joi, 29 ianuarie 2015

Despre reîncarnare, teleportare sau nu

Mi-ar plăcea să cred în reîncarnare. Sau în teleportare. Doar azi, doar un pic. Să merg pe stradă, să-mi aleg un corp şi să mi-l iau acasă, cu tot cu haine, cu poşetă, cu sacoşe, cu abonament sau nu de metrou, cu cheile lui de la casă şi vârsta din buletin. Să mă uit la oamenii care trec, să întind mâna spre ei şi să aleg unul la întâmplare. De exemplu, pe fata aia brunetă, cu păr creţ şi palton galben. Sau nu, mai bine pe tipul ăla cu ochelari şi barbă de trei zile. Să văd şi eu cum naiba o fi să te trezeşti în locul lui. Să porţi boxeri. Să faci pipi din picioare.

Sau poate ar fi mai bine să-mi păstrez corpul, dar să fac nişte schimbări. Mi-aş face picioare lungi şi glezne subţiri. Şi bucle. Vreo cinci, şase, prin care să-mi trec degetele ori de câte ori sunt nervoasă. Şi culmea, eu nu aş fi niciodată nervoasă, doar tranşantă şi sigură pe mine. Şi aş purta tocuri. Întotdeauna. Chiar şi iarna, pe zăpadă.

Mi-ar plăcea să existe un magazin de unde să mă pot alege. M-aş lua tot blondă, un pic mai slabă şi m-aş îmbrăca într-o fustă de voal. Roz. Şi aş mânca multă quinoa. Şi salate cu rodie. Şi aş bea apă plată cu lămâie. Şi aş strâmba din nas la fumul de ţigară. Şi aş conduce maşina. Chiar şi pe zăpadă. Şi aş reuşi să merg în marşarier şi să fac nişte parcări laterale de ar crăpa vecinii de invidie. Şi aş şti să merg pe bicicletă. Şi să patinez. Şi să schiez.Doar un pic, nu foarte bine, cât să merite să mergem toţi trei în Austria. Şi în niciun caz nu aş avea platfus. Aş fi atât de perfectă încât lumea s-ar distra să-mi caute defectele şi ar petrece timp cu mine până s-ar sătura să mai scotocească după hibe şi atunci mi-ar zice doamne, ce n-aş da să fiu în locul tău! 


Mi-ar plăcea să mă pot alege de pe raftul unui magazin cu corpuri şi minţi perfecte. De pe  o etajera unde eu, în perfecţiunea mea, aş fi blondă şi slabă şi musai nefumătoare şi şoferiţă cu marşarier şi parcări uluitoare şi m-aş aştepta să vin şi să mă admir pe mine, cea care m-aş plimba toată ziua cu bicicleta şi aş mânca boluri uriaşe de quinoa cu sâmburi de rodie. Şi evident că aş bea doar apă plată cu lămâie.

Mi-ar plăcea să cred în reîncarnare. Sau măcar în teleportare. M-aş duce la Dublin. Sau în Maroc. N-am fost niciodată. Sau nu. Mai bine m-aş duce cu vreo cincisprezece ani în urmă şi aş sta să mă admir ca proasta şi să-mi spun doamne, ce n-aş da să mai fiu în locul tău! 
luni, 26 ianuarie 2015

Cărţi, bloguri, fete şi băieţi

După ce am citit Cetatea celor o mie de sori şi Vânătorii de zmeie, ambele de Khaled Hosseini, am prins gustul poveştilor amare din Afghanistan şi Pakistan. Aşa că am perseverat în această direcţie şi m-am apucat să citesc o carte căreia, la prima vedere, nu-i dădeam prea multe şanse. Eu sunt Malala  mi se părea genul de carte cu parfum eroico-politic care se vrea mai mult un manifest şi pe care ajungi să o citeşti din curtoazie şi nu din curiozitate. Ei bine, m-am înşelat. Cartea e mult mai interesantă decât mă aşteptam, mult mai bine scrisă, atent documentată şi de aici interesantă mai puţin pentru povestea fetiţei împuşcate de talibani fiindcă a vrut să meargă la şcoală, cât pentru decorul istoric şi politic în care se desfăşoară. Recomand.

V-a plăcut Marele Gatsby? Cartea, nu filmul, deşi şi filmul este frumos prin desfăşurarea de forţe de pe ecran. Ei bine, dacă aţi răspuns pozitiv, atunci luaţi de citiţi (dacă nu aţi făcut-o deja) Toţi aceşti tineri trişti de acelaşi F. Scott Fitzgerald. Vai ce carte! Vai ce poveşti şi ce personaje şi ce atmosferă apăsătoare la interior şi decadentă la exterior! Mi-a plăcut tot, am citit-o dintr-o suflare şi aş mai fi vrut! Merge mai ales spre patruzeci de ani cu un pahar de vin alături.

Nu am mai citit demult o poveste atât de încâlcită de familie, cu personaje numeroase, cu drame ce parcă îşi ţin răsuflarea să nu deranjeze, cu patima aia rusească ce doar la ei se întâmplă, într-o notă minoră şi desuetă în care râsu-plânsu e la el acasă. E vorba de Medeea şi copiii ei de Ludmila Uliţkaia. Un roman frumos cu o poveste de viaţă mare cât mama Rusia. Ca un sfat, dacă nu o ştiţi pe Uliţkaia, căutaţi să citiţi nuvelele ei. De exemplu: Fetiţele. Rude Sărmane. Absolut minunate.

Şi dacă tot vorbim de cărţi, mi-am cumpărat azi două. Încă nu le-am deschis, aşa că dacă le-aţi citit, aştept păreri, dar fără să-mi povestiţi despre ce e vorba şi cum se termină. Prima este Păzitoarea tainei scrisă de Kate Morton. Pare genul de carte după care se poate face foarte bine un film d-ăla de place la gagici. Eu am citit de ea Grădina uitată şi m-a prins. Intrigă cât cuprinde, romance, un pic de suspans, un deznodământ intuit abia spre sfârşit (ceea ce e foarte bine), o acţiune care curge fără să fie forţată. Cu alte cuvinte o poveste bine scrisă şi de aceea am decis să mai citesc una. Ceva mă face să cred că e cam acelaşi gen de roman bazat pe acţiune, întorsături de situaţii şi personaje feminine cu suflet mare şi iubire multă.


A doua carte din poşetă este luată după autor, pentru că sincer, coperta arată ca reclama la un film siropos de prin anii 1980. Iar titlul nu face decât şi mai rău: Mângâieri străine. Hm, a ce vă sună? Oricum, ideea e că autorul este Ian McEwan şi omul ăsta m-a făcut să-l iubesc după ce am citit Pe plaja Chesil. Să vedem acum ce se va întâmpla.

Şi pentru că nu vreau să vă faceţi o impresie greşită despre mine cum că mi-aş petrece toată ziua printre cărţi şi rafturi de librării- doamne fereşte-  am descoperit un blog culinar. O frumuseţe! Habar nu am cine este autoarea şi cu ce se ocupă ea, dar găteşte după reţete orientale super interesante. Ba mai spune şi de unde poţi cumpăra şi cu ce poţi înlocui la o adică şi face şi multe poze ca să vadă tot omul de unde porneşte şi unde trebuie să ajungă. O felicit pe această cale, îi mulţumesc pentru idei şi ţin să-i spun că deja m-a ajutat cu meniul pe următoarele zile. Aruncaţi şi voi un ochi aici şi vedeţi ce vă inspiră. Un mic sfat: încercaţi să frunzăriţi blogul cu stomacul plin, nu ca mine, într-o pauză, la birou.

Ştiu. Aţi citit până aici doar ca să ajungem la fete şi băieţi. Îmi pare rău, nu am. Nici fete, nici băieţi. Dar, dacă scriam doar cărţi şi bloguri, poate nu stăteaţi până la capăt. Sau eraţi mai puţini. Aşa că...am trişat. Doar azi, că e luni. Still friends?
sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Îmbătrâneşte cu mine!

Mă uit cum trec pe lângă mine. Cu mersul lor încet, un pic târşâit, mână-n mână, rid lângă rid, ţinându-se aproape, sprijinindu-se unul pe altul ca şi cum tot echilibrul lumii s-ar ţine pe ei. Îmi place să-i privesc, îmi place să le văd gurile strâmbate uneori  de vreme ce-şi pierd forma cărnoasă a buzelor de altă dată în spatele cuvintelor prea spuse şi care acum stau aninate de preaplinul poveştilor. Mă uit la ea împuţinată în taiorul ce face falduri acolo unde altădată era carne. Îmi place când încă are ruj pe buze şi tocuri la pantofii la fel de demodaţi ca privirile şi discuţiile lor. Mă uit cum se agaţă de mâna lui ce mai degrabă se ţine decât o susţine. E un pic adus de spate, poartă pălărie şi costum la doi nasturi. Şi merg aproape lipiţi, ca doi siamezi uniţi de viaţă, cu pasul lor nesigur ce umple străzile de prezenţa lor. Sunt încă aici şi din spatele ridurilor povestea lor de viaţă se aşează cuminte precum ploaia pe acoperişuri.

Uneori, când se trezesc dimineaţa şi-şi aduc la capul patului cana mare cu ceai, cu farfurioară înflorată şi biscuiţi cu lămâie, se încăpăţânează să uite de bătrâneţe. Atunci când afară e lumină şi vreo mierlă cântă de nebună la geam, se uită unul la altul şi-şi zâmbesc complice. Am reuşit, par a-şi zice. Uită-ne, suntem aici şi cât timp în casă miroase a ceai cu prăjiturele, lumea e cu noi şi nu trece inutilă.

Poate că au zile în care îşi cufundă capul în pernă şi cu picioarele uşor străvezii vârâte sub plapumă se lasă duşi spre înapoi. Acolo unde era timp şi putere. Poate că altă dată, în zilele când mierla nu mai cântă şi copiii crescuţi de acuma nu mai sună, se lasă să asculte cum trece viaţa.Şi atunci, ea- pentru că ea a fost întotdeauna mai puternică- ea se ridică din pat, pune de ceai, îşi acoperă picioarele străvezii cu ciorapi de mătase, îşi îmbracă taiorul demodat pe alocuri ce poartă în el amintirea cărnii de altădată şi îl ia de mână, îi pregăteşte costumul, şi împreună, rid lângă rid, ies pe stradă, să-i vadă lumea că încă sunt. Că au reuşit!

Iubitule, într-o zi, o să-ţi cer să îmbătrâneşti cu mine. Într-o zi, o să-mi cumpăr un taior și o să bem ceai din cești înflorate. Până atunci, la mulţi ani!




vineri, 23 ianuarie 2015

Dragă tată de fată

Ţin minte că stăteam într-o seară cu tata în sufragerie şi mă plângeam că băieţelul de care îmi plăcea la momentul respectiv mă trata cu răceală; aveam vreo zece ani.

– Vreau să ştiu ce e în capul băieţilor! Vreau să ştiu ce gândesc ei, nu ce ar trebui să fac eu!

Instinctiv, înţelegeam foarte bine că există două lumi şi două feluri de a te raporta la aceeaşi realitate. Instinctiv alesesem să lupt cu armele inamicului, să mă duc pe teritoriul străin şi să văd la faţa locului cum stă de fapt treaba.

Am avut noroc de un tată care nu mă trimitea să discut cu mama, în virtutea faptului că eram fată. Dar multe dintre prietenele mele erau la început expediate şi ulterior alegeau ele însele să se refugieze lângă mame, acolo unde, în general, puteai să-ţi plângi amarul în voie, fără însă să obţii şi răspunsuri. Doar că, dragi taţi de fete, duioasele creaturi cu codiţe şi gene lungi se cer crescute, învăţate, ajutate, susţinute – nu doar ocrotite şi puse bine sub umbrela autorităţii masculine. Sigur, e mult mai simplu să ne luăm fiecare sub aripă copilul de acelaşi sex şi să-l iniţiem în d-ale vieţii. Doar că, din păcate, de multe ori riscăm să lăsăm în suspans enorm de multe întrebări şi temeri pe care, dacă viaţa şi anturajul nu reuşesc să le rezolve, riscăm la un moment dat să provoace traume.

De ce vă spun toate astea? În primul rând pentru că știu că nu sunteți din cei ce au tras o înjurătură când au aflat că vor fi tați de fată și nu de băiat. Din păcate, mai sunt și din ăștia, dar nu voi. Dacă erați așa, sigur nu va pierdeați vremea pe blogul unei muieri. În al doilea rând, și poate cel mai important, pentru că văd din ce în ce mai des femei care habar nu au, chiar şi la o vârstă adultă, să-şi înţeleagă partenerii, să-i accepte şi mai ales, să ştie ce pot şi ce nu pot să ceară. Femei care au ajuns să fie traumatizate de un divorţ sau o despărţire, care încă poartă cu ele supărări provocate de vreun iubit din adolescenţă sau care nu pot să se împrietenească cu bărbaţi pentru că, pur şi simplu, li se pare că toţi sunt nişte ciudaţi egocentrici, misogini şi lipsiţi de sentimente sau compasiune.

Normal, suntem diferiţi, gândim diferit, ne comportăm diferit şi până la urmă ceea ce ne uneşte, pe lângă sentimente, sunt, de obicei, preocupările, pasiunile, nivelul de inteligenţă şi umorul. În rest, ne descoperim şi încercăm să ne acceptăm. Iar prezenţa activă a unui tată în viaţa fiicei lui, mai ales când începe să dea semne de feminitate, este salutară şi face lucrurile mult mai uşoare pentru viitoarea femeie.

Instinctiv, dragi tătici, fetiţele voastre vor dori să stea în preajma voastră, vă vor căuta compania şi aprobarea. Vă vor observa cu atenţie atât reacţiile, cât şi felul în care vă purtaţi cu mama. Înainte să ţineţi discursuri de genul „eu sunt bărbatul în casă; eu decid şi eu fac; eu sunt obosit şi eu vreau să mă uit la televizor, gândiţi-vă că cea mică va crede, dacă nu spuneţi nimic, că aşa sunt bărbaţii. OK, aici e momentul în care atenţia se va îndrepta spre mamă. Dacă acceptă – şi cât acceptă. De multe ori, la maturitate, fetiţele vor copia comportamentul mamei, chiar dacă iniţial îl criticau.

Cred că ar fi frumos din partea taţilor de fete să se abţină în a vedea în orice băiat un baubau. Fie vorba între noi, majoritatea care fac asta au fost ei înşişi baubau prin adolescenţă. Corect ar fi să le spuneţi fiicelor voastre care e de fapt treaba cu acest etern conflict bărbat-femeie. Să le povestiţi, de exemplu, că băieţii nu sunt neapărat porci şi nesimţiţi, ci că pur şi simplu, toate gesturile de curtoazie pe care o fată le consideră de la sine înţelese, băieţii le fac doar când vor şi cu cine vor. Mai ales când sunt puști. Sunt mai sinceri băieții în adolescenţă? Hai să spunem că sunt mult mai comozi, mai puțin atenți la anturaj şi cu o minte mai lipsită de meandre. De aici şi eternul conflict care zdruncină de atâtea generaţii cupluri după cupluri, când ea e tristă şi supărată că el nu ghiceşte ceea ce ea îşi doreşte. Dragi taţi de fete, spuneţi-le odraslelor voastre că bărbaţii nu au intuiţie şi nici nu-şi propun să aibă, pentru că nu au timp de pierdut cu aşa ceva. Vrei să facă ceva? Cere-i, nu aştepta, că trece viaţa şi el tot în colţul lui stă, preocupat de cine ştie ce drăcovenie – între noi fie vorba, de cele mai multe ori inutilă.

Lista este mult mai lungă. Depinde de voi cât timp şi chef aveţi să vorbiţi. Important este să o faceţi. Chiar dacă sunteţi topit după mica domnişoară ce creşte sub ochii voştri, chiar dacă instinctiv vi se pare că singura voastră menire este să o păziţi, chiar dacă vă este ruşine să vorbiţi deschis cu ea, nu uitaţi că voi sunteţi primul reper de comportament masculin şi poate cel mai important din viaţa ei. Felul în care va şti să-şi asume feminitatea depinde imens de mult de felul în care veţi şti voi să vă purtaţi cu ea. Dacă nu sunteţi prezent pentru ea, dacă evitaţi întrebările ei incomode, dacă vi se pare sub demnitatea voastră să cumpăraţi tampoane din magazin, atunci creaţi o barieră peste care, la adolescenţă, va trece foarte greu, iar uneori chiar deloc.

Şi încă ceva – şi cu asta vă las, fiindcă ştiu că nu vă place să fiţi bătuţi la cap. Încercaţi, într-un exerciţiu de sinceritate, să-i spuneţi la ce trebuie să fie atentă în relaţiile cu băieţii şi apoi lăsaţi-o să aleagă. Trebuie să vă spun că o femeie care e conştientă atât de riscuri cât şi de beneficii alege mai bine decât una care habar nu are la ce să se aştepte şi care nu-şi doreşte decât să fie iubită şi ocrotită pentru că, nu-i aşa, asta a văzut în filme sau a citit pe cine știe unde, iar voi nu i-ați povestit nimic.

Vă spun, dragii mei, sunt prea multe femei care ajung să trăiască nefericiri şi drame în cuplu atunci când dragostea primilor ani tinde să se transforme în altceva. Pentru că pur şi simplu ele doar asta au căutat şi doar asta au crezut că se poate obţine. Dragoste. Cu prietenia nu știu ce să facă, pentru că nu cred în prietenia cu un bărbat. În complicitatea cu el. Pentru că nu le-ați arătat-o. Ați preferat să le trimiteți la bucătărie, între fustele mamei. Şi din păcate, de cele mai multe ori,  femeile acestea nu vor avea parte de parteneri care să le ajute să-şi depăşească propriile temeri şi bariere mentale. Pentru că partenerii ăia nu pe ele le caută. Ci pe acelea care ştiu să spună când vor ceva, nu să aștepte. Cele care așteaptă, din păcate, aşteaptă de multe ori degeaba, fiindcă nici nu ştiu ce aşteaptă! Sigur, există și excepții, dar nu despre ele este vorba aici.

Așadar, dacă sunteţi tată de fată, să ştiţi că sunteţi norocos! De iubit, sigur veţi fi. Doar să rămâneţi acolo şi să nu vă ascundeţi într-un colţ! Oricum cea mică va veni să vă caute și în loc să o trimiteți la bucătărie, mai bine vă duceți împreună și gătiți ceva. B. care nu are nicio treabă cu gătitul s-a apucat să învețe să facă prăjituri ca să petreacă timp cu Ana așa cum dorea ea. Cât despre voi, dragi mame de fete, nu vă băgați între ei. Lăsați-i să aibă momentelor lor împreună. Vă vor mulțumi mai târziu. Amândoi.

 



marți, 20 ianuarie 2015

All by Myself

V-am tot povestit cum în ultimul timp am  fugit cu infanta, în câteva weekenduri, departe de casă. Doar noi două, ca fetele. Şi pentru că ultima dată am ales să plecăm precum două orfeline cu un cuplu de prieteni şi cu al lor copil, mi-am dat seama că uneori, faptul că ajung să merg doar eu cu Ana ba la munte, ba în oraş, ba la film, poate naşte semne de întrebare printre cei obişnuiţi să facă lucrurile în cuplu. De la început ţin să vă spun că la mine în familie totul merge bine, dacă cumva vă întrebaţi ce se întâmplă cu consortul în timpul escapadelor mamă-fiică. Se întâmplă doar că B. este mai greu deplasabil şi mai greu de convins în a rupe ritmul. Şi poate mai puţin dispus să facă în timpul lui liber lucruri care nu-l încântă în ideea că poate pofta vine mâncând. Adevărul este că atunci când ai doar câteva ore pentru tine pe săptămână şi un teanc de pasiuni care te aşteaptă să te întorci de la muncă, e normal să nu mai vrei să ţi se facă program. Iar eu am iniţiative cu duiumul şi care implică, în marea lor majoritate, heirupisme de genul trezit cu noaptea-n cap, stat pe coclauri, mers la gară, întors serile, adus copii în vizită, dus copil în vizită, cumpărat bilete la filme asezonate ulterior cu cofetării şi mall-uri şi tot aşa. Mă deranjează să fac atâtea lucruri de una singură? Răspunsul este NU! Din contră.  În schimb, mă scoate din minţi să trag pe cineva după mine într-o aventură pe care nu şi-o doreşte ca apoi să sfârşesc prin a încerca să-l entuziasmez non stop şi să mai port şi grija lui.

Nu ştiu să spun dacă sunt o fire independentă sau mai degrabă egoistă, ştiu însă că am învăţat, printr-o pură întâmplare, să-mi fie extraordinar de bine cu mine însămi, fără să am nevoie de companie sau de ajutor. Nu am fost crescută aşa. Dimpotrivă. Copil singur la părinţi, răsfăţat şi ocrotit, având ca unică responsabilitate în viaţă temele şi învăţătura, ajunsesem spre adolescenţă într-o relaţie de cvasi dependenţă de familie şi de mediu cunoscut. Propriu zis, refuzam să mă aventurez chiar şi un pas de una singură, spre marginea cuibului.

Asta până într-o zi, când un francez, prieten de-al mamei, s-a oferit să mă ţină pe casă şi masă, la Paris, o lună de zile. Aveam 18 ani,  o haină de piele,  vreo 200 de franci în buzunar şi spaime până la cer. Primul şoc: nu m-a aşteptat nimeni la aeroport. Nu-i nimic, din Bucureşti, a rezolvat tot mama şi l-a rugat pe tatăl unui prieten ce locuia la Paris să mă recupereze cu bagaj cu tot şi să mă ducă în faţa blocului acestui domn binevoitor. Care, la momentul la care i-am sunat la uşa, surpriză, nu era acasă. M-am aşezat aşadar pe preş, ca un căţel, şi am aşteptat vreo oră, cu rucsacul la picioare, doar, doar apare şi gazda mea bizară. Bizar, ştiam că este. Fost luptător în războiul din Algeria când a decis să se dea cu duşmanul, editor de carte, pasionat de jazz şi de filipineze cu vreo treizeci de ani mai tinere ca el (de altfel trăia cu una), chel, bonom şi la vreo şaizeci de ani, francezul meu a apărut într-un târziu cu două sacoşe aproape goale şi după un merde, am uitat de tine, m-a poftit în casă unde mi-a aruncat dintr-o suflare regulile pentru următoarea lună:
- Fără băieţi! Dacă găseşti pe cineva, n-ai decât să te duci tu la hotel. Dar, dacă nu te întorci  peste noapte, lasă şi tu un mesaj pe robot. Dacă ţi-e foame şi nu e nimic de mâncare, poţi să-ţi cumperi! Eu nu gătesc şi de obicei mănânc în oraş! Poate te invit şi pe tine într-o seară! Uite o hartă a Parisului pe care am încercuit tot ceea ce cred eu că merită vizitat: un obiectiv sau două pe zi despre care îmi povesteşti seara! Ţi-am cumpărat un bilet la Comedia franceză, cadou! Spectacolul începe la 22h.  Ia cu tine harta că e grevă la metrou şi e posibil să te întorci per pedes! Nu faci mai mult de o oră! Şi uite o cheie şi nişte bani! Bonne nuit!
luni, 19 ianuarie 2015

Fuga după aer

A fost ca şi cum mi-aş fi ţinut respiraţia până la ameţeală şi epuizare, iar apoi, dintr-o dată, aş fi deschis larg gura ca să mă impregnez de tot aerul ce mi-a lipsit în ultimul timp. Pentru că mi-a lipsit şi pentru că aveam nevoie să respir. Şi pentru asta, am ales să fug. Din nou. În câteva ore, totul era aranjat. Un bagaj făcut, o cameră rezervată, o mâncare lăsată soţului (nu a avut chef să vină, aşa că l-am lăsat acasă şi nu, nu s-a supărat şi nu, nu mi se pare ciudat să avem dorinţe diferite şi să mai facem şi lucruri separat, mai ales dacă unul e comod şi de casă şi altul, aka eu, izmană pe călător) şi am plecat. Doar noi două şi o familie prietenă cu una bucată copil blond şi numai bun de joacă. Am lăsat capitala în urmă sâmbătă de dimineaţă, pe o ceaţă groasă ce se lăsa ca o răceala pe piept şi ne-am dus la Sinaia. 

După o oră şi jumătate de drum: brazii.Şi soarele. Atât de mult soare că te făcea să închizi ochii ca să te fereşti de frumuseţea ce ţi se vâra, chiar şi cu de-a sila, în faţă. Dar mai mult decât brazi şi munte, stăteam faţă în faţă cu mine. Cu mine cea de-acum treizeci şi ceva de ani. Cea mică şi dolofană, cu părul lung şi blond ca mierea, cu genunchii vineţi şi murdari de atâta joacă, cu o liotă de copii după mine, cotrobăind în ţipete şi râsete prin toate ungherele pădurii care înconjura ca-ntr-o îmbrăţişare cartierul Cumpătu din Sinaia. Un cartier liniştit şi cuminte, format dintr-un pâlc de vile luate de comunişti şi folosite pe vremuri drept case de creaţie pentru artişti. Un gest nedrept, corectat în parte după 89. Dar pe vremuri, aici, printre râsetele lui Ştefan Bănică şi ale lui Mircea Albulescu, printre desenele lui Mihai Stănescu, la umbra vocii tumultoase a lui Fănuş Neagu, fascinată de părul lung şi negru al Ilincăi Dumitrescu, am crescut eu veri şi ierni, cu o unică şi perpetuă povaţă menită să-mi asigure supravieţuirea în acele timpuri copilăreşti: la ora două să vii la cantină, pentru masă, că dacă nu, rămâi nemâncată! Şi acum, fugi afară şi joacă-te! Atât. Nu maşini, nu pericole, nu lovituri, nu scenarii înfricoşătoare. Doar mulţi copiii, multă pădure, multe vânătăi şi multe veri şi ierni care sâmbătă, treizeci şi ceva de ani mai târziu, îmi treceau cu repeziciune prin faţa ochilor din spatele mâinii făcute streaşină, la adăpost de soare şi munte.

Pensiunea Boema

Vila unde am stat nu era dintre cele cunoscute mie odinioară. Construită în 1928, pensiunea Boema  a ajuns, după doar o noapte de stat, pe lista locurilor unde musai trebuie să revin. Poate vara, când curtea cea mare, în trepte, va arăta precum în poze. Acum, era doar zăpadă şi un derdeluş pe care copiii se dădeau pe toate părţile şi în toate poziţiile. Deşi pe net preţul camerei duble era de 180 lei cu mic dejun, prietenii cu care am fost au negociat la 160. Camerele erau mari, dotate cu tot ce trebuie, iar a noastră avea cea mai frumoasă şi mai mare şi mai minunată terasă pe care am văzut-o şi am avut-o vreodată (uitaţi-vă bine la terasa aia imensă din poză şi gândiţi-vă că am avut-o toată numai pentru mine). Reţineţi: camera 11. Să stai noaptea sub un cer cu toate stelele aprinse sau să te trezeşti de soare şi de bine în zori de zi şi să-ţi bei cafeaua cu munţii în faţă, cu brazii drept companie, în chiote de copil fericit şi pierdut prin zăpadă, e tot ceea ce e uneori nevoie ca să spui pur şi simplu sunt fericit. Asta după un mic dejun super ok, format din omletă, cu o felie de brânză, un cremvurst, roşie şi castravete, pâine, gem, unt, cafea, ceai, lapte sau suc (ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi) într-o sală cu câteva mese şi cu fotografii de demult cu membrii Casei regale.

În Cumpătu merită să te plimbi. Să o iei aşa, pe strada cea mare în sus, spre buza pădurii şi, după o ciorbă sau o pizza la Kuib, să te afunzi prin brazi, să respiri cu toţi plămânii şi să-i spui copilului hai, mă, fugi şi joacă-te, du-te, du-te şi aleargă şi tăvăleşte-te şi caţără-te şi murdăreşte-te! A mea s-a udat. A transpirat. Şi da, a răcit. Dar o să-i treacă. E copil, copiii mai răcesc. 



Am fost şi prin Sinaia. Peleşul, cum  îl ştiţi: la fel de frumos, de impresionant, de perfect, de fotogenic. Ca şi multe dintre casele dimprejur. Am în schimb o poveste, de fapt, două, cu mâncare. Din seria aşa nu! Prima este scurtă: nu vă duceţi la cofetăria de vizavi de parc. Una mica, chiar la baza străzii ce coboară de la Mănăstire. O cofetărie la demisol cu două vitrine cu prăjituri. Doamne drăguţe, preţuri mici, prăjituri proaste, fără niciun fel de chichirez. Totuşi, o bilă albă pentru faptul că nu ni s-a făcut rău, ceea ce înseamnă că marfa este doar insipidă,  nu şi expirată.

În schimb, a doua poveste este mai cu cântec. Se întâmplă la pensiunea- restaurant Casa Noastră din Sinaia. Prima imagine: o sală imensă, cu scaunele îmbrăcate ca la nuntă, în saten colorat şi legat cu funde, cu ditamai pictura cu Sf. Mina pe un perete, cu o droaie de chelneri care zâmbeau tâmp la fiecare greşeală, cu un vag miros de fum de ţigară, cu toalete mizerabile şi cu preţuri mici şi meniu variat. În cap de listă: ciorbă de păsărică. Ce credeţi că se vrea a fi chestia asta? Încetaţi cu prostiile! În engleză (căci exista şi traducerea meniului) i se spune cicken soup. Aşa că, în prostia mea, am crezut că e o banală ciorbă de pui cu nume cel puţin fistichiu. Am întrebat şi ospătăriţa: asta e ciorbă normală, de pasăre? Că e pentru cea mică. Dă din cap că da. O cred şi comand una. Şi maaare îmi fu mirarea când m-am trezit cu o ciorbă de burtă din care burta fusese scoasă  pentru a fi înlocuită cu păsărica. Care duhnea aşa de tare a usturoi încât am expediat-o înapoi la bucătărie cu rugămintea să-mi aducă o supă simplă, cu turnăţei. Aştia sunt tăieţei? întreb. Da, mi se răspunde. D-ăia cum ştie toată lumea? insist precaută. D-ăia. Ei aş, vezi să nu! De data asta ne-am trezit cu o zeamă cu foarte multe rondele de morcovi, multă carne de pui tăiată mărunt, mărunt şi nişte ciudăţenii ca nişte viermişori din aluat ce pluteau la suprafaţă. Partea proastă era că nu era bună. Deloc. Aşa că Ana şi-a pus toate speranţele în  pizza prietenului de joacă. Din păcate, prima muşcătura a băieţelului a fost urmată de un urlet prelung: ospătăriţa a încurcat sosurile şi i-a adus unul iute cu care copilul apucase să-şi ungă trei sferturi din pizza. Nicio problemă, mi-am zis, o să-i dau nişte grătar de porc de la mine cu cartofi fierţi şi salată de roşii. Salata era însă de roşie şi nici aia întreagă: propriu-zis, aveam doar şase felii translucide de roşie sub o păturică de brânză rasă care acoperea cu greu gustul de stricat al legumei ce trecuse de mult pe lumea cealaltă. O să mâncăm fără salată, mi-am zis! Şi fără carne, pentru că muşchiuleţul de porc era aproape scârbos. Uscat, necondimentat şi cu un puternic gust de carne ţinută la congelator. Desert nu am luat. Şi nu, nu va exista o dată viitoare!

And now, două vorbe despre Buşteni unde am ajuns duminică dimineaţă. Am fost în parcul de distracţii amenajat la baza pârtiei Kalinderu unde am rămas pironiţi vreo două ore cât unicul tată din grup s-a dat pe rând, cu fiecare copil în parte, într-un fel de drăcovenie pe şine, un soi de mini montagne russe cu sănii în loc de maşinuţe şi care a făcut toţi banii: 5 lei tura. Inmulţiţi şi voi cu vreo zece ture...sau mai bine nu înmulţiţi. Am vrut să mergem să ne plimbăm prin curtea Palatului Cantacuzino (nu de alta, dar era o pajişte plină de zăpadă unde se putea construit un super om), dar ni s-a cerut la intrare o taxă de 5 lei de căciulă doar ca să stăm pe aleea ce ducea la castel. Însă, la circa doi kilometri de castel, pe un drum forestier ce urcă vertiginos spre pădure, se află un Adventure Parc unde am ajuns întâmplător şi după multe emoţii cu maşina (gheaţă, şleauri, imposibilitatea de a întoarce, etc). De meritat...nu merită. Doar două trasee prin copaci (unul pentru copii mici, altul pentru adulţi), un perete de escaladă foarte mare şi posibilitatea de a trage cu arcul sau cu puşca. Noi am ales ultima variantă ca să nu zicem că plecăm fără să fi făcut totuşi ceva.
Ceva însă am făcut. Nişte poze. Şi am respirat. Adânc. 


Prin pădure la Buşteni

Cu muntele în spate





vineri, 16 ianuarie 2015

Ce am aflat în ultimul timp

Am aflat că cei mici trebuie lăsați să crească în ritmul lor. De fapt, știam asta, cel puțin în teorie. În practică însă, de multe ori, aveam tendința să mă grăbesc, să-mi doresc să se întâmple lucruri nu atât pentru ea, pentru copilă, cât pentru mine. Noi am crescut-o pe Ana singuri. Adică nu am avut unde sau cu cine să o lăsăm ca să mai fugim și noi în doi. Mai puțin în lunile de vară când reușeam să o facem pachet și o să trimitem cu mama la țară, dar și așa, în fiecare weekend eram acolo și duminica se punea pe bocit.  Ana s-a obișnuit că locul ei e doar cu noi și basta. Ideea de a dormi în altă parte, cu alți oameni (fie ei și prieteni cu copii) provoca o dramă. Prima dată când s-a cerut într-o mini tabără cu grădinița, am ajuns să o luăm noaptea de acolo pentru că a plâns după noi până a vomitat. De atunci a mai fost în tabere, pentru că a vrut ea, dar de fiecare dată plângea la telefon, seara și doar seara, de sărea cămașa peste ea. Nu am insistat să meargă nicăieri, o lăsam pe ea să decidă.  Să doarmă la vreo prietenă era o adevărată amenințare. Până săptămâna trecută când brusc, a decretat ea că și-ar dori 85% să rămână peste noapte la o fetiță. S-a dus în vizită de dimineață cu gândul că ar vrea să încerce să doarmă acolo. Pe după amiază, a decis că gata, rămâne. A doua zi, când am vorbit cu ea, mi-a spus triumfătoare "de iubit tot te iubesc, dar gata, nu mi-a mai fost dor. E de bine?". Eu zic ca da. E o altă etapă cu care rămâne să mă obișnuiesc și eu acum.

Am aflat că nu știu să mă prefac și să simulez. Ceea ce ar trebui să învăț. Dacă nu mi-e bine, nu reușesc să rămân cu zâmbetul pe buze și să mă ascund. Mi-a fost cam rău vreo câteva zile și din păcate, deși am încercat să mă prefac că totul e ok, nu mi-a ieșit. Ba chiar Ana a ajuns să mă roage să o las pe ea să se ocupe de mine. Mi-a picat rău chestia asta, m-a făcut să mă simt neputincioasă, deși ar fi trebuit să mă bucur că e atât de empatică. Prefer să fiu eu aia responsabilă care să aibă grijă. Și mi-am dat seama că orice rău mă aruncă într-o stare de panică care nu face decât să-mi crească starea proastă. Îmi aduc aminte că, în copilărie, de fiecare dată când mă îmbolnăveam, tata intra într-o stare de agitație vecină cu atacurile de panică, dădea telefon la toți doctorii, mă ducea la analize, pe când mama mă lua în brațe și-mi spunea cu toată convingerea din lume stai liniștită, o să treacă! Chiar și azi, când simt că ceva nu e în regulă, o sun pe mama și o întreb crezi că e grav? Și când o aud spunându-mi sunt sigură că totul e ok, jumătate din rău trece. Am aflat însă că eu semăn cu tata.

Am aflat că Ana se va face fotbalist, va fi cool și se va căsători cu Răzvan. Nu întrebați ce și cum. M-a sunat la serviciu să-mi spună că cică așa i-a ieșit la un joc, la școală. Cu fotbalul și cu cool-ul, nu știu ce să zic. Dar cu Răzvan, știu și eu, abia ce s-a despărțit de prietenul lui. S-o întreb și pe mama, să văd ce zice și ea.
sâmbătă, 10 ianuarie 2015

Ia-mă-n braţe!

Ştiţi vorba aia cu "beau cafea din două ceşte şi vorbesc pe franţuzeşte"? Ei bine, aşa sunt eu acum. Cu o cafea în stânga, rămasă de dimineaţă şi deci uşor sleită şi cu una proaspătă în dreapta, încă aburindă, stau şi aştept să fac un jurnal de ştiri en français dans le texte. Cu alte cuvinte, sunt la muncă. Departe însă de mine dorinţa de a fi deplânsă, consolată şi luată un pic în braţe şi asta pentru că în stilul fabulos care mă caracterizează, am reuşit între două jurnale să dau iama printre reduceri de unde am luat, bineînţeles, singurele produse nereduse. Nu sunt sadică, ci doar că astea mi-au plăcut. La început m-am abţinut şi am plecat cât mai departe de ele, îmbulzindu-mă şi eu alături de mulţimea preponderent feminină care trăgea de tot ce prindea în stânga şi-n dreapta. Doar că ce am reuşit eu să apuc, sau nu-mi venea sau era urât. Şi nu urât oricum, ci urât rău!

Aşa că, după ce am dat două ture prin mall, după ce am rezistat eroic să nu-i cumpăr şi Anei singura geacă lungă, până la genunchi, cu glugă şi umplută cu fulgi care bineînţeles că era şi singura cu preţ întreg, m-am întors la ce am văzut iniţial şi m-am făcut cu o pereche de blugi pentru mine şi cu un cadou pentru consort.

Şi acum, prinsă între două cafele şi multe ştiri, tot stau şi mă gândesc la geaca aia pentru Ana. Ce bine i-ar fi prins, sărăcuţa, să aibă şi ea o gecuţă lungă şi groasă în care să nu-i îngheţe picioarele dimineaţa, în drum spre şcoală! Nu-i mai puţin adevărat că şi mie mi-ar fi prins bine o geacă lungă, că şi eu deger de la fund în jos. Şi poate n-ar fi fost rău să-mi iau şi nişte cizme mai groase ca cele care au cedat nervos iarna trecută, de au ajuns la primul tomberon din Predeal.

Cred că acum chiar am nevoie de o îmbrăţişare!

sursa foto aici

vineri, 9 ianuarie 2015

Cui i-e frică de facebook?

Mi-am făcut cu greu cont pe facebook. Mi-au trebuit nişte ani înainte de a mă lăsa convinsă şi asta pentru că mi se părea ciudat să stau aşa, în văzul lumii şi să-mi dau cu presupusul. Apoi, într-o zi, am cedat, m-am apucat de fb şi nu m-am mai lăsat. Sigur, nu intru în sevraj în lipsa lui, dar e aşa de bine să ştii că există un loc unde la orice oră cineva te ascultă, te înţelege şi stă de vorbă cu tine. Cu facebook-ul, twitter-ul şi compania, nici depresiile şi zilele proaste nu mai sunt ce-au fost. De ce să plângi pe înfundate sau să dai cu vreo farfurie de pământ când la fel de bine poţi să te răcoreşti în doi timpi şi trei clicuri? Şi ce dacă nu ştii cu cine vorbeşti, de vreme ce e prieten cu un prieten totul pare în regulă şi oricum eşti la adăpostul ecranului.

Cred că sunt vreo doi ani de când facebook-ul şi-a făcut apariţia în familia mea. La prima vedere pare foarte comod: mai vorbesc şi eu cu lume fără să ies musai în oraş, să plec de acasă, să cheltui bani sau să încurc programul soţului. Ana vede. La nouă ani şi jumătate, fără să vreau, îi trimit un mesaj: că acolo, pe ecran, se întâmplă ceva fascinant. Deocamdată nu are telefon şi nici cont pe facebook. Va avea. Aşa cum vor avea toţi copiii noştri mai devreme sau mai târziu. La început va fi distractiv. O să le cereţi prietenia, o să vă daţi like-uri reciproc, o să postaţi vreo două, trei poze din vacanţe.

Şi apoi, într-o zi, copilul şi telefonul se vor duce împreună în spatele unei uşi de unde nu vor mai vrea să iasă un timp. Se numeşte adolescenţă şi nu există remediu. Ca să scapi şi să te faci mare, trebuie să treci prin ea. 
Pe vremea mea, treceai singur sau cu prieteni. Vizibili. De multe ori nepotriviţi. De multe ori blamaţi şi criticaţi de părinţii speriaţi că odrasla lor a luat-o razna. Eşecurile şi spaimele se terminau în crize de plâns şi furie. În nopţi nedormite cu muzică dată la maximum şi scrumiere pline. În şuşoteli la telefoane şi câte o fugă la Costineşti sau la vreun prieten. Uneori era şi câte o beţie. Poate şi vreo aventură. Dar cel mai mult era plâns şi furie şi senzaţia aia sufocantă că eşti singur şi că nimeni nu te înţelege. Mai ales ai tăi. Duşmanii. Cei de care trebuia musai să scapi. Să fugi, să-i anihilezi, să-i laşi de partea cealaltă a uşii. Acum nici nu mai e nevoie să o închizi. N-au decât să intre. Ce-o să-ţi facă? Dacă nu ai chef de ei, te duci pe Net. Şi stai acolo cu cine vrei şi cât vrei. Şi acolo e aşa de bine. Pentru că oricând poate apărea cineva care să-ţi ridice moralul. Care să-ţi spună ceea ce ai nevoie să auzi şi să-ţi dea ceea ce aştepţi: încredere, iubire, aventură şi iluzia că eşti adult şi poţi alege. Iar fetele sunt aşa de fraiere şi de vulnerabile în adolescenţă încât ar da orice să se ştie iubite şi importante. Şi pentru asta sunt gata să facă orice. Chiar şi o nebunie.

Aproape 10% dintre occidentalii care decid să se alăture combatanţilor Statul islamic din Irak şi Siria sunt femei şi adolescente, conform unei anchete publicate la sfârşitul lui septembrie în The Guardian. Majoritatea au între 16 şi 24 de ani, studii universitare şi sunt recrutate de pe reţelele de socializare de către tineri jihadişti care doresc, zic ei, să le ia de nevastă. Printre sutele de femei occidentale date dispărute de familiile lor şi regăsite în sânul SI, uneori cu kalaşnikovul la picior, altele folosite de prăsile sau vândute ca sclave, unele nu au mai mult de treisprezece ani. Explicaţiile sunt relativ simple: imaturitate, naivitate, dorinţa de a scăpa dintr-un mediu familial ostil, lipsă de educaţie, dar şi nevoie de romantism şi iubire sau speranţa de a face ceva nemaivăzut cu viaţa.

La prima vedere, te gândeşti că ţie şi familiei tale nu vi se va întâmpla niciodată aşa ceva. Nu are cum. Eşti sigur? Păi ia să vedem câţi dintre noi ne-am îndrăgostit cel puţin o dată în viaţă de cine nu trebuia? Cred că fiecare avem cel puţin o poveste în sensul ăsta. Şi da, e crunt cât de uşor suntem dispuşi să trecem peste inconveniente, defecte şi nepotriviri convinşi fiind că lucrurile se vor rezolva de la sine şi că totul va fi cu happy end. 

Franţa şi Marea Britanie au tras demult un semnal de alarmă în ceea ce priveşte numărul îngrijorător de mare de tineri racolaţi de Statul islamic de pe facebook. Se oferă bani, se oferă un scop în viaţă, se cumpără şi se vinde, se tranzacţionează vieţi şi se spală creiere. Nu sunt poveşti. Sau dacă sunt, sunt de groază. Peste 1100 de francezi  au fost identificaţi ca luptând alături de Statul islamic. Unul dintre ei are doar 22 de ani şi a participat la decapitări

Mai am un pic şi mă aştept să văd cum uşa de la camera Anei mi se va trânti în nas. Şi sper să fie cu lacrimi, obrăznicii şi muzica tare. Liniştea mă sperie. Mai ales că în spatele ei se poate ascunde orice.

sursa foto aici
joi, 8 ianuarie 2015

Je suis Charlie

Se făcea că era o zi ca oricare alta. In fine, ca oricare alta pentru noi doi care alesesem să ne sărbătorim un an de mariaj cu pupături preţ de o lună pe malurile Senei. Şi cum ne plimbam noi aşa, de mână, pe străzile din Paris, în căutarea unui bistro cu preţuri mici şi bere bună, am intrat într-un pub unde mai mulţi indivizi stăteau cu ochii lipiţi de ecranul televizorului. Acolo, un film tipic american cu efecte speciale aferente: clădiri prăbuşite, mare de fum, poliţie şi agitaţie. Şi brusc, şocul de a ne găsi aruncaţi la picioarele realităţii: ce se întâmpla sub ochii noştri era ceea ce francezii numesc de la réalité pure et dure. Eram la Paris şi asistam în direct la atentatele din 11 septembrie. Într-o singură secundă, am simţit cum picioarele mă lasă şi tot corpul prinde a mi se zgâlţâi incontrolabil. Tot ce puteam să mai spun în timp ce-mi frângeam mâinile a disperare era Mama e la New York! Trebuie să o sun pe mama!

Mama era bine. Parisul, nu. Ca şi restul lumii occidentale, Parisul zilelor ce au urmat a fost parcă desprins dintr-un alt film. O peliculă în alb negru, filmată cu încetinitorul, cu cadre strâmte, cu obiectivul fixat pe detalii: tomberoane, guri de metrou, toalete, uşi, feţe ce nu-şi permiteau nici cea mai mică particularitate de frica de a nu deveni suspecte. De pe o zi pe alta, am văzut cum este şi cum miroase frica. Parcă toată lumea încetase să mai meargă la birou, şcoală sau facultate şi ajunsese doar să se grăbească să ajungă undeva, între patru pereţi, ca să se simtă la adăpost. Prima zi a fost cel mai greu. Nu voiam decât să ajungem cu bine la sfârşitul ei, să o încheiem, să trecem mai departe.

Încerc să-mi imaginez azi Parisul. Ieri mirosea încă a croissante şi baghete proaspete. Acum frica se simte până aici. O frică şi mai mare. Ce e înspăimântător nu este neapărat că s-a întâmplat. Ci cum s-a întâmplat. Şi unde. Nebuni, psihopaţi, dezaxaţi există peste tot şi din păcate, ajungem să-i cunoaştem şi să ne ferim abia după ce lovesc. Ce e teribil este faptul că aceste persoane ucid cu un scop foarte clar: de epurare. De anihilare a tuturor celor care îndrăznesc să gândească altfel decât o vor ei. Punct. Ce e şi mai trist este că mulţi dintre aceşti criminali fanatici au beneficiat de toate avantajele culturii pe care o condamnă înainte de a trece la atac. E greu să-i arătăm cu degetul, pentru că nu ştim în care parte să ne întoarcem.

Acum patru ani, într-un metrou parizian, Ana mea, complet inocentă,  m-a întrebat unde sunt francezii. Pe moment, m-a distrat întrebarea mai ales că eram în ziua de Halloween şi ea credea că oamenii din jurul nostru sunt costumaţi de petrecere şi nu că aşa se îmbracă conform cu originea şi religia lor. Acum, mi-e teamă că această întrebare va apărea din ce în ce mai des peste tot în lume, fiecare vrând să se ştie printre ai lui şi doar printre ai lui. E o utopie, mai ales într-o ţară ca Franţa unde comunitatea musulmană este masivă, dar este o mână întinsă partidelor extremiste care vor câştiga din ce în ce mai multă putere. Poate chiar Puterea. La doar câteva ore după atentatul de la Charlie Hebdo, preşedinta Frontului Naţional pleda pe France 2 pentru organizarea unui referendum pe tema pedepsei cu moartea. Nu e prima dată când Marine le Pen aduce în discuţie o astfel de temă (culmea e că exact caricaturiştii de la Charlie Hebdo au ironizat ideea în desenele lor), dar tare mi-e că de data asta o să prindă. Mai ales că masacrul de ieri, de la Paris, i-a făcut pe cei de la Frontul Naţional să spună sec vedeţi, am avut dreptate! 

Nu ştiu, zău, dacă venirea la putere a partidelor extremiste în Europa ar reuşi să stârpească sau să descurajeze în vreun fel radicalismul religios. Dar tare mi-e că vom avea ocazia să vedem pe propria noastră piele daca va folosi sau nu la ceva. Deocamdată, francezii ca şi mulţi alţii dintre noi sunt Charlie. Întrebarea este dacă vom putea şi rămâne aşa şi să continuăm să o spunem în gura mare.

Sursa: Wikipedia (Claude Truong-Ngoc / Wikimedia Commons - cc-by-sa-3.0)


miercuri, 7 ianuarie 2015

De ce ţipi la mine?

- Mamaaaa, doamna ne-a spus că unii părinţi s-au plâns că există profesori care ţipă la copii. Şi a spus că de multe ori, îi e greu să nu ţipe la noi pentru că suntem foarte gălăgioşi şi nu reuşeşte să vorbească. Şi eu cred că are şi ea un pic de dreptate.

Mă fixează drept în ochi cu privirea aia albastru metalizat şi aşteaptă. De vreun an sau doi, nu mai vrea răspunsuri. Vrea păreri. Să le dezbatem, să povestim, să-i spun, dar mai ales să-mi spună ce crede ea şi cum crede ea că ar trebui să fie. Acum câtva timp, în metrou, m-a întrebat pe nepusă masă, dacă copiii au drepturi şi de ce nu le povesteşte nimeni la şcoală despre ele. Eu cum să ştiu ce am voie şi ce nu am voie să fac, dacă nu pot să-mi citesc drepturile undeva?

Cu ţipatul e poveste lungă. Adulţii ţipă. Cred că şi cei mai calmi au clipele lor de răbufnire. Copiii imită. Asta mi-e clar. Degeaba îi spui unui ţânc ce să facă şi ce nu, el va face ceea ce vede că se face. Ştiu că atunci când era Ana mică şi aveam momentele mele de cădere şi de furie pe fond de oboseală, mama îmi tot spunea să-mi controlez vocea pentru că voi ajunge să mi se vorbească pe acelaşi ton. Şi am ajuns. Şi ştiu că am şi eu o parte de vină şi mi-o asum, spunându-i Anei în glumă doamne, ce mai semeni cu maică-ta!

Revenind însă la şcoală. Vreau să vă spun că şi dacă uneori mă plâng prin târg de sistemul de educaţie de la noi, nu o fac şi în prezenţa Anei. Cred că este o greşeală uriaşă să te apuci să critici în faţa copilului dascălul de care are parte în fiecare zi şi să continui totuşi, să-l duci acolo. Am cunoscut o mamă care face asta şi din păcate, fiica ei este complet neintegrată. Aşa că eu am preferat să dezbat  împreună cu Ana motivele pentru care uneori nu este aşa cum şi-ar dori ea. Şi cum mi-aş dori şi eu, trebuie să recunosc.

- Ştii, nici pentru profesori sau educatori nu este uşor. În primul rând, pentru că mulţi dintre ei au învăţat să aplice nişte metode care nu mai sunt de actualitate, oamenii şi-au dat seama că nu sunt atât de bune pe cât se credea. Şi atunci, în ziua de azi, multe familii îşi cresc copiii în alt spirit decât cel care persistă în şcoală. (mă rog, nu am folosit chiar cuvântul persistă, dar cam asta era ideea). Iar voi, copiii, vedeţi cum într-un fel se poartă mama şi tata şi cu totul altfel profesorii la şcoală.

Privirea albastru- metalizat se îmblânzeşte.
- Mamiii, ştii şi tu că uneori şi eu ţip. Dar apoi îmi trece. Am şi eu zile proaste, sunt şi eu om, nu-i aşa?

Mie-mi spui, drăguţă?! Te apropii cu paşi mari de perioada aia în care o să tot ai zile proaste şi o să mi le reproşezi mie! O mângâi încet şi mi-o apropii.

- Trebuie să înţelegi că uneori e greu şi pentru profesor când are în faţă atât de mulţi copii, fiecare cu familia şi educaţia lui şi cu principii uneori diferite. Totuşi, cu toţii ar trebui să încercăm să nu ţipăm. Ar fi mai bine pentru toată lumea. Dar pentru asta cred că ar trebui să fim ajutaţi cu metode care să dea rezultate. Pentru că şi asta se învaţă: cum să câştigi respect şi simpatie din parte cuiva, de multe ori mai mic,  fără să inspiri frică. Iar asta adulţii uită de multe ori, pentru că e foarte la îndemână să bagi spaima în cineva care nu are puterea să se apere. Şi care, din păcate, mai târziu, o să facă acelaşi lucru când va fi el într-o poziţie de forţă. Oricum, e de apreciat faptul că doamna a vorbit cu voi despre aspectul acesta. E o dovada că îi pasă.

Mă ia de mână şi se lipeşte de mine.
- Uneori şi tu ţipi, mama! Dar, nah, eşti şi tu om! Noroc că-ţi trece repede. Ca şi doamnei. Cred că are şanse să ajungă să-mi placă de ea, acum că încerc să o înţeleg mai bine!

Dă din cap a mulţumire, după care adaugă cu un zâmbet în colţul gurii.
- Deşi, şi dacă ţipă, noi tot o să facem gălăgie!
sursa aici


luni, 5 ianuarie 2015

Ce faci cu timpul?

Fuse şi se duse. Vacanţa, căci despre ea e vorba. Despre ea şi despre mine. Mă rog, despre noi, căci eu am încetat să mai fiu mine de vreo nouă ani încoace. Că doar nu degeaba îmi tot spune fii-mea că noi două trebuie să facem totul împreună ca cele mai bune prietene. 

Aşadar, cele mai bune prietene au avut două săptămâni de timp împreună. Ce au făcut cu el? De obicei, îl luam cu noi şi fugeam. De vreo câţiva ani încoace, noi nu avem zile libere. Toate sunt strânse cu grijă, puse în grămăjoare ordonate, băgate în valize şi folosite apoi ba la munte, ba în Grecia, ba în vreo escapadă la Roma sau Viena, ba desfăşurate pe kilometri întregi de mers cu maşina până-n Olanda sau Italia. 

Dar iarna asta ne-a prins fără planuri. Doar cu un pic mai multă oboseală ca de obicei. Pe toţi trei. Dovadă că-n primele două zile, am ales, fiecare în parte, fără să ne sfătuim între noi, să lăsăm timpul să treacă pur şi simplu. Aşa că Ana se trezea dimineţile după ora zece, iar eu, cu ruşine v-o spun, mă sculam după prânz. Dragi mămici de copii mici, să ştiţi că simt deja cum vreţi să mă strângeţi de gât pentru ceea ce tocmai v-am povestit. Va veni şi timpul vostru. Ana are nouă ani şi jumătate, aşa că faceţi un calcul şi vedeţi cât mai aveţi de aşteptat. Bun, ok, am înţeles din privirile voastre că mai bine trec peste partea în care vă povestesc cum am dormit, mâncat, citit, uitat la filme înainte să mâncăm iarăşi şi să ne uităm la filme.

Anul ăsta, Moşul i-a adus tabletă. Da, a cedat nervos şi a acceptat să se conformeze nevoilor actualei generaţii. Mă rog, nevoilor e un fel de a spune. Mai corect ar fi modei. Totuşi, există şi un preţ. Are voie cu tableta doar în weekend şi în zilele libere şi doar după ce face un modul la italiană. Pe asta nu o ştiaţi, aşa-i? Povestea a început acum un an şi ceva, înainte să mergem la Roma. S-a apucat consortul să înveţe de unul singur italiană cu un program pe calculator. A cooptat şi copila şi de atunci, buchisesc amândoi în timpul liber. So, cine vrea tabletă, bagă şi un pic de italiană. Adică vreo cinci, zece minute. Şi din păcate, există şi un program care o verifică. Culmea e că italiană a vrut ea să înveţe (pe vremea aia nu avea tabletă), noi am dat-o doar la engleză şi mai nou, la franceză. Măcar una să se prindă!

Trecând peste magia sărbătorilor cu sarmalele aferente şi kilogramele în plus, ajungem şi la partea interesantă a poveştii mele. Cea în care Ana, proaspăt sculată după petrecerea de Revelion, mă fixează cu o privire de căţeluş abandonat în zăpadă şi mă întreabă: noi ce mai facem special în zilele astea libere de ne-au rămas? Păi, ia să vedem, zic eu, ce am făcut în ultimele zece zile: te-am dus la Vocea României pe platou, am fost în Regatul lui Moş Crăciun de te-ai dat în toate drăcoveniile alea, apoi a venit Crăciunul cu caduri şi dulciuri, am fost în vizită la bunici, apoi la prietena ta, am primit în vizită doar oameni cu copii, am fost la petrecerea de Moş de la bunică-ta de la serviciu, te-am dus la coafor de ţi-a împletit tanti de acolo părul într-un mare stil, te-am dus la săniuş, te-am dus şi la o super petrecere de Revelion unde am stat până la şase dimineaţa şi unde ai preferat să dansezi cu noi, ăştia marii, decât să stai cu cei mici. Şi unde, te rog să notezi, ai avut la dispoziţie şi un bichon de şapte luni numai bun de drăgălit.  Deci, ce mai vrei, măi fată? Privirea ei de căţeluş persistă.
- Nu am plecat şi noi, măcar un pic, din Bucureşti.
- OK, zic, mâine dimineaţă, când ne trezim, ne ducem la gară, ne urcăm în tren, mergem la Predeal, schiezi două ore şi ne întoarcem spre seară. Mulţumită? 

codiţe de fetiţe

Poate multora dintre voi o astfel de ieşire neprogramată, de doar câteva ore, între două trenuri (care nu costă puţin, 120 de lei dus-întors pentru amândouă) li se poate părea ca făcând parte din categoria mai mare daraua decât ocaua. Dar, credeţi-mă, pentru un copil o astfel de rupere de ritm, de eveniment neaşteptat, face toţi banii. Mai ales dacă sunteţi genul de părinţi control freak, cum sunt eu. Cu atât mai mult o să fie genul de amintire pe care o veţi păstra mult timp cu voi. Şi nu ştiu de ce, dar parcă în astfel de momente, când totul pare o nebunie, lucrurile se aşează şi tind să iasă perfect. Aşadar, după ce am aruncat o privire pe mersul trenurilor la ora unsprezece seara, a doua zi, înarmate cu un rucsac cu apă, cască şi ochelari de schi, două mandarine şi nişte napolitane, am ieşit din casă la nouă dimineaţa, ne-am dus la metrou şi de acolo la gară. La zece eram în tren, la douăsprezece şi jumătate pe pârtie, la Predeal, unde contrar prognozei meteo, era soare şi cald. Şi da, plin. Dar nu neapărat de schiori, ci mai degrabă de diverşi cetăţeni şi cetăţene care luaseră cu asalt barurile, chioşcurile şi săniile într-o mare de urlete şi chiote. Ceea ce nu ne-a deranjat defel. Abia când ne-am intersectat cu ei la restaurant unde a fost cu listă de aşteptare, atât era de aglomerat şi mai rău, în gară, unde coada la casa de bilete se întindea până pe peron, abia atunci am regretat mulţimea. Din cauza căreia, by the way, am pierdut şi trenul. No problem, l-am luat pe următorul, fără loc, pentru că nu mai aveau. Aşa că, după ce ne-am mutat dintr-un vagon în altul, am sfârşit prin a găsi două locuri libere, ne-am aşezat şi am adormit buştean până la Bucureşti.

gata de atac
M-am bucurat imens să văd că Ana, aşa mică şi dependentă de mine cum se crede ea, e absolut pe picioarele ei când e vorba de lucruri neprevăzute. Nu are probleme dacă îi schimbi programul, se bucură să încerce experienţe noi (doamne, eu nu eram deloc aşa!), e învăţată să meargă mult pe jos, cu metroul, cu trenul, îşi cară singură lucrurile şi are grijă de ele, dar mai ales, a învăţat în toţi anii ăştia de când călătorim prin lume cu ea că există situaţii neprevăzute şi că există soluţii. S-a apucat să se uite singură când e următorul tren atunci când a înţeles că l-am pierdut pe primul, nu a comentat în niciun fel când i-am spus că e posibil să mergem până la Bucureşti, în picioare, se descurcă fără probleme să găsească singură toalete şi nu are nevoie de ajutor şi mai ales, mănâncă aproape orice şi oriunde (aici da, seamănă cu mine). Şi toate astea contează enorm, mai ales când vrei să faci astfel de ieşiri unde distracţia e aventura în sine şi nu comfortul.

Şi pentru că tot vorbesc despre cât de mare a crescut copila mea, ţin să vă spun că în vacanţa asta am mai bifat un capitol. Am lăsat-o singură la film, cu o prietena. Adică, le-am dus la cinema, la mall, le-am luat bilete şi le-am dat drumul în sală singure. Şi-au luat chiar şi o pungă cu floricele din banii lor de buzunar. Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, nu ştiu dacă voi repeta în curând experienţa, dar ele erau atât de mândre şi de fericite să se simtă pe picioarele lor, iar noi- eu cu cealaltă mamă- atât de fericite să scăpăm o oră şi jumătate la shopping, printre reduceri, că a ieşit o după-amiază minunată. Asta după ce dimineaţă am fost la săniuş, iar seara în vizită. Toate astea într-o singură zi. Ultima de vacanţă.

vacanţă şi atât
Dar de-acuş s-a isprăvit, vorba poetului. De dimineaţă, a sunat ceasul la o oră indecentă. L-am ignorat. Şi uite aşa, Ana a ajuns în prima zi de şcoală cu o oră mai târziu. Asta ca să nu treacă o zi fără nimic special.




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes