mine şi pe băiatul ei cel mare- ca să vă explice cum fără proiector nou şi fără jaluzele nu pot să se concentreze copiii. Ca să nu mai vorbim de scaune şi tablă şi chiar de o imprimantă şi da, normal că şcoala e gratuită, dar nah, obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu-i aşa? Şi nu vrem noi ca cei mici să înveţe într-o clasă nou-nouţă?!

Apoi, încet-încet, veţi descoperi că multe dintre aceste învăţătoare celebre ţipă la copii ca la uşa cortului, îi jignesc, se enervează la orice întrebare a celui mic, uneori stau în clasă pe facebook, alteori sar peste lecţii, au preferaţi şi preferate (încă mai am locuri la afterschool, să ştiţi), se crucesc când îndrăzneşti să deschizi gura la şedinţele cu părinţii ca să spui nu şi fac performanţă cu preţul liniştii, fericirii şi încrederii copilului tău.

Vestea bună este că nu este nevoie de doamna de la A ca să înveţe copilul la şcoală. Nu este nevoie să fie nici în cea mai bună şcoală, nici în cea mai dorită clasă. Este important să fie într-un anturaj bun pentru că, la vârsta asta, copilul are nevoie de prieteni şi rolul lor va deveni din ce în ce mai important pe măsură ce va creşte. Şi apoi, indiferent de şcoală şi de învăţătoarea, trebuie ca părintele să rămână prezent şi implicat. Să-l ajute pe cel mic să se organizeze şi să-şi facă un ritm de învăţare, să fie acolo pentru răspunsuri la întrebări, pentru laude şi pentru sugestii, să-i arate copilului că tot ceea ce i se întâmplă la şcoală, ca şi în viaţă, contează. Dar mai ales, să-i demonstreze că şcoala nu e locul unde ţi se decide reuşita sau eşecul, ci acela unde afli despre lume şi despre tine şi unde încerci să te construieşti pe tine, ca om. Şi la o adică, să-i spună că poate să conteze pe el pentru orice nedreptate. Când Ana mea a început şcoala, i-am zis de la început: atât timp cât eşti politicoasă şi ai argumente, ai tot dreptul să spui ce gândeşti şi să-ţi susţii punctul de vedere!

La sfârşit, am şi un sfat: în viaţă, nimic nu e bătut în cuie. Iar copiii noştri sunt foarte adaptabili. Credeţi-mă! Dacă vedeţi că învăţătoarea nu e persoana caldă şi bună la care visaţi, schimbaţi-o! Vă asigur că cel mic nu va suferi şi în orice caz, nu va avea probleme la şcoală din cauza asta. Dimpotrivă! Ana mi-a mulţumit cînd am mutat-o, deşi nu-mi ceruse explicit să o fac. Dar de-asta suntem părinţi: să decidem ce-i mai bine pentru ei, nu pentru noi.

Dacă vi s-a părut util articolul sau dacă doar v-a plăcut, un like și un share ar ajuta.
miercuri, 5 septembrie 2018

Când fetițele se tem

Nu mai ştiu câţi ani aveam. Undeva între mică şi mare, nici copil, dar nici prea răsărită. Ştiu doar că eram într-o iarnă, la munte, cu zăpadă cât cuprinde şi cu mai mulţi oameni la o masă. Atunci am auzit-o pe mama spunându-mi hai, mă, du-te şi tu cu ei să înveţi să schiezi! Ţin minte cum mi-am înfăşurat efectiv picioarele în jurul picioarelor scaunului, cum am apucat faţa de masă cu degetele şi m-am ţinut acolo, nemişcată, să nu mă dea mama după ei. Tată şi fiu. Băiatul, vreo 12 ani, frumos, brunet şi crescut parcă pe schiuri. Tatăl masiv, cu păr pe mâini până pe degete, cu burtă şi început de chelie. Altfel, om deştept şi citit. Când ţipa la copil se cutremurau munţii. Aoleo, ziceau ai mei, iar a băut ăsta mai mult şi acum îi sare ţandăra. Cică pe munte nu bea niciodată. Dar eu eram mică şi îmi era frică. Ce mă fac dacă nu reuşesc să schiez şi se supără pe mine? Ce mă fac dacă ţipă?

Mi-e frică de beţivi. Mi-e frică de ce poate face mult alcool pe dinăuntru, de cum reuşeşte el să te convingă că e ok să te laşi dus, să nu mai opui rezistenţă, să nu te mai zbaţi să fii aşa cum trebuie, să-ţi calci în picioare inhibiţiile cu furia celui care simte norma ca pe o menghină. Cel mai tare mă sperie cum lasă să iasă la suprafaţă, ca nişte demoni, instinctele. Alea primare. Alea care în noapte pot ascunde sub preş trăsăturile încă înmuiate de vârstă ale unei fetiţe, făcând-o numai bună să ajungă în ochii unuia de vreo douăzeci şi ceva de ani.

Fetiţelor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic concret, le e frică. La doisprezece, treisprezece ani, o fetiţă se teme şi de vorbe, darămite de o mână de bărbat care vrea să o tragă la dans când ea nu vrea şi nu cunoaşte. Sigur că la vârsta asta, fetiţele nu sunt lăsate singure în noapte. Undeva, în apropiere, sunt oamenii mari care veghează. Şi care, credeţi-mă, trebuie să le apere atunci când ele încearcă să se prefacă indiferente la băiatul acela care dă târcoale cu picioarele înmuiate de alcool şi respiraţia mirositoare. Sigur că aşa slăbănog cum e, cu blugii jerpeliţi şi hanoracul în jurul brâului are darul mai degrabă să te emoţioneze, aducându-ţi aminte de tinereţe. Dar nu despre tine este vorba! Ci despre ea. Fetiţa ta. Cea care nu ştie ce să facă şi cum să facă.

Acum s-a aşezat jos, pe bancă şi speră că el va pleca. Că o va lăsa în pace să danseze singură cât timp va vrea ea. Dar el o vrea pe ring şi întinde mâna să o tragă la dans. In mintea lui nu face nimic rău. Nu e agresiv, nu e libidinos. Doar că la vârsta lui nu are ce să caute acolo, lângă ea. Nu-l lăsa, chiar dacă pare inofensiv. O sperie! Goneşte-l de lângă ea, spune-i direct să plece, fiindcă nu e momentul să fii nici cool, nici înţelegător cu el. Nu ăsta e rolul tău. Ci să o aperi. Pentru că la vârsta asta, fetiţelor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic concret, le e frică şi au nevoie să ştie că cineva poate să aibă grijă de ele. Așadar, cât restul lumii dansa și doar îl supraveghea pe băiat din priviri, m-am dus la el, l-am apucat de mâna întinsă și i-am zis să facă bine să dispară cât poate de repede. Erau și niște bodyguarzi în spate, dar nu a fost nevoie de ei. A plecat singur, bodogănind, dar a plecat și a lăsat în urmă o fetiță care s-a lipit toată de mine, semn că pe acolo, tocmai trecuse frica.


marți, 4 septembrie 2018

40 și Vama Veche

Nu ştiu cum sunt alţii, vorba poetului (ştiu că nu e poet, relax), dar eu am avut nevoie de criza de patruzeci de ani ca să decid să mă duc, în premieră, la Vama Veche. Nu mai faceţi ochii mari, că vă văd! Cât am fost adolescentă, mă duceam în Costineşti. Apoi, am început să bat litoralul turcesc, bulgăresc şi în final grecesc, înainte de a mă reîntoarce pe plajele autohtone. Recunosc că după nişte ani de Thassos, mi-a trebuit un pic de curaj să încerc trei zile la Neptun acum cîţiva ani. N-a fost rău, dar nici bine. N-am mai vrut acolo.

Dar anul ăsta am simţit aşa, o nevoie, de a încerca şi eu să văd care e treaba cu Vama Veche asta! Am avut nevoie să ajung în punctul ăla unde tot ce caut este experienţa, spectacolul, întîmplarea, partea bună şi timpul plin şi nu liniştea, confortul şi siguranţa. Să ajung să mi se pară amuzant drumul cu un tren şi două microbuze, să pot pleca doar cu un rucsac în spate şi să stau într-o cameră proaspăt construită, singura terminată dintr-o vilă în construcţie, să transform cele trei zile de vacanţă în 72 de ore de timp pentru mine.

La patruzeci de ani, nouă, femeilor, ni se întâmplă numai lucruri bune: suntem în sfârşit scăpate de toate complexele tinereţii (știu, am glezne groase și fundul mare, dar nici că-mi pasă), ne cunoaştem destul de bine ca să ştim ce vrem, nu mai căutăm să ascultăm ce zice lumea, avem dorinţa, voinţa şi putinţa să ne facem singure pe plac. Iar dacă avem norocul să ne fi ajuns şi copiii suficient de mari încât să putem reîncepe a respira, atunci criza de patruzeci poate să fie, de fapt, extrem de plăcută. Se spune că e vârsta la care îţi doreşti să faci ce n-ai putut sau n-ai avut curajul să faci la douăzeci. Sigur, nu înseamnă că acum îl vei avea, înseamnă doar că e posibil să nu mai ai altă şansă.

Așadar, iată-mă ajunsă la patruzeci şi ceva de ani în Vama Veche. Ce-am făcut? Păi, mi-am cumpărat o fustă albastră cu buzunare colorate, un inel cât jumătate de deget şi brăţară de piele, am dansat la Stuf până târziu în noapte, am băut cocktailuri şi mi-am luat bere la micul dejun, am cunoscut oameni de pe facebook în carne şi oase, am ascultat muzică franţuzească, m-am tutuit cu ospătarii, am stat şi m-am uitat la lume cât fie-mea a rămas cu nasul într-o carte preţ de o zi întreagă, am ales să ne culcăm la două noaptea şi să ne trezim la unsprezece dimineaţa, m-am întors singură cu două microbuze şi un tren, lăsând-o pe Ana cu nişte prieteni, în camping, pentru încă o săptămână. Şi cel mai important, am reuşit să nu mă cert cu ea. Cu asta mică. Pentru că nu am aşteptat nimic de la ea ca să mă facă pe mine fericită. Nici să se trezească de dimineaţă, nici să lase cartea sau youtube-ul, nici să stăm de vorbă, nici să vrea sau să nu vrea să mergem pe plajă, nici să danseze sau să-i fie foame. De data asta, am ştiut ce vreau şi mi-am făcut singură pe plac.

Cred că patruzeci de ani e o vârstă tocmai bună pentru mers în Vamă. Pentru spectacolul de afară şi liniştea de pe dinăuntru.

                            (singura poza pe care am făcut-o și nici măcar nu a ieșit ce trebuie)
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes