Ştiu că afară e ceață, umed și scârbos şi probabil că numai de întrebări existenţiale nu aveţi voi chef acum, dar vreau să mă ajutaţi să înţeleg: de ce toţi vânzătorii se isterizează la vederea bancnotelor mari? Şi de ce te iau la trei păzeşte, încercând să te facă să pleci capul în pământ şi să spui
iertaţi-mă, nu o să mai fac niciodată? Ce au bancnotele astea, de parcă ar fi o unealtă a diavolului cu care tu, nesimţitule, ai vreau să te infiltrezi sub tejghea, să deschizi casa de marcat şi să iei de acolo nişte bancnoţele mici şi prietenoase, oferind în schimb bancnota aia mare şi hidoasă? Doar la vederea ei, panica se instalează în magazin, provocând valuri de isterie printre vânzătoare:
aaah, n-am să vă dau rest, n-am, n-am! se aude o voce înnebunită de spaimă, însoţită de o mână întinsă spre tine şi ţinând între degete bancnota cu scârba cu care ţii de coadă un şobolan mort. Alteori, bancnoţoiul tău scârbavnic ajunge să-l scoată de-a dreptul din minţi pe dragul de comerciant care începe direct să urle la tine:
- Păi, cum dom'le să-mi dai mie banii ăştia? Păi şi io de unde să am rest, nu vezi că abia am deschis?
E momentul în care ai de ales. Poţi să baţi în retragere, să îngaimi un
lăsaţi, e-n regulă şi să pleci, sau poţi să te enervezi, să te înfigi bine cu picioarele-n pământ şi, fără să iei de sub ochii măriţi de spaimă ai vânzătorului bancnota uriaşă, să spui:
- Dar nu am nimic mărunt!
Până aici ţi-a fost. O astfel de frază va scoate pe dată monstrul din vânzătorul autohton. Parcă abia aştepta să vadă că nu cedezi ca să sară direct la atac:
- Şi io ce să-ţi fac, dom’le? Du-te şi schimbă -- deşi degeaba te duci, că nimeni nu are la ora asta! Şi io nu pot să rămân fără bani în casă, ai înţeles?
Dacă nici acum nu ai plecat, o să-l auzi spunând printre dinţi şi un
mama voastră de vă plângeţi că n-aveţi bani şi veniţi cu milionul să vă luaţi biscuiţi.
Dar azi dimineaţă, am aflat că noi, posesorii de bancnoţoaie la prima oră a dimineţii, suntem de fapt un fel de organizaţie secretă, o mafie care a pus gând rău tuturor bănuţilor din casele de marcat sau din punguliţele de sub tejghea, doar ca să-i lăsăm pe proştii de vânzători făr’ de lovele. Că altfel cum să-mi explic reacţia doamnei durdulii de la buticul din colţ care, l-a vederea celor o sută de lei într-o mână şi a pachetului de biscuiţi într-alta, nu s-a mai putut abţine:
- Hai că asta e chiar culmea!
Pe moment am căscat ditamai ochii la ea, apoi, arătându-i portofelul, i-am zis că asta e tot ce am. Dar ce, credeţi că am înduplecat-o?! Aş, nu e ea din alea de le duci de nas cu una, cu două. Răufăcători ca mine a tot văzut la viaţa ei:
- Las’ că ştiu eu cum stă treaba, doamnă! Păi ce, n-a venit odată unu' de mi-a dat o sută, chipurile să-şi cumpere pufuleţi?!
- Poate îi era foame, zic.
- Pe dracu îi era foame, vă daţi seama că voia de fapt să-i schimb suta!
Şi ea bineînţeles că nu i-a schimbat-o. Că doar nu e ea fraiera aia căreia să-i dai o singură hârtie şi ea să-ţi dea înapoi mai multe şi eventual şi nişte bănuţi din ăia care zornăie! Pentru că dacă ar face asta, nu ar mai avea să dea rest celorlaţi clienţi pe care de altfel îi refuză că nu va avea cum să dea restul următorilor.
Nu înţeleg de ce vă supăraţi, că ar trebui să ne înţelegem, că oameni suntem şi trebuie să ne ajutăm! conchide şi se pune pe bodogănit cu o vecină cumsecade înarmată cu o hârtie de un leu. Aşa atitudine, mai zic şi eu.
Ce naiba să mai spui la asta? Am luat partea bună a lucrurilor: am economisit 100 de lei. Şi am rămas flămândă.