luni, 21 mai 2018

Cioburi

M-a sunat ieri, pe la prânz.
- Auzi, pot să te rog ceva? Da' să nu râzi de mine!
Tac și aștept cuminte să văd ce mai vrea mama de data asta. De obicei, ea nu mă roagă. De obicei, nu are nevoie. Ea e cea care spune, care știe, care găsește soluții. Care rezolvă.
- Aș vrea să-mi faci și mie un cheesecake. Că-mi place de mor și nu știu să fac. Când îi mai faci ăleia mici, adu-mi și mie o bucățică.

Nu râd, doar zâmbesc în sine mea unei amintiri. Aceea a unor duminici din alte timpuri când în fiecare dimineață, casa se umplea de miros de cafea și de prăjiturele. Habar n-am câtă alergătură se ascundea în spatele fiecărei tăvi de cornulețe cu nucă, de pandișpan cu fructe, de bănuți cu gem, de negresă, de cremșnit sau de plăcintă. Câte cozi și pile pentru un pachet de unt sau un kil de făină. Dar, pe vremuri, prăjiturile mamei puneau parcă ordine în viața familiei, ca și cum, dacă ar fi lipsit, un întreg univers s-ar fi făcut țăndări.

- Bine, mamă, îți fac, cum să nu-ți fac!
 Mă gândesc că nici măcar nu e mare lucru. Rețeta o iau de pe net, blatul îl fac în robot, fructele le am în congelator și restul de la Mega. Doar că mă simt ciudat să fac prăjitură pentru mama, de parcă dintr-o dată, rolurile s-au inversat și mama a început să-mi rămână mică, în timp ce eu tot cresc și cresc, riscând să nu mai încap în forma aia de copil al mamei mele.

Am făcut cheesecake-ul aseară. Cu căpșuni și afine. I-am făcut și glazură. Apoi, l-am tăiat pe din  două și am așezat cele două părți egale, fiecare pe câte o farfurie: una pentru Ana și una pentru mama, ca și cum aș fi avut doi copii. Eu nu mănânc. Am lins lingura cu care am amestecat crema de brânză cu frișca și am furat o căpșună din alea puse deoparte pentru jeleu. Și m-am simțit foarte mare. Atât de mare încât am mers cu grijă până la mama acasă, de frică să nu care cumva să fac țăndări un întreg univers pe dinăuntrul meu.




vineri, 18 mai 2018

Șșșșșt!

Și iată că am ajuns și la momentul ăla. Mai bine zis, la Momentul ăla. Da, da, cu majusculă. La începutul ei, ziua de astăzi nu părea să anunțe mai nimic special. O chiflă tăiată pe din două unsă cu niște unt și cu o felie de brânză pe deasupra, o cană de ceai, una de cafea. Niște cursuri puse în ordine, liste peste liste, vreo două telefoane pentru birou, o quiche cu spanac în cuptor, un apel de la mama, niște vase de spălat și minute bune pierdute pe facebook.

Nici nu mai știu cât era ceasul când tânăra speranță a familiei mă anunță cu o voce vădit emoționată, dar care se dorea indiferentă:
- Auzi, mama, vezi că eu mâine nu mănânc acasă de prânz.
Mă gândesc că cine știe ce petrecere o fi pe la școală de care am uitat. Nu apuc să cer lămuriri, căci continuă.
- M-a invitat un coleg în oraș și apoi la film.

Și uite așa începe. Cu ea căreia îi tremură vocea și cu mine care se chinuie să tacă să nu care cumva să o sperie și să o piardă printre cuvinte. Sunt ușor de speriat la vârsta asta. Dar mai ales, se pierd ușor.

                                                                     sursa foto aici
.
luni, 14 mai 2018

Ciorile

Eu locuiesc undeva prin sectorul 2, aproape de un parc. Strada este despărţită în două de nişte ronduri de panseluţe, iar trotuarele sunt păzite de pomi. Habar nu am ce sunt, dar aşa cum arată primăvara, plesnind de sănătate de la atâta verde, par că sunt  o înşiruire de guri de aer proaspăt. Mai sunt şi copacii din parcare, ăia crescuţi de ani de zile între rândurile de blocuri, cu crengile care ajung până spre etajul patru. Eu locuiesc la unu. Iar din balcon de la mine, ziua se vede verde, iar seara negru. Nu atât de la întuneric, cât de la ciori. De cum pleacă soarele, stoluri întregi iau cu asalt crengile, într-un zgomot asurzitor de fabrică. Nu-mi plac ciorile. De fapt, nu-mi plac păsările, dar mă gândesc că dacă m-ar cunoaşte, probabil nici lor nu le-ar prea plăcea de mine. Sunt dezordonată şi vreau să controlez totul. Sunt pretenţioasă şi când mă cert, pot să rezist ore în şir spre disperarea celor din jurul meu. Aşa că probabil nu ne-am înţelege prea bine. Eu şi ciorile.

Săracele de ele! Ştiţi de ce zic asta? Mi-a povestit mama. Era la mine acasă, acum vreo câteva zile, când nişte oameni de la primărie sau mai ştiu eu de pe unde au venit şi s-au apucat de au tuns toţi copacii. Pe toţi- şi pe ăia de pe marginea drumului care te conduc spre parc şi pe ăia dintre blocuri care altădată ajungeau cu crengile la etajul patru. Au venit cu fierăstraie electrice şi au dat jos toate crengile şi toate cuiburile păsărilor. Aveau ouă înăuntru. Ba unele aveau şi pui. N-am auzit niciodată un sunet mai sfâşietor de animal ca cel al unei ciori care-şi caută puii! Aşa mi-a zis mama şi a închis geamul de la balcon către noaptea de afară. O noapte neagră, fără lună, fără zgomot. Ca atunci când se moare.

Mă gândesc că sigur ştiau şi oamenii ăia că dacă vrei să tunzi pomii, o faci în toamnă, spre octombrie, când puii sunt destul de mari să poată zbura. Aşa că probabil au vrut să-i omoare, să mai stârpească din ciori că şi aşa sunt prea multe. Noroc că sunt păsări deştepte. Probabil că la primăvara viitoare, după ce şi-au plâns amarul un an întreg, vor cuibări în alte părţi. Ca mulţi dintre noi care tot vedem cum ni se taie pomii de la geam şi cum noaptea rămâne din ce în ce mai neagră şi mai fără zgomot.




vineri, 4 mai 2018

Celelalte femei

Chiar și felul în care a căutat din priviri un loc liber, ziua în amiaza mare, în troleibuzul 86, chiar și secundele alea de căutare discretă, pe sub gene, m-au făcut să-mi spun "iată o doamnă!". Preț de vreo cinci, șase stații, mi s-a lăsat cu totul privirilor contemplatoare, cu aerul degajat al celor obișnuiți să fie admirați. 
Pe obrazul femeilor se poate citi viața, ca pe o hartă astrală. Câteva riduri fine, ici colo, în colțurile ochilor de un albastru spălăcit. In rest, o pudră bună și un ruj care se asorta cu oja de pe unghii. Imi place să mă uit la mâinile oamenilor. Poate pentru că eu mi le-ascund pe-ale mele încă de când eram mică și-mi rodeam unghiile până-n carne. Stătea fix în fața mea, cu capul întors către fereastră într-un exercițiu parcă de respirație. Totul la ea trăda o eleganță de secol trecut. Perechea de pantofi cu flecuri noi în culori pământii, pantalonii verde ars care i se așezau cu o rigoare militărească de-a lungul coapselor, cămașa din material bun cu guler apretat, inelul cu piatră prețioasă de pe deget, sprâncenele creionate discret, chiar și părul alb, proaspăt coafat, spuneau o poveste de o frumusețe nostalgică.
Și cum stăteam așa față-n față, în troleibuzul 86, m-am surpris întrebându-mă: ce o fi căutând doamna asta distinsă în țara asta? De ce o fi rămas aici? Ca și cum eleganța și decența ar fi doar niște rămășițe ale unor vremuri fără nicio legătură cu prezentul. Și vă spun sincer că m-am simțit aproape vinovată că așa am gândit, că mi-a trecut prin cap că femeia aia era din greșeală în troleibuz, în oraș și chiar în România. Că obrazul ei fără riduri și pantofii noi s-ar fi potrivit mai bine cu Viena sau cu Berlinul. M-am simțit vinovată, dar celelalte femei din troleibuzul 86 aveau pantofii murdari și stăteau crăcănate, cu sacoșe la picioare, ca și cum ar fi fost în poziție de atac. Celelalte erau doar femei.
joi, 3 mai 2018

Povestea Anei mele sau cine este Kaia

Povestea de mai jos a fost scrisă de fiică-mea. Ana. 13 ani neîmpliniți. Să știți că așteaptă părerea voastră. Si da, i-am povestit despre cum e treaba cu criticile constructive.

 Kaia
                                                                           
                                                                                   I
   
   Mă doare capul. Nu îmi pot da seama dacă sunt amețită sau dacă m-a lovit cineva. Nu îmi pot deschide ochii. Oare am murit? Dacă aș fi murit, aș fi inconștientă. Aș putea fi în comă, dar mă îndoiesc. Am reușit. Am ochii deschiși. Unde sunt? Stau pe podea, într-o cameră dacă o pot numi așa. Mă aflu într-o cutie de mărimea unei camere obișnuite, cu toți pereții albi, fără nicio fereastră sau ușă. Nimic în cameră în afară de trei butoane. Probabil că dacă apăs pe butonul greșit ceva rău se va întâmpla, așa că mai bine nu risc. Cum oi fi ajuns aici? Și unde și ce e aici? Și de ce eu? Acestea sunt întrebările care-mi tot revin în minte. Cum, unde, ce, de ce? Știu că nu voi primi un răspuns la ele, dar singurul lucru pe care-l pot face este să ma gândesc. Poate dacă voi reuși să-mi amintesc ceva din trecutul meu voi afla răspunsul la prima întrebare: cum?

   Încep să mă gândesc la trecut, la viața mea înainte de locul acesta. Nimic! Trebuie sa mai încerc. Trecut, viață, prieteni, intenție...au! Brusc sunt împinsă din față, spatele meu lipit de perete, fum iesindu-mi pe urechi, nas și gură. Am fost electrocutată. Mă ridic în picioare și îmi studiez corpul acoperit cu o pereche de pantaloni negri și o cămașă albă, ambele rămase intacte, fără urmă de arsură. Am fost electrocutată din interior. Mă întind pe podea și încep să plâng fără vreun motiv. Apoi realizez de ce sunt aici. Sunt aici pentru a muri. Fără apă sau mâncare nu pot trăi mai mult de trei zile. Dar de ce? Ce-am făcut să merit asta? Voi muri garantat, nu am ce pierde apăsând pe cele trei butoane. Mă târăsc până la ele și apăs pe cel mai din dreapta. Nu se întâmplă nimic. Apăs pe al doilea și pe al treilea. Nimic. Ar fi fost mai simplu dacă muream acum. Îmi întorc capul pentru a arunca o privire prin cameră și văd, spre surpriza mea, o toaletă, un platou cu mâncare și o sticlă cu apă. Nu voi muri, cel puțin nu de sete sau de foame. Sunt într-o închisoare, una foarte bine gândită, fără niciun fel de interacțiunea umană, una făcută ca eu să înnebunesc.

   Trebuie să aflu ce am făcut să merit această pedeapsă, dar momentan îmi este imposibil. Mi-e extrem de foame și de sete. Mă târăsc până la platoul cu mâncare și la sticla cu apă. O beau pe toată dintr-o înghițitură și simt cum mi se prelinge pe gât, potolindu-mi setea de care nu-mi dădusem seama până acum. Intind mâna după mâncare și încep să o mănânc cât mai repede posibil închizând ochii. Când îi deschid realizez că nu mai e pic de mâncare și eu nici măcar nu știu ce am mâncat. E posibil să fi fost otrăvită, dar deja nu mai contează. Mă întind pe jos și încerc să adorm.

  Sunt într-un deșert, dar nu simt căldura. Mă uit în jur și din toate părțile vine o ceață deasă. Mă înconjoară și-mi intră în plămâni, sufocându-mă. Aud un nume- Kaia- și apoi mă trezesc înapoi în camera aceea blestemată. Trebuie să aflu cine este Kaia și asta cât mai repede posibil.



                                                                        II



   Au trecut zile de când sunt închisă, deși este doar o presupunere. Sunt incapabilă să măsor timpul în vreun fel. Îmi petrec fiecare zi mâncând și bând apa pe care le primesc de la acele butoane, dormind și, cel mai important, încercând să răspund la toate întrebările pe care le am. După multe încercări, am ajuns la o singură concluzie: merit să fiu prizonieră în această închisoare. Orice aș fi făcut, trebuie să fi fost ceva îngrozitor. Sunt o persoană îngrozitoare. Poate că Kaia este victima crimei pe care am comis-o. Aș putea să mă sinucid, ar fi mult mai simplu. Dar dacă cândva voi putea ieși de aici? As rata acea ocazie, ceea ce ar fi teribil. Oricum, merit asta. Merit ceea ce este mai rău. Încep să mă gândesc care ar fi cel mai eficient mod de a muri.

   Aș putea să mor de sete, dar nu cred că aș reuși să mă abțin de la a bea apă trei zile. Aș putea să mă sufoc. Da, cred că așa este cel mai bine. Este adevărat că aș putea găsi o modalitate de a evada, dar de ce aș face asta?

Merit să mor. Așa este cel mai bine, așa este cel mai bine- îmi tot repet în minte. Mă duc în mijlocul camerei, îmi pun mâinile în jurul gâtului și strâng. Simt nevoia de aer, dar reușesc să nu respir. Apoi sunt electrocutată. Din nou.Mă uit în jur și văd cum în unul dintre pereți se formează o ușă. Ar trebui să nu o deschid, dar curiozitatea învinge și mă uit ce este în spatele ei. În fața mea se întinde o masă lungă cu vreo douăzeci de persoane în jurul ei care se uită fix la mine, toate îmbrăcate identic. Am așa de multe întrebări, dar nu reușesc să mă concentrez. Așa că tot ce pot spune este:

- Sunteți bine?

   Niciun răspuns. Imi aduc aminte cât de multe întrebări am de fapt: cine sunteți? Unde sunt? Cine sunt? De ce nu am amintiri? Cine e Kaia? De ce nu pot muri?

Când termin cu întrebările observ că țipam și că toți cei de la masă s-au ridicat în picioare, mai puțin persoana din mijloc. Nu îmi pot da seama dacă cei de la masă sunt femei sau bărbați, dar toți sunt incredibil de frumoși. Persoana care stă jos și se uită fix în ochii mei pentru un timp care pare o eternitate, vorbește apoi cu o voce de coșmar- groasă și subțire în același timp, răgușită și cu ecou:

- Rezolvă singură!

O durere puternică îmi trece prin tot corpul. Sunt din nou electrocutată. Leșin.

miercuri, 2 mai 2018

Fusta

Nu mai știu de când am fusta asta. Să tot fie vreo cinci, șase ani, poate chiar mai mult. Mi-a adus-o mama din Spania. Recunosc că la momentul ăla nu prea era pe gustul meu. Prea în toate culorile, prea cu albastru și verde si roșu, ca și cum cineva ar fi vărsat niște cutii cu vopsea în dușmănie. Bașca un pic de auriu pe la poale. Ce mai, genul de fustă cu care n-ai cum să ieși pe stradă fără să întorci capete. Acum însă îmi place. Poate pentru că au ajuns să-mi placă și culorile - așa vii și stridente cum pot să fie ele uneori. Chiar și auriul ăla are rostul lui dacă ajungi să-l accepți. Plus că merge foarte bine cu niște sandale pe care mi le-am luat vara trecută. Același albastru de cer plictisitor de senin. E șuie fusta mea și pentru o dată, mi se pare că arăt pe dinafară așa cum mă simt pe dinăuntru.

Când am trecut prin Matache săptămâna trecută, o florăreasă mai să mă dezbrace în mijlocul pieții, așa trăgea de fusta mea:
- Hei, frumoaso, cât vrei pă ea? Hai că-ți dau o sută de lei, să mor io, doar dă-mi-o mie!
- Stai, femeie, potolită, că mă lași în fundul gol ziua în amiaza mare!
Până la urmă i-am luat niște liliac să mă lase în pace și am rămas cu fusta pe mine.

Cu ea eram îmbrăcată și sâmbătă când, pe la unsprezece seara, cu Ana de mână, căutam un taxi. La început am vrut să așteptăm troleibuzul, dar am stat și am tot stat și nimic. Așa că m-am apropiat de primul taxi care mi-a ieșit în cale. Am aruncat o privire la tariful scris pe portieră, încă una înăuntru, la aparat și i-am spus omului de la volan, prin geamul deschis.
- Sunteți liber?
Dă din cap că da și se uită la mine cum încerc să deschid portiera.
- Da' nu vă iau!
Pe bulevard tocmai s-a făcut verde pentru mașini și zgomotul motoarelor acoperă aproape orice altceva. Mă gândesc că n-am auzit bine. Mai ales că omu' vorbea românește cu accent modovenesc.
- Ne deschideți, vă rog, portiera?
Omul face semn cu degetul că nu.
- Nu iau nomazi!
Rămân pe trotuar, cu fata lângă mine.
- Din cauza fustei, zice copilul și se uită lung la portiera închisă.
- Și mai ales a prostiei! spun și-i dau drumul la mână, să-mi ridic un pic poala fustei cât să urc în troleibuz.




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes