vineri, 16 februarie 2018

Engleză versus română

Avea trei ani şi era în grupa mică, la grădiniţă, când a început să înveţe primele ei cuvinte în engleză. Apoi, am schimbat grădiniţa atraşi de ideea unei alternative private în care, ni se spusese, că va beneficia de ore de engleză intensiv. Dar nu a fost de ajuns. Pe la şase ani, am decis că gata, e nevoie să se apuce serios de limba lui Shakespeare fără de care aproape că nu prea ai cum să te mai descurci în zilele noastre. Nu sunt ironică. Nu încă. Şi uite aşa, preţ de patru ani de zile, de două ori pe săptămână, Ana s-a dus la British Council. I-a folosit? Oh, da! A învăţat engleză? Chiar foarte bine. Atât de bine încât la aproape treisprezece ani ai ei, fiică mea e bilingvă. Citeşte în engleză, se uită la filme fără subtitrare, toată muzica pe care o ascultă e în engleză, ba chiar şi înjurăturile şi cuvintele de alint sunt tot în engleză. Dacă acum câţiva ani- să zicem vreo doi- aş fi fost tentată să mă felicit pentru o asemenea performanţă a infantei, acum recunosc că am o mică strângere de inimă. Nu pentru că ştie engleză. Ci pentru că tind să cred că nu ştie şi română la fel de bine.

Suntem o generaţie de părinţi care îşi doreşte cu orice preţ să-şi vadă copiii integraţi şi integrabili într-o societate modernă, occidentală şi pentru asta facem eforturi încă din copilăria mică. Invăţarea unei limbi străine o vedem ca pe ceva extrem de firesc care trebuie să facă parte din programul normal de educaţie al copiilor noştri. Ceea ce e foarte bine. Doar că, de multe ori, ne încurajăm copiii să citească în altă limbă, să se uite la filme netraduse sau nedublate, gândindu-ne că las' că româna o vor învăţa oricum! Ei bine, daţi-mi voie să vă spun, că simplul fapt că aud română în jurul lor nu-i va ajuta pe cei mici să ajungă să o vorbească corect. Eu însămi am acasă o domnişoară care recunoaşte singură că îi este mult mai simplu să se exprime în engleză decât în limba maternă. Şi tind să cred că are dreptate. Am observat că spre deosebire de alte generaţii (da, ştiu, încep şi eu ca mama), adolescenţii ăştia de astăzi au un vocabular relativ sărac în română. Nu ştiu să-şi adapteze registrul de limbaj tipului de mesaj pe care trebuie să-l transmită şi felului în care vor să-l transmită. Chit că e vorbit sau în scris, discursul lor tinde să sune la fel.De multe ori prost, cu cuvinte plate, fără nuanţe şi cu greşeli de exprimare. Şi asta în condiţiile în care există conţinut.

In plus, cum trăiesc într-o epocă unde totul se petrece extrem de repede, nu mai au răbdare să citească literatură aşa zis clasică, cea care, prin scriitură, ar mai putea contribui la îmbogăţirea vocabularului. Nu mai au răbdare nici măcar să scrie corect, nu li se pare important felul în care îşi construiesc mesajele, ci doar ideile vehiculate. Vă invit să aruncaţi un ochi  pe paginile de facebook ale celor foarte tineri şi să vedeţi cum cratimele sau acordurile devin opţionale.

Din păcate, ţin să vă spun că doar şcoala nu va face mare lucru pentru a îndrepta aceste probleme. Orele de română sunt insuficiente, lista de lecturi obligatorii nu e neapărat obligatorie, iar felul în care biată limbă română este mutilată peste tot, în spaţiul public, îi face pe copiii noştri să devină extrem de permisivi cu propriile lor greşeli. Şi e păcat. Gândiţi-vă că riscăm să creştem o generaţie incapabilă să-şi înveţe proprii copii să vorbească corect româneşte. Iar a stăpâni bine propria limba maternă nu trebuie să fie un moft, tot aşa cum a o învăţa corect nu  este de la sine înţeles. My two cents, cum ar spune fiică mea..

joi, 15 februarie 2018

Culinaryon şi o invitație la un atelier de gătit în familie

Afară e urât, parcurile sunt pustii, epidemia de gripă e în toi, ce să faci cu ăsta micu' care se plictiseşte? Mai ales că peste doar două zile vine weekendul şi iarăşi începe goana după idei şi sugestii de distrat progenitura. Aşa-i că am dreptate? Parcă nu-ţi vine să-l laşi să zacă toată ziua în faţa televizorului sau pe tabletă, dar parcă nici tu nu mai poţi să vezi cum tot timpul tău liber e sfâşiat  între partide de Monopoly şi oale care bolborosesc molcom pe aragaz.

Noroc că aţi trecut pe aici, că am o propunere! Nu, nu o să vin la voi să stau eu cu copilul cât daţi o tură prin Mall. Însă, m-am gândit să vă trimit la un curs de gătit! O să ziceţi: păi, bine, măi fată, faci mişto de noi? Nu stăm destul toată ziua cu nasul în tigăi, acum vrei să ne mai şi placă? Şi-n plus, dacă noi plecăm pe coclauri, ce facem cu copiii? Păi îi luaţi cu voi! Concret, este vorba de un atelier de gătit în familie în care veţi face împreună trei feluri de mâncare, dar mai ales vă veţi distra şi veţi petrece timp împreună fără tablete, televizor sau certuri în jurul temelor pentru la şcoală. (sfatul meu este să-i puneţi să-şi facă temele de sâmbătă)

Invitaţia la gătit în familie vă este lansată de cei de la Culinaryon- cel mai mare centru de divertisment culinar din Europa unde puteţi beneficia de o sumedenie de cursuri de gătit în compania unui bucătar profesionist. Şi nu numai, căci, aşa cum scrie pe site, centrul dispune de 1300 mp, de două săli de conferinţă, trei studiori de gătit, o cameră VIP şi poate găzdui până la 250 de invitaţi, fiecare cu propriile staţii de gătit, masa bucătarului şef, bar şi sisteme multimedia de ultimă generaţie. Așadar, centrul se dovedeşte o locaţie excelentă pentru petreceri, cursuri de gătit, team building-uri, training-uri de afaceri sau zile de naştere. Dacă vreți să aflați povestea din spatele acestei inițiative, citiți aici.

Culinaryon se găseşte pe Şoseaua Pipera, nr 48, sector 2, iar înscrierile la cursuri şi ateliere se pot face on line. Cursul de gătit în familie, alături de copii, are loc duminică, 18 februarie, începând cu orele 12h00. Durează aproximativ trei ore şi costă 200 de lei.

Iar dacă vă întrebaţi dacă acesta este o publicitate mascată, ei bine nu e. Vecina mea de la 5 lucrează la ei şi mi-a propus să merg cu Ana mea. Doar că ea e cu nu ştiu ce olimpiadă, aşa că m-am gândit să vă trimit pe voi în locul meu. Așadar, primul venit, primul servit: cine vrea să participe la un atelier de gătit în familie, mâna sus! Am o invitație! O singură condiție: share și like la pagina de facebook a blogului și un like pe pagina celor de la culynarion. După care, un comentariu la mine și unul la ei ca să ne povestiți cum a fost. Atât de simplu!

Frumos ar fi să mă chemați să și gust din ce ați gătit, dar na, am zis să nu întind coarda!

foto Culinaryon

miercuri, 14 februarie 2018

Mai mult decât suficient

Intru în magazin. E marți, trecut de șase și oboseala se amestecă cu foamea. Deja am lista în cap: niște mere și niște portocale, o chiflă pentru micul ei dejun, două legături de ceapă verde, un avocado și câteva ciuperci. Termin destul de repede și rămân un pic pe loc, preț de o răsuflare și o privire aruncată de jur împrejur. Acum îmi este și mai foame și deja încep să simt gusturi în spatele fiecărei etichete.

Mă întorc pe călcâie și cu coșul târâș după mine, mă apropii de ieșire. Abia atunci le văd, deși erau de minute bune în dreptul meu. Sunt multe, colorate- și albe, și roz, și roșii. Sunt frezii, trandafiri sau lalele în buchete de câte cinci, înghesuite unele în altele ca și cum ar fi crescut laolaltă, într-o dezordine aproape vie. Sunt frumoase, atât de frumoase încât rămân pur și simplu pe loc, doar ca să mă uit la ele. Calculez rapid: încă două săptămâni până la 1 Martie. Deci nu e asta. Apoi, îmi aduc aminte: stai, mă, că vine Ziua îndrăgostiților! Anul trecut, mi-a cerut un cadou. Ana. Dar de ce, mamă, vrei cadou? Ridică din umeri și zice cu naivitatea aia dezarmantă a fetelor: simt nevoia să primesc și eu ceva.

Anul ăsta nu mai întreb nimic. Pun mâna pe un buchet de lalele și-l arunc în coș peste ceapă și ciuperci. Sunt roșii. Sunt pentru ea. Incă e la vârsta la care se bucură că primește, indiferent de la cine. Mai e puțin și va veni perioada în care nu va conta decât de la cine primește, indiferent ce. Oare alea galbene or fi mai frumoase? Sau să iau frezii, că alea și miros? Până să-mi răspund, sună telefonul.
- Mama, tu când vii acasă?
O simt un pic agitată, ca atunci când pune ceva la cale. Sau când a făcut o prostie. Tot mai frumoase sunt alea roșii, îmi spun în gând și apoi, cu voce tare:
- In cinci minute. Sunt la Mega!

Acasă, mă așteaptă în hol. Abia intrată pe ușă, și-a aruncat cizmele cât colo și cum mă vede, o ia la fugă spre camera ei. Câteva secunde mai târziu, se apropie de mine ascunsă după un buchet imens de flori.
- Happy Valentine's Day, mami!
Iau buchetul în brațe și-i întind, la rându-mi, lalelele roșii.
- Happy Valentine's Day, pisoi!
Ne bufnește râsul. Pentru o secundă, ascunsă fiecare în spatele florilor ei, nu mai suntem mamă și fiică, ci doar două fete fericite că au primit și ele ceva, că iată, au dovada că există și că sunt importante. Și pentru o fată- fie ea mare sau mică-  asta e mai mult decât suficient. 


duminică, 11 februarie 2018

Sunt doar o fată, fără obligaţii, căreia îi place să scrie

Da, recunosc, a trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai dat pe aici. Nu-mi voi cere scuze, pentru că nu mă simt deloc vinovată. Ştiu foarte bine că pentru a ţine publicul aproape, un blogger trebuie să posteze dacă nu zilnic, cel puţin o dată la două zile. La fel de bine ştiu că articolele trebuie să fie interesante, să atingă publicul ţintă, să lanseze dezbateri, să ofere informaţii, iar dacă sunt şi în folosul comunităţii şi eventual al întregii planete, cu atât mai bine.

De data asta, o să fiu sinceră cu voi: deşi le cunosc, toate aceste aspecte mă lasă complet rece. Poate pentru că nu mă consider absolut deloc ceea ce se cheamă un blogger, ci mai degrabă sunt o fată căreia îi place să scrie. De aici şi totala mea libertate în a povesti cum am chef şi despre ce am chef. Ah, şi când am chef. O săptămână, să zicem că blogul nu mi-a lipsit mai deloc. În locul lui am preferat să pierd vremea printre cărţi, la FNAC, să-mi cumpăr ultimul roman al lui Gilles Legardinier (un scriitor extrem de popular, fără pretenţii, dar care mă spală de gânduri în fiecare seară), să-mi fac cadou o rochie de zece euro, de la Promod şi să-i iau copilei o eşarfă la reduceri, neagră, cu capete de morţi violet.

Nu m-am simţit în niciun fel vinovată că în timp ce alţii se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la serviciu, eu dormeam până spre zece, pierzând apoi timpul la televizor, între o cafea aburindă şi o pisică care torcea discret aşteptând-mă să deschid uşa de la frigider. Poate că aş fi putut să vă povestesc cum s-a văzut iarna din Franţa. Cum se întâmplă când ninge brusc şi neaşteptat într-un oraş  obişnuit cu frigul, dar nu şi cu zăpada. Cum reacţionează oamenii când se opreşte circulaţia tuturor autobuzelor din oraş. Sau, cu puţin umor, aş fi putut să vă descriu scena cu domnul cu mocasini albaştri care a alunecat pe gheaţă, cât era de lung, direct sub ochii mei, în timp ce bagheta din pungă s-a dus cât colo. Dar ştiţi ce? Uneori, chiar şi simpla apăsare pe butonul calculatorului, chiar şi numai scrierea unei parole poate să implice un efort de care să nu ai chef. Şi vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am avut chef de poveşti. Am preferat să-mi văd de viaţă. Să pun la bătaie kilogramele pierdute la Pilates şi să mănânc cel mai bun croisant cu migdale pe care l-am gustat vreodată, să beau vin la masă în loc de apă, să zic da când am fost întrebată dacă vreau brânză şi să mai iau încă o porţie de lasagna la cină.

Acum, recitind ce am scris, mă gândesc că poate ar trebui totuşi să vă ofer ceva concret. O informaţie. Măcar una mică, cum ar fi să vă spun titlul cărţii lui Legardinier: Sau oraşul în care am fost. Sau reţeta de croisant. Doar că nu am chef. Şi nici nu mă simt vinovată. Până la urmă, sunt doar o fată fără obligaţii căreia îi place să scrie. Nu tot timpul. Doar când vrea ea.

Hai că vă dau totuşi titlul cărţii


sâmbătă, 3 februarie 2018

Noutăți la Casa experimentelor

Ați fost vreodată la Casa experimentelor? Dacă nu, să vă duceți. Mai ales că acum este și vacanță și uitându-mă la primăvara de la geam, mă îndoiesc că are rost să bateți drumul până la munte. Ce puteți face la Casa experimentelor? Ei bine, după cum îi spune și numele, este un loc unde copiii pot face experimente, un centru interactiv unde cei mici se joacă învățând despre lume.

Dar ce mi-o fi venit să vă propun tocmai acum o vizită acolo, mai ales că locul există de mai mulți ani? Ei bine, tocmai am primit de la ei un comunicat de presă din care am aflat că, începând de mâine, un nou exponat va fi disponibil în secțiunea de Iluzii optice și biologice. Vă las mai jos detaliile, iar voi să vă faceți rezervare înainte de a vă duce acolo pentru că de obicei este lume multă. Să vă duceți, da? Ana mea nu va ajunge mâine pentru că, ghiciți ce, pleacă la schi! Noroc că prețul cuprinde și trei intrări la piscină.

Duminica 4 februarie 2018, incepand cu ora 11 :00, Sectiunea de Iluzii Optice si Biologie se imbogateste cu un nou exponat :) Ce sa fie? 
Va fi nevoie doar sa privesti sau poti sa si interactionezi? 
Rezerva-ti si tu un loc pe site-ul nostru si vino pregatit pentru una dintre cele mai frumoase senzatii!
Exponatul va fi realizat in cadrul proiectului "Stiinta pentru toti, pentru o viata mai buna!" cofinantat de 
Fundatia Orange si vor putea interactiona cu acesta, inclusiv persoanele cu deficiente de auz.
Vor fi fluturi, flori si un crater aparut in podea! O combinatie perfecta pentru o zi de duminica!


Dacă vi se pare o informație interesantă, un like și un share ar fi de folos.
joi, 1 februarie 2018

Fiica ascunsă a Elenei Ferrante

A scos o carte nouă. E vorba despre Elena Ferrante, cea  cu deja celebra tetralogie napolitană. Cartea de față se numește Fiica ascunsă. Sincer, când i-am văzut titlul, nu eram sigură că nu e ultimul din cele patru volume citite deja. Nu era. Ala se numea Povestea fetiței pierdute. Fie vorba între noi, cam tot un drac, dar nu o să mă leg acum de titlu, ci de acțiune.

Pe scurt, e vorba despre Leda (personajele din tetralogie se numeau Lila și Lenu, așadar un fel de variațiuni pe aceeași temă încât mă întreb dacă nu cumva și-a propus să folosească o gamă mică de prenume), o profesoară de engleză de la Universitatea din Florența (ca și Lena) divorțată, cu două fete mari, plecate în Canada la tatăl lor (până acum avem practic același personaj cu cel din tetralogie) si care decide să-și petreacă vacanța de vară singură, la mare, oferindu-și timp pentru sine. Intr-o dimineață, pe plajă, o cunoaște pe Nina și pe fetița ei, prilej cu care Ferrante începe o întreagă introspecție în sufletul femeii sfâșiat între iubirea maternă și propriile nevoi și dorințe. E o carte frumoasă, pe alocuri dureroasă, dar foarte sinceră, ca și cum autoarea ar fi luat un cuțit cu care și-ar fi despicat în două, ca pe un măr, personajul principal, lăsându-ne să vedem ce are pe dinăuntru. Este o carte despre frustrare și despre vină, o poveste cu care femeile, mai ales cele ajunse mame, vor rezona în mod sigur. 

Problema acestui roman este că dacă înaintea lui ai apucat să citești faimoasa tetralogie, simți cum parcă scriitoare se învârte în cerc. Ca și cum ar fi recuperat personajul principal cu totul și i-ar fi făcut o caracterizare cât o carte. Am avut ocazia să citesc și un roman de-al Elenei Ferrante, tradus în franceză: "Les jours de mon abandon" este despre o femeie, Olga, pe care soțul a părăsește într-o zi, lăsând-o singură cu doi copii și un câine. Incă o dată, revine aceeași temă a maternității, același mixt de sentimente cu care se confruntă protagonista. Incep să cred că femeile lui Ferrante sunt de fapt una singură (și mă întreb cât este experiență personală în aceste romane) care, cu fiecare nouă carte, încearcă parcă să se reconcilieze cu sine, să se accepte și să se ierte.

Din păcate, pe măsură ce începi să te familiarizezi cu personajele lui Ferrante și cu problemele lor, dispare și sentimentul acela de surpriză. Sper să nu ajung să spun  "încă o carte despre încă o femeie care se zbate între iubirea de sine și cea pentru copii". Ai zice că autoarea se povestește pe ea însăși și că romanele ei nu sunt decât pretexte pentru a se explica pe sine și a-și justifica sentimentele și poate chiar și deciziile. 

Cartea merită citită. Traducerea Ceraselei Barbone este minunată și subiectele dezbătute sunt pe gustul publicului cititor feminin. Mai ales în zilele noastre, când parentingul modern pune o presiune atât de mare pe umerii mamelor încât naște adevărate drame în sufletele lor. Femeia Elenei Ferrante nu este o mamă bună. Ci una care încearcă să fie bună.




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes