marți, 24 aprilie 2018

România neîmblânzită

Sunt în trecere pe aici, cât să profit un pic de pauza de masă şi să vă povestesc ceva frumos. Despre un film. Şi da, e şi pentru copii, chiar dacă nu e de desene animate. Insă e cu animale şi cu nişte imagini cutremurător de frumoase pe care, pentru o dată, am putea chiar să le vedem în realitate. Incă. Pentru că, din păcate, natura riscă să piardă bătălii preţioase la noi în ţară.


Am fost la România neîmblânzită. Cu Ana. La Mall. Vineri seara. Spre bucuria mea, era destul de multă lume în sală, mai ales copii. Mulţi destul de micuţi după cum se putea auzi după aaaa-urile şi oooo-urile scoase la vederea puilor de urs sau de râs. Dar au stat cuminţi şi preţ de o oră cât a durat filmul au rămas cu ochii lipiţi de ecran. Filmul este un documentar care ne arată frumuseţile naturale ale României surprinse pe parcursul a patru anotimpuri. Realizat de Tom Barton şi narat de Victor Rebengiuc, filmul ne arată imagini din aproximativ douăzeci de locuri din România printre care Parcul Naţional Piatra Craiului, Munţii Făgăraş, Parcul Naţional Cozia, Delta Dunării, Histria, Parcul Natural Vânători- Neamţ, Peştera Urşilor, Apuseni, Viscri, Mureş, Dunărea, Porţile de Fier, Histria, etc.

Considerat cel mai frumos şi mai emoţionant documentar despre România realizat vreodată, filmul a reuşit să strângă în primul weekend de difuzare un număr record de spectatori în sala de cinema - 14451 de persoane. Produs de Auchan Retail România şi de ONG-ul de mediu The European Nature Trust şi realizat de casa de producţie britanică Off the Fence, filmul va fi difuzat în peste 70 de cinematografe din 37 de oraşe din ţară.

Să vă duceţi cu copiii! E un film pur şi simplu frumos. Chiar dacă pe ecran asistăm la scene din viaţa animalelor, nu este nimic sângeros sau trist. E doar natură şi viaţă! Şi o ocazie să vă întrebaţi cât de bine vă ştiţi ţara.


sâmbătă, 21 aprilie 2018

Tabloul

- Dacă îți place vreun tablou din casă, zi-mi și ți-l dau!
Mama. Așa mi-a spus când am decis să mă mut într-o garsonieră cu tavan înalt și balcon cu petunii mirositoare. Infloreau de nebune iarna de parfumau toată camera. Dar eu am dat din cap că nu și am luat doar harta Parisului. Aia mică, din camera bunicii, că de aia mare care acoperă tot peretele din camera mea nici n-aș fi avut loc.

Pe vremea lui Ceaușescu și dacă aveai ceva bani nu aveai ce să cumperi cu ei. Odată, a venit mama acasă, plângând. Tocmai luase leafa și fusese la cumpărături la alimentara de lângă podul Hașdeu.
- Am stat cu banii în mână și n-am avut ce să iau. Nu era nimic de mâncare!
Așa că ai mei au început să cumpere cărți și tablouri. Nu de la Fondul plastic. Ci de prin atelierele pictorilor. Cu unii dintre ei se știau din tinerețe. Fuseseră în aceeași gașcă, cum s-ar zice. Apoi, am avut o vecină în bloc. Ada Damian. Locuia la etajul doi, într-un apartament cu mobilă stil și cu un câine. Un cocker. Pe la șaizeci de ani, s-a decis să plece la soră-sa, în Canada. Cu tot cu câine. Așa că i-a întrebat pe ai mei dacă nu vor niște tablouri. Le-au luat. Dimpreună cu două candelabre, o canapea, un fotoliu, un scrin și o măsuță. Le-avem și acum.

La un moment dat, se împrietenise tata cu un pictor. M-a luat și pe mine în vizită, la ăla, în atelier. Mi-a plăcut acolo. Erau culori peste tot și m-a servit cu o savarină. Apoi, tata și cu omul ăla s-au apropiat amândoi de o schiță pusă pe peretele de lângă ușă.
 - E Baba, a spus tata și eu mi-am luat farfuria cu prăjitură și m-am dat mai aproape să văd și eu desenul.
- Tata, dar unde e capul babei ăsteia? l-am întrebat eu, încercând să nu care cumva să dau firimituri pe jos.

La mama acasă, în spatele canapelei, e o bibliotecă uriașă. Mare așa, cât tot peretele. Mai mare chiar și decât harta Parisului. Acolo, în stânga, pe două rafturi, sunt doar albume de pictură aduse de ai mei de prin lume. Uneori mă uitam și eu prin ele, dar n-am luat niciunul când am plecat de acasă.
Mai zicea mama câteodată: păcat că nu ai și tu pasiunea asta pentru tablouri. Eu tăceam și dădeam din umeri. Ce să-i răspund?! Na, fiecare cu ale lui.

Azi însă, cum urcam cu fiică mea pe bulevard, venind dinspre Cișmigiu, vedem un afiș la o expoziție de pictură. Intrăm și începem să căscăm gura în jur. La un moment dat, o schiță mică ne atrage atenția. Pare așa, pierdută printre acuarele și uleiuri. Intrăm în vorbă cu autoarea. E din Piatra Neamț și n-am auzit în viața mea de ea. Are vorba molcomă și o bucurie clară în ochi că ne vede acolo. Intreb într-o doară, arătând cu degetul către perete:
- Cât e schița aia?
Se uită după degetul meu și zâmbește:
- Aia? Păi aia e doar o joacă, o încercare. Știu și eu: 50 de lei.
E un desen cu un copac locuit pe dinăuntru de o coloană a infinitului. Cică expoziția a imaginat-o ca pe un omagiu adus lui Brancuși. Nu contează. Mie-mi place schița. E pe fundal negru, dar infinitul ăla din interiorul copacului pare viu.
- O cumpăr.
Nici măcar nu e semnată. O rog să mi-o semneze. Scrie undeva: Elena Morozan.
Imi iau schița și o bag în rucsac. Incape la fix. Și mă gândesc că diseară o să o sun pe mama să-i spun că uite, până la urmă, îmi plac tablourile. Doar că am avut nevoie de timp. Asta e problema cu copiii! Să aștepți. Să-i aștepți să facă lucrurile în ritmul lor. Si să înțelegi că scopul e să facă, nu să-i vezi tu făcând.

Diseară, când o să o sun pe mama, o să mă gândesc că mi-ar fi plăcut să-i pot spune și lui tata.
miercuri, 18 aprilie 2018

Fericirea la persoana întâi

- Să ştii, mama, că eu nu ţin morţiş să te tot agiţi să faci lucruri pentru mine: să încerci să plecăm în fel de fel de vacanţe, să luăm trenuri, să avem petreceri sau să vedem filme. Uneori vreau să stau acasă şi atât.

Nu mai ştiu câţi ani avea când mi-a spus-o prima dată. Vreo opt, nouă, nu mai mult. Primul gând care mi-a încolţit în minte: să vezi că ceva nu i-a convenit ultima dată când a fost cu mine şi acum gata, nu mai vrea! De fapt şi mai rău: nu Mă mai vrea! Da, da, cu M mare pentru că aşa avem nevoie să ne simţim noi, mamele,  în faţa copiilor noştri: importante, indispensabile şi mai ales capabile de toată iubirea lor. De aici şi dorinţa să fim cele mai bune,  cele mai minunate, cele mai mame. O goană după iubire care ne obligă de multe ori să ne chircim pe dinăuntru de durerea vinovăţiei. Cea mai cruntă vină- aceea că propriii noştri copii nu ne sunt suficienţi pentru a ne face fericite. Că vrem să ni se întâmple lucruri care nu au nicio legătură cu familia, ci doar cu propria noastră persoană. Dar cum să-i spui copilului că nu ai chef să te joci cu el şi că preferi să stai cu vecina, la poveşti, fără să te simţi vinovată? Ştiţi cum? Ei bine, încercând să-l cucereşti inventând distracţii, excursii, călătorii, petreceri, fiind cât poţi tu de cool că poate astfel cel mic nu va observa când îi spui nu. Pentru că, aţi înţeles bine, noi suntem generaţia de părinţi care nu ştie să spună nu. Nu ne-a învăţat nimeni. Pe vremea noastră, părinţii erau singuri factori de decizie, nu stătea nimeni să ne ceară părerea sau să ne încurajeze să avem o opinie. De aici şi dorinţa noastră să ne facem cât mai repede mari ca să avem şi noi drepturi. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar copiii din zilele noastre nu-şi mai doresc să crească. Oricum, graţie nouă, se poartă ca nişte adulţi înainte de vreme.

Crescuţi în familii unde noi, cei mici, eram de multe ori lipsiţi de independenţă sau de drept la opinie, am ajuns, la maturitate, nişte adulţi care ştim doar că vrem să fim diferiţi de părinţii noştri. Dar nu ştim şi cum. Şi atunci ajungem să ne întrebăm copiii, să le cerem părerea, să-i investim cu o responsabilitate uriaşă, de care nu au nevoie, doar pentru că ne e frică să nu care cumva să greşim. Pentru că dacă greşim, ne e teamă că ceilalţi se vor supăra şi poate ne vor iubi mai puţin.

Relaţia cu copilul devine astfel atât de solicitantă încât ajungem, practic, să nu ne mai putem relaxa cu totul în preajma lui. Din dorinţa de a-i demonstra iubirea noastră- atunci când cineva ne iubeşte, nu e nevoie să demonstreze nimic, o simţim pur şi simplu- şi de frica de a nu-l dezamăgi, facem mult mai mult decât trebuie. Şi obosim. E normal! Şi ajungem să cedăm nervos. E de înţeles! Mai ales noi, mamele, punem o presiune atât de mare pe noi încât ne enervăm,  ţipăm, trântim uşi, după care ne simţim vinovate, ne închidem în baie şi plângem de frustrarea că nu suntem aşa de bune pe cât am vrea. Vă sună cunoscut scenariul? Mai mult, după ce am ţipat la ăla micu de l-am speriat şi pe el şi l-am lăsat în lacrimi, ne repezim pe facebook şi povestim ce prostie am făcut, aşteptând să primim încurajări de la toţi prietenii. Ne încălzim cu mulţi de "stai, dragă, liniştită, nu eşti singura", sperând că vina nu va mai durea la fel de tare. Exact ca în copilărie când luam câte un patru la Mate şi parcă nu mai era aşa de dramatică situaţia, dacă mai erau şi alţii cu note la fel de proaste. Pentru că notele acelea noi le duceam acasă, ca pe o ofrandă în schimbul căreia primeam admiraţie şi, credeam noi, iubire. Aşa că atunci când cel mic mai vine cu câte o notă mică, un Comper ratat sau o Olimpiadă picată, gândiţi-vă când vă necăjiţi şi-i reproşaţi, dacă nu cumva vă identificaţi cu el.

Experienţa arată (ce vă scriu vouă se bazează pe propria mea experienţă, nu povestesc din cărţi) că imediat ce vina îşi face culcuş în mintea noastră, încercăm să scăpăm de ea, compensând: ba cu o jucărie nouă, ba cu bilete la film, ba cu o prăjitură sau un weekend la munte, bref cu orice ar putea să-l facă pe cel mic să ne ierte. Apoi, bineînţeles că scriem şi pe facebook ca să se strângă lumea şi să spună măi, dar ce mamă grozavă eşti tu şi ce noroc pe copilul tău! Ziceţi că nu e aşa! Şi eu am făcut-o şi o mai fac din când în când. Pentru că aşa suntem noi, părinţii de azi- atât de obişnuiţi cu autoritatea încât nu reuşim să ne-o asumăm fără să simţim vină.

Din păcate, un părinte care îşi face din copil un scop în viaţă nu va creşte un om fericit. Şi asta pentru că acel copil se va simţi responsabil sută la sută de fericirea părintelui. Şi nimeni nu-şi doreşte asta. E copleşitor. Ar fi ideal să reuşim noi, părinţii, să le oferim copiilor noştri bucurie. Dar nu se poate. Ce putem să facem, însă, este să le servim de exemplu, de model. Cum? Făcându-ne fericiţi pe noi înşine. Pentru că abia în felul acesta şi doar în felul acesta îi dăm, practic, copilului, dreptul de a se lupta, mai târziu, pentru propria lui fericire, fără să se simtă vinovat, fără să simtă că ne dezamăgeşte sau ne greşeşte. Fără să i se pară că nu e la fel de bun ca părinţii lui. Un părinte fericit creşte mult mai uşor un copil liber. Aşa simt eu.
duminică, 15 aprilie 2018

Fata din curcubeu

Eu sunt cu franceza. Mă știți doar. De fapt, ce zic eu că sunt cu franceza? E mai mult decât sunt, la mine aproape totul e franceză. Insă ieri, când am ales să văd Fata din curcubeu, habar n-aveam la ce mă duc. Nici nu știu de ce am ales spectacolul ăsta și nu altul. Cred că vorbea cineva pe facebook despre el și mi-am zis ia să merg și eu, mai ales că dura doar o oră. Și dacă lăsam copilul singur acasă, nu ar fi fost o problemă!
Așa că am fost. Și știți ceva? Nu o să vă povestesc despre ce e vorba. Sau poate doar puțin, cât să vă fac să fiți data viitoare în sală. E cu o fată care pierde tot. Doar că, pentru a pierde tot, trebuie să ai ce pierde. Și ea a avut. Ca mulți dintre aceia care au ajuns la un moment dat la capătul puterilor. Ce faci când pierzi tot? Vrei să dispari. Dar până atunci supraviețuiești cum poți. Și între timp, visezi.

Viața nu e ceva măreț, ci e alcătuită din bucățele mărunte, un fel de dumicați cu care te hrănești în permanență, așteptând de multe ori să începi să simți că trăiești cu adevărat.Cam atât despre fata asta și curcubeul ei. In rest, e o poveste cu cântec. In franceză. V-am zis că eu sunt cu franceza. Doar că nu am știut asta când am luat biletele. Am descoperit atunci, pe loc și am luat-o ca pe o întâmplare fericită. Un dumicat mai mare.

E o piesă frumoasă. Scrisă minunat de Lia Bugnar și jucată- de fapt, nu- trăită de-a dreptul de Marcela Motoc. Să aveți șervețele la voi. O să plângeți. Și la sfârșit, o să vă simțiți ca-n Vrăjitorul din oz- somewhere over the rainbow! Atât despre curcubee!


sursa foto aici

joi, 12 aprilie 2018

Cu gura plină

Mi-a atras atenţia încă de când era pe partea cealaltă a străzii şi nu neapărat pentru că avea hainele ponosite şi la fiecare pas, un papuc îi scăpa din picior, ci mai ales pentru că purta în braţe un copil deja mare- să fi avut patru, cinci ani, gros îmbrăcat şi cu căciulă, ca şi cum i-ar fi aşezat pe el toate hainele din dulap.O văd. Mă vede. Se apropie şi întreabă direct, fără niciun fel de introducere, ca şi cum rolul meu la ora aceea pe stradă, ar fi fost să-i răspund ei la întrebări.
- Imi cumpăraţi şi mie un lapte? Costă cinci lei. Nu am bani.
Stă într-o rână, strivită sub greutatea copilului care se uită absent la cer.
- Magazinul e acolo, zice şi-mi arată cu degetul un non stop de vizavi.
Dau din cap că da.
Brusc, gura complet ştirbă i se strâmbă într-un zâmbet ca un rictus.
- Serios? Vă aştept aici?
- Da, spun sec.
O văd cum lasă copilul jos şi rămâne lângă el, urmărindu-mă cu privirea să vadă încotro o iau.
Traversez şi intru în magazin. Mă uit în jur, aleg o cutie cu lapte şi un croissant cu gem. Ies, traversez şi i le pun în braţe. Copilul vede cornul şi întinde mâinile.
- E cu ciocolată? întreabă mama. Că n-are voie.
- Nu, cu gem. Sper să n-aibă urme de cacao prin el.
Femeia s-a aplecat spre copil şi i-a luat cornul din mână cât să se uite pe ambalaj.  În secunda aia, am auzit cum sună foamea. Ca un urlet de animal disperat că tocmai pierde lupta pentru supravieţuire. Nicio legătură cu plânsetul unui copil care vrea şi nu i se dă. Niciuna.
- Stai, mă, copile, că nu ţi-l mănânc eu! E al tău!

Am plecat. In urma mea, nişte paşi târşâiţi. Nu se mai aude niciun plânset, semn că ăla micu avea de-acum gura plină.
miercuri, 11 aprilie 2018

Joaca de-a vacanţa

Vine o vârstă...de fapt, ce spun eu aici? A venit deja vârsta la care copila- da, da, aia mică cu ochi albaştri care râdea în hohote până la sughiţ- măsoară un metru şaizeci, poartă 39 la picior, îmi umblă prin farduri şi îmi răscoleşte dulapul când nu sunt acasă. De altfel, mai nou, de câte ori dau să plec şi să o las home alone, se repede în hol şi mai mult sau mai puţin mă împinge pe uşă afară, doar-doar rămâne odată singură şi poate să-şi dea muzica la maxim. Mă rog, între noi fie vorba şi eu fac acelaşi lucru când pleacă ea de acasă şi am sufrageria doar pentru mine. Cum s-ar zice, ne batem în decibeli.

Dacă aţi citit ultimul articol, aţi văzut că tocmai ce fuserăm la Atena, ca fetele. Dacă nu l-aţi citit, vă las linkul aici că poate cine ştie, vă plictisiţi diseară, după ce se culcă ăia mici. Ei bine, cred că după experienţa celor patru zile la poalele Acropolelui, mă apropii vertiginos de momentul în care Ana nu va mai vrea să meargă cu mă-sa în vacanţe. Şi nici cu ta-su. Nu ştiu dacă aveţi copii şi câţi ani au, dar, dacă sunteţi în stadiul ăla de jucat fazan non stop, de mers cu progenitura atârnată de picior sau de stat pe marginea pătuţului cu orele doar-doar adoarme monstrul, atunci vă va veni greu să credeţi că la un moment dat, veţi merge pe stradă alături de un adolescent care va prefera să stea cu ochii în kindle decât să se uite la voi, la vitrine, la ruine, la lume. Sau măcar să vă ceară o îngheţată!

Parcă vă aud: păi, zi merci că citeşte! Relax, o să citească şi ai voştri. La început cu entuziasm, apoi cu scandal şi în sfârşit, dacă au exemple în jur, se vor refugia în cărţi până, probabil, se vor îndrăgosti şi...mai bine nu vorbim despre asta acum, sincer nici nu vreau să mă gândesc! Să vă spun doar că la 12-13 ani, totul este prost. Ce faci tu, ce face el, ce face la şcoală, ce a văzut pe stradă. Educaţia se face cu forţa pentru că, ce să vezi, învăţat să i se ceară părerea de mic, copilul ajuns adolescent e plin de opinii. Majoritatea diferite de ale tale. Chiar dacă nu sunt, tu nu vei ştii asta. Orice sfat e văzut ca o critică, orice critică e luată în tragic, orice motiv de bucurie e anihilat ca şi cum ar fi ruşine să arate altfel decât nefericit. Inutil să mai aştepţi ca părinte manifestări de tandreţe, dar doamne-fereşte să te opreşti şi tu în a le mai propune.
- Te iubeşte, mama! o să-i spui şi-l tragi spre tine, dornic să-l iei în braţe.
Oftează şi suportă îmbrăţişarea cu stoicism, înainte să mormăie:
- Da, da, ştiu. Mi-o tot spui!

Cel mai important: alegeţi-vă cu grijă bătăliile pentru că pe majoritatea le veţi pierde. Şi încercaţi să nu luaţi personal felul în care se poartă. De fapt, să o spunem de-a dreptul: felul urât în care se poartă. Nu e despre voi, e despre el. N-aţi greşit cu nimic. Aşa e la vârsta asta când hormonii sunt mai presus decât sentimentele, politeţea şi chiar decât noi, mamele.

Şi acum, revenind la vacanţe. Ei bine, să nu vă mire dacă va veni o zi, mult mai devreme decât prevedeaţi, când copilul- ăla fericit să plece cu voi prin lume- o să înceapă să-şi dea ochii peste cap când îi fluturaţi pe la nas următoarele bilete de avion, să vrea să se întoarcă în camera de hotel încă de la 20h00 ca să poată citi, să meargă pe stradă cu căştile în urechi şi să stea pe kindle la restaurant. Să nu vă enervaţi! Ţineţi minte ce v-am spus? Exaaact, nu e despre voi. Aşa că nu are rost să vă chinuiţi să-l distraţi, oricum nimic din ce-i propuneţi nu-l interesează. Puteţi însă, dacă tot sunteţi împreună în vacanţă, să-l târâţi aşa, cu tot cu kindle, pe unde vreţi voi. Măcar cineva să profite.Şi la sfârşit, duceţi-l la un hamburger cu cartofi prăjiţi şi o prăjitură! Până la urmă, e încă un copil. Mare, dar copil!

Aşadar, dragi părinţi de copii mari, că tot se apropie vară, vedeţi ce tabere găsiţi şi pregătiţi-vă să plecaţi ca în tinereţe, doar voi doi. Dacă sunteţi single, atunci puneţi mâna pe telefon şi căutaţi-vă un prieten/prietenă. Pentru că, după cum am mai spus, copilul nu este şi nici nu trebuie să ajungă prietenul vostru. Ca să o citez pe fii-mea: CSF, NCSF! Altfel, sunt foarte mândră de ea! I-o mai strig şi ei din când în când prin uşa închisă.




vineri, 6 aprilie 2018

In vacanţă la Atena

Kalimera!

Doamnelor şi domnilor, tocmai ce-am fost la Atena. Cu copila. Nu o să vă povestesc cum este, mai nou, vacanţa cu o adolescentă de treisprezece ani, că n-are rost să vă stric zenul în Vinerea Mare. Hai să zicem că începe să semene din ce în ce mai mult cu un act de curaj sau de inconştienţă! Dar despre asta într-un articol separat de citit după sărbători. Acum o să vă povestesc cum să vedeţi Atena cu bani puţini şi cu timp folosit cu maximă eficienţă. Da, da, trebuie să mă laud fiindcă am reuşit să văd în patru zile tot ceea ce mi-am propus şi să cheltui, per total, cu avion şi cazare, undeva spre 450 de euro. Cred că la Mamaia aş fi ieşit mai scump!

Primul pas: biletele de avion. Le-am cumpărat undeva, pe la sfârşitul lui noiembrie, de pe site-ul Ryanair şi au costat, împreună, 80 de euro. Dacă până acum nu aţi mai zburat cu această companie, să ştiţi că nu aveţi motive reale să o evitaţi: avioane ok, personal foarte simpatic, iar zborul durează oricum doar o oră şi douăzeci de minute, cam cât durează şi drumul cu taxiul de la aeroport la mine acasă. In plus, ca să evit smiorcăieli de tipul mamiiiii, mi-e foame de cum s-a deschis revista cu meniuri, am aruncat în geantă, două sandviciuri făcute acasă, by my self, pe care i le-am dat în avion.

Acropole văzută de pe terasa Hotelului Central
Pasul doi: cazarea. Trebuie să ştiţi că Atena este o destinaţie pentru toate buzunarele. Aveţi şi hoteluri scumpe şi faine, dar şi hoteluri budget, în cartiere corecte. Eu am preferat un airbnb pe care vi-l recomand călduros. Proprietara este o grecoaică super simpatică şi de treabă, vorbitoare de engleză, care deţine în acelaşi imobil, patru apartamente, de mărimi diferite. Cum noi eram doar două, am închiriat studioul, cu 100 de euro pentru trei nopţi, având în preţ şi diverse lucruri pentru micul dejun- ceai, cafea, gem, miere şi pâine. Blocul e la zece minute de centru, la vreo zece minute de Muzeul de arheologie pe care vă sfătuiesc să-l vedeţi şi la câteva minute de metrou pe care nu a fost nevoie să-l iau defel. Tot la capitolul sfaturi practice, cu câteva zile înainte de plecare, am primit o notificare de la Ryanair că mi s-a devansat ora de plecare de la Atena şi că să apăs pe un link dacă accept noul orar. Cum în felul ăsta aş fi pierdut vreo trei ore din timpul alocat oraşului în ultima zi, am decis să nu accept, am intrat pe chat cu un salariat de-al lor şi aşa, am negociat să mai stau o zi. Acum sunt în stadiul în care încerc să-mi decontez şi preţul cazării pentru ultima noapte. Noapte pe care am petrecut-o într-un hotel de două stele. Ce să zic?! Camera curată, cu baie, 36 de euro pe booking, 30 de euro la recepţie, cu balcon, dar într-o zonă uşor nesigură. Oricum, tipul de la recepţie a fost foarte drăguţ şi m-a ajutat să-mi fac check-in-ul şi să-mi tipăresc taloanele de îmbarcare. Hotelul se numeşte Elikon şi sincer, îl recomand doar dacă nu staţi mult în cameră. Altfel, zona e foarte aproape e centru, cam murdară şi hotelul arată mult mai bine în poze decât în realitate. Eu nu m-aş mai întoarce în el. 

Biblioteca lui Hadrian
Haideţi acum să vă povestesc şi ce am văzut, ce am mâncat şi pe unde ne-am plimbat. Atena e un oraş format din două bucăţi- partea veche, turistică, gălăgioasă, aglomerată, colorată şi populată şi partea nouă unde se amestecă clădiri frumoase, cartiere şic cu bucăţi mari de oraş trecut evident prin criză, cu cerşetori, cu tarabe sărăcăcioase şi vitrine dezolante. Oamenii seamănă cu ai noştri, nu veţi avea nicio secundă sentimentul ăla al europeanului venit din Est cu complexe de inferioriate. Pentru cei obişnuiţi cu Thassos sau Lefkada, să ştiţi că nu veţi găsi aici ospitalitatea de pe insule. Şi nici mâncarea de acolo.O să vorbim şi despre asta.

Acum vreau să vă spun concret ce am făcut. Avionul ne-a lăsat pe aeroportul din Atena undeva spre ora 15h00. De acolo, am ales să venim în centru cu autobuzul X95 care ne-a dus până în buricul târgului, în Piaţa  Syntagma. Un bilet costa 6 euro tarif  întreg, 3 euro pentru elevi şi gratis pentru copiii sub 6 ani. Face cam o oră până în oraş, în condiţiile în care cu metroul faceţi 45 de minute, vă lasă la 10 minute de aeroport şi vine din jumatate în jumătate de oră. Başca biletul care costă 9 euro. In prima seară, după ce ne-am cazat (grecoaica noastra a venit şi ne-a aşteptat cu maşina în staţia de autobuz), am ieşit să ne plimbam prin centru şi să luăm un pic pulsul oraşului. Celebrul cartier Monastiraki, plin de taverne şi buticuri, era la vreun sfert de oră de mers pe jos de apartament. Odată ajuns acolo, e suficient să ridici ochii ca să vezi colina Acropole şi Parthenonul. 

Acropole văzută de lângă Templul lui Haphaistos

Prima seară, am preferat să ne găsim un restaurant drăguţ şi să mâncăm ceva bun. Aşa am ajuns la Mama Roux,  unde bucătăria e cu specific grecesc, indian, chinezesc, european, iar preţurile sunt ok. Un hamburger home made cu cartofi şi salată şi un pui tikka cu orez basmati, o bere şi o limonadă cu zmeură ne-au costat 30 de euro. După asta am continuat să ne plimbăm per pedes prin centru şi ne-am întors acasă relativ devreme că infanta voia să doarmă. Avantajul de a fi închiriat apartamentul de la Vivian (aşa se numea proprietara) a fost că mi-a trimis linkuri cu locuri de mâncat, băut, vizitat. Aşa că, graţie ei, a doua zi de dimineaţă, am avut rezervat un tur gratuit per pedes, al oraşului. Rezervarea s-a făcut pe facebook, turul a fost în engleză şi de acum înainte, voi face astfel de plimbări peste tot unde mă voi duce. A fost extraordinar! Ghidul era o fată tânără, absolventă de psihologie, foarte bine documentată şi foarte simpatică. Grupul a fost format din şase persoane (eu eram cea mai bătrână), iar Ana- adolescenta permanent nemulţumită, plictisită şi cârcotaşă, a adorat. Imaginaţi-vă că nu s-a uitat la telefon timp de aproape patru ore! Dacă ajungeţi la Atena, neapărat să vă rezervaţi un astfel de tur. O să aflaţi multe lucruri (de exemplu, ca să ştii dacă un restaurant e scump sau nu, e suficient să te uiţi la preţul salatei greceşti- dacă e peste şase, şapte euro, e ţeapă), o să aveţi ocazia să vedeţi care sunt principalele locuri de vizitat ca să ştiţi unde să vă întoarceţi, o să puteţi să vă notaţi adrese de cârciumi sau de alte locuri de mâncat şi de băut (noi am aflat de o gelaterie absolut divină), într-un cuvânt, recomand! Turul a început la 9h45 şi s-a terminat undeva spre 13h30. La sfârşit, i-am dat ghidului o mică atenţie- zece euro de căciulă, aşa a făcut toată lumea. Apoi, ne-am despărţit de grup şi am plecat la masă. La recomandarea lui Vivian, am fost  în Piaţa Syntagma, într-un restaurant numit Gyro's Project. Să întrebaţi explicit de pita gyro's care este 2, 95 euro, versus varianta la farfurie care e 10 euro. Şi fac aici o parenteză ca să vă spun că în Atena, obiceiul la restaurante este să vă lase pe masă o sticlă mare de apă plată, nedesfăcută şi pe care o să o regăsiţi în nota de plată. Dacă nu o vreţi, să spuneţi explicit, că altfel o plătiţi. Buun! După ce am mâncat de prânz, am ales să mergem la un loc recomandat de toată lumea pe TripAdvisor. Nu, nu e Acropole, e vorba tot de mâncare. Se numeşte Nancy's Sweet Home şi e o cofetărie în Psiri, un cartier foarte fain, în centru, animat, plin de localuri şi artă stradală. Cât despre cofetărie, sincer, nu am fost prea impresionată. Am ales la sugestia tuturor aşa numitul desert Love: un fel de brownie cu sos de ciocolată şi îngheţată. Porţiile sunt scandalos de mari, iar deserturile scandalos de dulci. Fără însă să fie bune. Asta am simţit şi eu şi Ana. In schimb, pentru că vorbim de deserturi, copila a făcut o pasiune pentru Lukumades: un fel de gogoşele prăjite în ulei cu diverse arome: alea cu praline sunt demenţiale.

Abia acum urmează şi Acropolele. Dacă vă întrebaţi dacă este la fel de impresionant cum se spune, ei bine răspunsul este da. Nu are rost să intru în amănunte. Duceţi-vă şi vedeţi templele. Şi întrebaţi-vă cum dumnezeu au făcut oamenii ăia de au construit aşa ceva?! Biletul de intrare este 20 de euro pentru colina Acropole sau 30 de euro pentru Acropole şi încă cinci alte situri arheologice. Există şi un muzeu la poalele colinei pe care nu l-am văzut. Atenţie să aveţi la voi carnetul de elev al copilului pentru gratuitate. Sau, după caz, legitimaţia de presă. Iar după ce v-aţi plimbat printre ruine, să vă duceţi neapărat să daţi o raită pe străduţele din două cartiere absolut fantastice de la poalele Acropolelui: Anafiotika şi Plaka. 


străduţă din Anafiotika

Seara, am ales să mergem pe colina Lycabettus să vedem apusul. Din păcate, am făcut greşeala să iau un taxi după ce am fost asigurată că nu-mi va lua mai mult de 3 euro pe cursă. Am plătit 10, nu am reuşit să mă cert cu el şi nici nu ne-a aşteptat. Dar a fost frumos şi mi-ar fi părut rău să nu fi ajuns acolo. Se poate urca şi cu picioarele, drumul durează cam patruzeci de minute, dar e de preferat cu o maşină.

Luni de dimineaţă am luat micul dejun într-o plăcintărie recomandată de TripAdvisor.Se numeşte Ariston şi într-adevăr, plăcintele sunt oau! Aveţi de unde alege, toate arată foarte bine şi sunt extrem de gustoase. Şi dacă tot vorbim de plăcinte, unele foarte bune sunt şi la Cafe Veneti lângă Piaţa Omonia. Aici, sub acelaşi acoperiş, coexistă cafele, pâine, patiserie, produse de cofetărie, sandviciuri, pizza, plăcinte, etc. Odată mâncate, am luat tramvaiul din Piaţa Syntagma şi ne-am dus să vedem marea. Atena are propria ei plajă şi dacă nu vă place, puteţi continua călătoria cu tramvaiul până în staţiunile de lângă. Biletele se pot lua de la tonomate din metrou, de la casele de bilete din diverse staţii şi sunt aceleaşi pentru orice mijloc de transport. Trebuie compostate la urcare şi sunt valabile o oră şi jumătate.

Femeia şi marea
După o cafea băută pe plajă, ne-am întors în oraş şi am fost să vedem Muzeul de Arheologie. Il recomand călduros, e absolut impresionant şi se vizitează uşor, chiar şi cu copiii. Seara, am descoperit un restaurant foarte aproape de apartamentul nostru care mi-a adus aminte de cele din Thassos. Am mâncat dovlecei pane cu tzatziki, sardine prăjite, salată grecească, cartofi prăjiţi făcuţi de ei, am băut o bere Mythos şi un suc, totul a fost bun şi ieftin: 20 de euros toată consumaţia. Restaurantul e mic şi se stă la coadă ca să ocupi un loc. Se numeşte Atitamos şi vă las un link pentru detalii.

La Atitamos
Şi iată-ne ajunse şi-n ultima zi întreagă, cea de marţi când am decis să mergem dimineaţa să vedem Agora şi Templul lui Haphaistos, unul dintre cele mai bine conservate din Grecia. Vizita durează undeva la o oră şi e foarte aproape de Monastiraki. După aceea ne-am învârtit un pic pe străduţe, am mâncat de prânz aici, a fost bun fără să fie însă impresionant şi am purces către staţia de autobuze pentru Cap Sounion. Dacă vă uitaţi pe net la o astfel de excursie, o să găsiţi jdemii de propuneri- ba cu taxiul, ba cu grupul, cu tarife în jur de 50 de euro de persoană. Imens! Cu rata însă vă va costa 12,50 euro dus-întors, drumul e superb, pe coastă, durează cam două ore şi dacă luaţi autobuzul de ora 17h00 în perioada asta a anului, veţi ajunge la fix pentru a vedea cel mai frumos apus de soare din Grecia. Apoi vă puteţi întoarce în Atena cu ultimul autobuz, cel de ora 20h00. De altfel nici nu aveţi ce să faceţi mai mult de o oră, doar dacă nu vreţi să coborâţi pe plajă şi să faceţi baie. Templul lui Poseidon veghează coasta dimpreună cu două dropii aproape domesticite care fugeau de bezmetice printre picioarele turiştilor.

Apusul de la Cap Sounion
Şi ca să încheiaţi seara en toute beauté- en français dans le texte- odată întorşi în Atena aţi putea să mergeţi să beţi un pahar pe terasa Hotelului Central de unde aveţi efectiv senzaţia că puteţi atinge Acropolele şi Panthenonul. (prima poză de la acest articol e făcută exact acolo).

Ultima dimineaţă, am fost în Grădinile din spatele Parlamentului. Făcute de regina Amalia, grădinile seamănă cu Cişmigiul nostru. Şi apropo de Parlament, să nu rataţi momentul schimbării gărzii când o să asistaţi la un fel de mini spectacol. Dar, despre asta, ca şi despre restul de vestigii şi monumente (Templul lui Zeus, Teatrul lui Dyonisos, Poarta lui Hadrian, stadionul, Zappio, Mitropolia, etc) ni s-a povestit în timpul turului gratuit, prin oraş, ăla de-l făcurăm la început.

Schimbarea gărzii

Ultima oră din Atena ne-am petrecut-o în Monastiraki de unde copila a vrut cu tot dinadinsul să-i cumpăr o coroană de lauri (o oroare kitsch, dar pe care şi-a dorit-o doar că să-şi demonstreze sieşi că are putere de persuasiune). Shopping nu am făcut- am luat doar nişte prostioare pentru acasă- mirodenii, săpunele naturale, un magnet, o sticlă de ouzo, nimic extraordinar.

Ca perioadă, începutul lui aprilie s-a dovedit o alegere excelentă.  Am avut soare, nu mai mult de douăzeci de grade şi mai ales alei întregi de portocali în floare. 

Cam asta ar fi. Vă urez tuturor un Paşte fericit şi sărbători cu bine şi să mai treceţi pe aici să vă povestesc despre cum arată mai nou vacanţele cu o adolescentă. 

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes