duminică, 18 iunie 2017

Atelierele Imaginației Cartoon Network

Dragilor, am trecut să vă spun că eu plec. Un pic, o săptămână. Unde? Până colea, la Madrid. Și ca să nu vă plictisiți cât sunt eu pe coclauri, m-am gândit să vă las ceva de făcut. De fapt, nu vouă, ci ăstora mici ai voștri.

Cartoon Network a deschis a treia ediție a concursului Atelierele Imaginației Cartoon Network. Așadar și prin urmare, copiii sunt așteptați să creeze propriile lor povești sub formă de desene, animații sau chiar scenarii. Pot desena un personaj nou sau realiza propriul lor film sau inventa o bandă desenată. Pentru a participa la concurs, creațile trebuie urcate pe site-ul Imagination Studios.

Marii câștigători ai celor trei categorii vor primi multe premii surpriză printre care și câte o tabletă grafică. Mai mult, micii creatori vor avea șansa să-și vadă munca la televizor. Deci, cum s-ar spune, un concurs super fain, numai bun de pus imaginația la bătaie în aste zile de început de vacanță când ploile ne cam strică planurile de parc.

Eu le mulțumesc fetelor de la Parenting PR că s-au gândit la mine și mai ales la Ana mea când au început să răspândească zvonul despre acest concurs. Din păcate, pe a mea o iau cu mine în Spania, așa că nu va avea prea mult timp să participe. Dar voi aveți tot timpul să ascuțiți creioanele și să vă puneți pe treabă. Concursul se desfășoară până pe data de 2 iulie. Spor și imaginație vă doresc!

joi, 15 iunie 2017

Zilele lui Zamfirescu

Hai că mai e un pic și se termină și școala și gata, am scăpat de teme, de trezitul în zori de zi, de pachețele făcute când soarele nici nu-i încă pe cer, de ședințe și discuții pe grupuri de părinți. Eu sunt doar în trecere pe aici ca să vă întreb dacă aveți deja program pentru duminică, 25 iunie. Dacă nu, poate dați o raită pe strada Puțul lui Zamfir (în zona Dorobanți),din București, unde va avea loc evenimentul Zilele lui Zamfirescu.

Asta înseamnă, concret, că pe această străduță se vor desfășura, toată ziua, de la 10:00 și 21:00, fel de fel de activități pentru oameni mari și oameni mici. Copiii vor fi așteptați la șotron, Țară-țară, vrem ostași, la ateliere de colorat și pictură pe față, în timp ce părinții vor putea admira mașini de epocă, participa la un workshop de gimnastică și degustare de vinuri.

O idee interesantă este cea a celor de la Fabrica de experimente care va organiza un atelier pentru copiii între 6 și 14 ani. Ajunsă la a treia ediție, această inițiativă poartă semnătura celor de la Entrepreneurship Academy și a apărut din dorința de a strânge comunitatea împreună. A fost lansată pentru prima dată în 2015, sub numele de Promenada culturală- Puțul lui Zamfir. Mai multe detalii despre eveniment și participanți aflați aici.  

Așadar, dacă duminică nu aveți ce face, v-am dat eu o idee. Oricum atmosfera va fi una de sărbătoare pentru că, ce dacă a doua zi va fi luni? Unde nu sunt teme și cursuri și sculat de dimineață și fugit după autobuze sau stat în trafic, totul va respira un aer de vacanță. Chiar dacă pentru noi, ăștia marii, mai e ceva până la concediu. Mă rog, pentru unii dintre noi. Că alții, ca mine, se pregătesc deja să-și facă bagajele. Dar despre asta, altă dată.





miercuri, 14 iunie 2017

Respiro

Ies din metrou și strâng din ochi fără să vreau, încercând să evit o rază care se încăpățânează să mi se strecoare pe sub pleoape. Incep să-mi caut ochelarii de soare prin geantă și-n timpul ăsta mă gândesc câte ore am de umplut- eu cu mine. Incerc să nu mă uit încă în jur ca și cum aș vrea să prelungesc suspensul, ca atunci când știi exact ce cadou ai primit, dar bucuria lui începe să-și piardă din suflu chiar din momentul în care se întâmplă. Așteptarea e de multe ori mai puternică decât întâmplarea. Imi dau seama că mi-e prea foame pentru a mă putea bucura încă așa cum se cuvine. Si pur și simplu vreau să nu-mi fie nimic atunci când voi da ochii cu el. De obicei caut îndelung unde și ce să mănânc. De data asta, am intrat în primul restaurant ce pare fără pretenții, pe principiul că sigur voi găsi eu ceva rezonabil în meniu. Privirea îmi cade pe o tartă cu ciuperci. O comand și decid să-mi iau și o salată. Cu ton și porumb. Mi-este chiar foame. De dimineață nu am mâncat mare lucru. O felie de pâine prăjită cu niște gem și o cafea. Apoi, m-am luat cu altele și am uitat de mine. Acum tocmai ce încep să mă regăsesc, ca și cum aș îmbrăca un costum cu care m-am obișnuit, dar pe care l-am pierdut într-un colț de dulap.

Ca totul să fie perfect, ar fi trebuit să fac și un pipi înainte să plec. Nu este restaurant, e o brutărie cu câteva mese și nu avem toaletă pentru clienți! Vorbim în română. Eu cu cel care servește. L-am auzit când îi spunea ceva soră-sii. Sunt trei români cu totul- frați sau rude sau poate prieteni sau nici una, nici alta. Lucrează împreună. Doar cea mai în vârstă e de-a locului. I-a luat pe toți trei și ăștia micii- nu cred să aibă mai mult de 25 de ani fiecare- sunt fericiți că sunt împreună și că și-au găsit de lucru. Plec. Imi pun ochelarii de soare și decid fără niciun fel de motiv să o iau la dreapta. Mă uit la ceas. E încă devreme. Decid să intru într-un magazin pe două etaje plin cu prostioare ieftine. Au de toate, începând de la casolete pentru sandviciuri, sutiene, făcălețe, coșuri de picnic, creioane, tricouri, prosoape de bucătărie, perii de ondulat părul, ghiduri turistice sau michimauși. Cumpăr o pereche de dresuri și un set de carioci gen marker. Din nou soare. De data asta, îmblânzit de ora înaintată. Mă las dusă de mulțime. O iau pe străzi: prima la dreapta, apoi înainte, iar la dreapta, acum la stânga, ba nu, mai bine la dreapta. Mă gândesc că nu suntem învățați să ne pierdem. Instinctiv avem tot timpul nevoie să știm unde suntem și spre ce ne îndreptăm. Dacă nu, intrăm în panică. Ce vrei să facem? O întrebare care se bagă tot timpul între cei care nu pot să stea pur și simplu unul cu celălalt sau cu sine.

Refuz să-mi pun orice fel de întrebări și încerc să mă las dusă de soarele ăsta care începe parcă să dea semne de oboseală. Mă uit la trecători cu insistența și curiozitatea cu care obișnuiesc să mă uit la tablouri. E aproape hipnotic ce reușește să facă lumina din oameni. Simplul fapt că e zi și cald provoacă zâmbete pe fețele tuturor. Decid să o iau pe prima la stânga și mă duc către râu. De undeva, se aud muzică și aplauze. Doi tipi cu dreadlocks dansează pe Billie Jean a lui Michael Jackson și în jurul lor mulțimea ține ritmul cu palmele. Un pic mai încolo, o japoneză cu umbrelă galbenă deasupra capului povestește ceva unui grup compact și ascultător. Un băiețel la vreo patru ani, înarmat cu un băț de la o fostă vată de zahăr, se duce întins către fântâni. Incă e cald, dar o căldură blândă ca cea de plapumă, în diminețile de iarnă. In fața mea, un pod. Ajung pe el și simt cum razele soarelui îmi intră prin păr și mă mângâie parcă pe ceafă. Dau să traversez, dar un saxofonist vagabond mă face să mai zăbovesc un pic. O bancă liberă. In față, seara se ridică parcă din apă. Lumea trece, lumea vine, într-o vânzoleală cu aer de vacanță. Un el își petrece brațul în jurul ei.  Le fac o poză. Mă las furată de priveliște și respir adânc. Nu-mi doresc nimic. Doar să-mi tapetez interiorul cu ceea ce dau ochilor ocazia să vadă. Cu Parisul.



joi, 1 iunie 2017

You are fucking amazing!

Gata. O făcurăm și pe asta. Am fost la concert Aerosmith, la Berlin, cadou de ziua ei. Sunteți curioși cum reacționează o copilă de 12 ani când apare Steven Tyler pe scenă? Ei bine, don'șoara s-a urcat în picioare pe bancă și cu mâinile pâlnie la gură a început să răcnească din toți rărunchii: I loooove youuuuu! OMG, you are fucking amaziiiiing! A cântat tot playlistul spre uimirea celor din jur și încântarea mea, că deh, cine mai are copchil ca al meu?! A plâns, a dansat, a urlat, bref, mi-a plăcut mult cum face, așa că o mai iau cu mine. Totul e să mă mai accepte ea. Deși, m-am comportat exemplar: am urlat cot la cot cu ea, am cântat mai puțin, dar am dansat mai mult.

Steveeeeen, you are fucking amazing!

Așadar, ați prins ideea: am fost la Berlin, să-i vedem pe cei de la Aerosmith care s-au reunit pentru un turneu de adio, căci gata, au decis să iasă la pensie. Si pentru că nu mai fusesem niciodată în capitala Germaniei, am profitat să bifăm niscaiva chestii pe repede-nainte. Am stat cu totul două zile jumătate: de luni, la prânz, până miercuri la prânz, dar am avut timp să facem destule. In prima zi, am decis să luăm un pic pulsul orașului. Așa că am coborât din metrou în buricul târgului, în Potsdamer Platz, cu clădirile ei moderne și după ce am căscat un pic ochii în stânga și-n dreapta, am fost până la Checkpoint Charlie, fără însă să intrăm și în Muzeului Zidului. De acolo am plecat spre Poarta Brandenburg și apoi, mai departe către Reichstag, Under den Linden și piața Gendarmenmarkt cu cele două catedrale în oglindă- germană și franceză între care se află una din cele mai mari săli de concerte, Schauspielhaus. Apoi, după o bere și un suc, am plecat către Schenenviertel sau cartierul evreiesc, foarte animat la orele serii când canicula se mai domolise un pic. Căci am uitat să vă spun: am prins căldura naibii! 30 de grade și un soare care te frigea prin blugi, făcându-i să se lipească și mai rău de piele. Normal că, cu această ocazie, am răcit groaznic. Noroc că aveam la mine niște paracetamol.

In cartierul evreiesc
 Rămăsesem la plimbarea noastră. Spre seară, ne-am tras spre malul gârlei, adică al Spree-ului ca să vedem în toată splendoarea asfințitului Domul din Berlin și insula Muzeelor. La miezul nopții am căzut răpuse. A doua zi de dimineață. am cedat insistențelor Anei și ne-am dus la Zoo. Nu am ce să vă spun, decât că e o zoo ca oricare zoo din Occident. Animale bine îngrijite, spații relativ generoase, iar speciile pașnice nu au gard. Teoretic, ai putea să mergi să mângâi o antilopă pe cap, dacă vrei. Patrupedele de fermă pot fi atinse, mai puțin iepurii. Cel mai mult ne-a plăcut familia de hipopotami și niște vidre care stăteau la soare și se mângâiau tacticos pe burtă. De la Zoo am luat-o pe Kurfurstendamm- un fel de rue de Rivoli berlinez plină ochi de magazine și ne-am oprit să mâncăm într-un fel de împinge-tava foarte fain unde am zăbovit o oră și ceva pentru că afară se pornise o furtună grozavă, cu perdea de apă. După masă, cu burțile pline, am fost la Alexanderplatz și de acolo pe insula Muzeelor unde am apucat să vedem pe fugă Altes Museum și Neues Museum. Ambele merită din plin, mai ales pentru copiii mai mărișori, pasionați cum este a mea de Antichitate, de mitologie, de legendele Olimpului. Si da, bustul lui Nefertiti est într-adevăr impresionant. Dar nu numai el. Toate colecțiile acelea de amfore grecești, de bijuterii, de statui, de sarcofage, de divinități, de porți, de monede, bref, eu cu Ana am decis că data viitoare (căci am vrea să revenim), vom aloca o zi întreagă insulei Muzeelor.

Berliner Dom in fundal si capul copilei in prim plan
Pe la ora șase ne-am dus către stadion unde urma să fie concertul. Care, deși era prevăzut să înceapă la 19h00, a început abia spre 21h00, spre disperarea Anei care începuse să se întrebe dacă nu i s-o fi făcut rău lui nea Steven. Intre timp, începuse și ploaia, noroc cu  gagicuța de lângă noi- o tatuată, plină de piercinguri- care s-a dus să-și cumpere pentru ea și boyfriendul din dotare niște pelerine de plastic de unică folosință și ne-a luat și nouă două bucăți. Despre concert, ce să vă zic? Că nu înțeleg cum pot oamenii ăștia să facă show-ul pe care l-au făcut la 65 de ani?! Absolut remarcabil. Chiar că they are fucking amazing. Au cântat toate hit-urile lor, da, da, și Crazy și Dream On și preferatele mele I don't want to miss a thing, Janie's got a gun și Livin' on the Edge. De terminat, s-a terminat spre 23h00. Astfel încât am reușit să ne culcăm după miezul nopții. Frânte, dar fericite. Mai ales Ana care tot drumul către casă își vorbea sieși nu-mi vine să cred că erau acolo, pe scenă, nu-mi vine să cred!

Steven Tyler pe pian
Ultima jumătate de zi am petrecut-o la East Side Gallery (merită un drum), iar de acolo m-am luat după un ghid al Berlinului și am ajuns în cartierul Kreuzberg care este plin de musulmani și de restaurante cu specific. Așadar am mâncat la niște arabi, am dat o tură de cartier și din păcate, a trebuit să ne întoarcem la hotel, să ne luăm valiza și să purcedem către aeroport. Dacă aș mai fi avut o zi, mi-ar fi plăcut să văd castelul Charlottenburg (ceva mă face să cred că e un fel de Versailles) și să fac un tur cu vaporașul pe Spree. Dacă aș mai fi avut încă o zi, probabil că aș fi încercat să ajung să văd castelul și domeniul Sanssouci. Nu am fost la Monumentul Holocaustului pentru că eram cu Ana și aceasta excursie era cadoul de ziua ei și chiar am vrut să nu o perturb. Mai ales că e destul de sensibilă și se emoționează foarte ușor.

Ca și atmosferă, Berlinul e un amestec de "de toate". Mi se pare că există părți care seamănă bine cu Bucureștiul și chiar și oamenii sunt, vorba Anei , "ca noi". Nu mi s-a părut că au aerul acela diferit, al celor din Vest. M-a surprins că în două sau chiar trei rânduri nu am putut plăti cu card în localuri. Altfel, prețurile sunt destul de rezonabile față de Paris, de exemplu, sau chiar de Viena. In medie, cheltuiam cam 20-30 de euro la o masă cu tot cu băuturi, cafea și desert. Se putea însă mânca bine și pe stradă. Oamenii sunt drăguți și te ajută. Personal, am interacționat la greu cu ei pentru că recunosc, sunt incapabilă să mă descurc cu harta, așa că mă văd nevoită să întreb.


Bere și cultură
 Hotelul unde am stat era aproape de metrou, camera era mare, baia la fel, micul dejun a fost peste așteptări, iar prețul de 117 euro pe două nopți cu MD inclus, mi s-a părut mai mult decât corect. Singurul minus: nu are AC, iar ferestrele dau spre stradă. In rest, mie mi-a plăcut. In plus, cartierul e foarte safe, cu multe cârciumi și cafenele și lângă stația de metrou cu linie directă către aeroportul Schonefeld.

Așadar, una peste alta, Berlinul m-a impresionat plăcut. O să mai mergem, mai ales că zboară Ryanair-ul și deci, biletele de avion sunt chiar ieftine. Apropo de transport, am luat o cartela pentru amândouă (e un fel de family pass) pe zi, pentru toate mijloacele de transport în comun pe care am dat 7 euro. Asadar cu 21 de euro (trei cartele) am alergat în toate părțile. Copiii au gratuități la muzee și grație legitimației mele de presă, am intrat și eu moca de vreo două ori.

Acum vă las, că mă duc să fac bagaje. Dăm o fugă până la Iași. Știu, sunt incorigibilă. Dar nu am stare. Povestim când ne întoarcem. Până atunci, să fiți cuminți!Apropo, trenul până la Iași e mai scump ca avionul până la Berlin. Si face și 6 ore.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes