joi, 24 octombrie 2019

Zece degete

Stau întinsă pe spate și mă joc cu degetele de la mâini. Intâi le număr pe cele de la dreapta, apăsând pe fiecare cu arătătorul de la stânga, din ce în ce mai tare, de parcă aș încerca să le înfund unghia în carne. La următorul semafor voi schimba mâna, îmi zic și aștept să simt mișcarea aia care vine de undeva, de sub mine, și mă duce un pic în față, spre golul dintre banchetă și scaunele părinților, înainte să mă tragă înapoi, de parcă bancheta ar fi val și mașina toată ar fi Marea Neagră și toată familia noastră ar înota împreună. Noi nu înotăm niciodată împreună. Cineva trebuie să rămână de pază, pe mal. Așa că mergem în apă ori eu cu mama, ori eu cu tata. Niciodată mama cu tata. Pentru că dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi mama și tata. E nevoie de un copil pentru asta. Tot timpul. Până la sfârșit. Nu poți să te oprești din a fi mama sau tata. Nu ai de ales. E pe viață. Și pe moarte. Te duci tu cu ea?, întreabă mama și se așează fix pe mijlocul cearceafului în dungi, țintuit acolo jos, la pământ, cu patru bolovani, câte unul pe fiecare colț, să nu-l ia vântul. Mama are un costum de baie maro și din când în când, își scoate sutienul și stă pe spate, la soare, iar sânii i se lipesc gelatinoși, de piept și mie îmi vine să pun mâna pe ei, de parcă ar fi de plastilină. Nu pun.  Dar îmi place să mă uit la ei. Tata mă ia de mână și eu merg în salturi mici, să nu care cumva să mă înțep în resturile de scoici ascunse în nisip. Alteori, mama zice pur și simplu, "mă duc eu cu ea", adică cu mine, și vocea ei sună aproape sever. Mama nu întreabă, mama nu cere voie. Mama spune ce urmează să facă și face. 

Am ajuns la stop. Inchid ochii și mă las dusă întâi, spre înainte și apoi, spre înapoi. Preț de o secundă, mașina e leagăn. Acest du-te vino, în față și-n spate, o dată, de două ori, mai tare și mai tare. Ce o fi la mișcarea asta de-mi place așa de mult? De parcă cumva, cu fiecare nou avânt, îi dau corpului puterea să treacă peste, să ajungă mai sus, mai departe. E o fugă. Nu știu de ce fug, dar fug. Cât o fi ceasul?, o întreabă tata pe mama, iar mama nu răspunde nimic, de parcă tata ar vorbi în altă limbă sau în gând sau mama ar fi mută. Sau surdă. Mama?, spun de acolo, din spate, de pe bancheta pe care stau întinsă. Da, mamă, zice mama. Nu, nu e nici mută, nici surdă. Anul trecut, de Crăciun, tata a primit un ceas. Swatch. Probabil că d-aia l-a și primit. Să nu mai întrebe. Să știe. A adormit?, continuă să vorbească tata, iar mama aruncă un ochi spre mine, îmi zâmbește și dă din cap că nu. De multe ori, tata are nevoie de mama ca să ajungă la mine. De parcă sunt încă acolo, pe dinăuntru, în burta ei și nici nu mă voi naște vreodată.

Schimb mâna. Ridic stânga, răsfir degetele și cu arătătorul de la dreapta, apăs pe buricele lor, din ce în ce mai tare, ca și cum aș fi supărată pe ele. Ca și cum eu aș fi tovarășa învățătoare și degetele ar fi proștii clasei. Sunt exact cinci. La fix. Boldea Vasilică, Ferariu Narcisa, Moroșan Gabi, Radu Florica și încă unul nou pe care nu mai știu cum îl cheamă. Doar că i se spune Grasu' și că a venit anul ăsta la noi. Cică a rămas deja repetent de trei ori. E cu un cap mai înalt decât restul băieților din clasă și știe să scuipe la distanță. Când îl scoate la tablă, tovarășa îl apasă cu degetul în frunte, de parcă ar vrea să facă o găurică acolo și să-și vâre arătătorul în creierul lui. Eu nu sunt proastă, așa că pe mine nu mă apasă. Doar o dată mi-a dat cu pixul în creștet și mi-a rupt foaia. Bine ți-a făcut, a zis mama și apoi m-a trimis să mă spăl pe mâini și să vin la masă. 

S-a făcut verde. Tot întinsă pe spate stau, dar simt cum mașina a pornit și eu mă las dusă și trebuie să mă oblig, cumva, să rămân la orizontală, de parcă aș fi țintuită, de parcă aș fi pe cearceaful nostru de plajă, ăla în dungi. Stai și tu la soare câteva minute!, zice mama, în fiecare vară. Câte?, întreb. Cinci pe-o parte, cinci pe alta și pe urmă poți merge la joacă. Cinci și cu cinci, zece! Ca degetele de la mâini sunt minutele. Doar că nu le pot apăsa cu arătătorul. Mă gândesc că e greu să fii treaz și ceva să se miște odată cu tine și tu să nu vezi unde te duce. Unde suntem? întreb. La Arcul de Triumf, răspunde mama. Intotdeauna când întreb ceva, răspunde doar mama. De parcă tata ar fi mut. Sau surd. De parcă doar ea ar ști răspunsul. 

Doar la matematică îl întreb pe tata. De exemplu, la mulțimi. Era după-amiază și încă lumină și tata și-a tras un scaun lângă al meu, a luat un pix, apoi l-a lăsat, că ăla scria roșu, a luat altul, cu albastru, și a făcut două cercuri pe o foaie. Unul mare și altul mic, înăuntru. Un cerc gravid. Un cerc femelă. Mă ridic brusc de pe scaun. Unde te duci?, întreabă tata, dar eu nu-i răspund, ca și cum sunt și eu o mamă mică, surdă și mută. Fug la bucătărie. Fug la mama. Ați terminat? mă-ntreabă și eu dau din cap că nu și mă apropii de ea. Păi și ce faci aici?, zice și mă lasă să mă lipesc de ea. Am vrut să te pup, îi spun și o las pe ea să mă pupe prima. Apoi mă întorc în cameră, la tata. Cât am lipsit eu, a mai făcut două cercuri care par să fi intrat cumva, unul în altul. Două cercuri adulte care zici că se împreunează la mine, pe foaie. Au un puiuț, spun și tata râde și-și întoarce capul spre ușă, ca și cum ar căuta-o din priviri pe mama.  Fără mama, râsul lui tata nu se aude la fel. Iau pixul roșu și colorez ovalul ăla micuț, la intersecția dintre cele două cercuri. Mama, tata și copilul, spun și tata dă din cap că da. Copilul e roșu, ca un semafor, și la mijloc. Imposibil să treci, să te apropii, să te miști. Imposibil. 

Mașina se oprește. Am ajuns, spune mama. Hai, spune tata. Tata începe să vorbească doar când ajungem acasă, de parcă vorbele lui rămân împrăștiate prin sufragerie, pe hol, prin lift, în fața blocului și-l așteaptă. Fără ele, tata e tăcut și mai tot timpul pe gânduri. Mă ridic în capul oaselor, mă întind și mă uit pe geam ușor nedumerită, ca și cum nu am mai fost acasă de cine știe când. Acum e momentul când mama ne spune fiecăruia ce trebuie să luăm din mașina. Ia tu plasa mare, cu toarte, lasă-i ei ghiozdanul și eu iau celelalte două sacoșe. Nu știu de ce, dar mama întotdeauna își păstrează pentru ea mai mult, de parcă vrea să ne arate acolo, pe trotuar, cât e ea de puternică. Mama întotdeauna vrea să ne arate cât e ea de puternică. Așa e ea. N-ai cum s-o mai schimbi. Doar bunica mai încearcă din când în când. Atunci mama se închide în dormitor, cu telefonul și se răstește: încetează să-mi mai spui ce să fac!, zice. Dar cred că bunica nu încetează, pentru că de fiecare dată aud aceleași și aceleași vorbe. 

Tata încuie mașina. Mama are câte o plasă în fiecare mână, de parcă are nevoie de greutăți ca să se echilibreze. Mi-am pus ghiozdanul în spate și m-am așezat între ei. Am un pulover roșu. Preferatul meu. Cadou de la  bunica.



marți, 22 octombrie 2019

Pe trecere

El și ea gătiți de sâmbătă seara, deși e sâmbătă, abia spre prânz. Sunt prost îmbrăcați, dar chiar și așa, sunt gătiți. Traversează pe roșu. Ea își ține cu o mână fusta plisată, de parcă ar trece printr-o apă. El o lasă înainte, să treacă ea prima. S-o calce pe ea sau să se uite mai bine la fundul ei. Sau poate că el se mișcă mai încet. Ce atâta grabă? De la o vârstă încolo n-are niciun rost să mai alergi. Au alergat destul până la cincizeci  și ceva de ani. E momentul să mai stea naibii și pe loc. Ea n-are niciun chef să stea.

Din dreapta, dinspre Matei Voievod, vine o motocicletă.
- Hai, măi, mai repede, zice ea și grăbește pasul spre trotuar.
Precaut, el rămâne pe mijlocul străzii, pe linia aia între cele două sensuri și lasă motocicleta să treacă razant, prin fața lui.
- 'Tu-ți mama ta de șmecher, că dacă dau un șut la rabla asta a ta, muci te faci!

Ea râde. Il aude, dar nu-l vede. A ajuns deja pe malul celălalt, pe trotuar, în siguranță și acum stă cu spatele, așteptându-l s-o ajungă din urmă. Privirea i-a rămas agățată de crizantemele așezate în vaze lungi, de plastic alb, din jurul unei gherete cu pereți de sticlă. Inăuntru, o florăreasă grasă, cu țâțe mari și batic pe cap, moșmondește ceva la un telefon. Probabil stă pe facebook. Undeva, în urmă, e el. Injură în continuare, printre dinți și vorbele alea urâte "curul mă-tii de prost, dacă-ți dau o carabă, te fac una cu caldarâmul" o fac să râdă. Ceva din ele sau din el, nici ea nu știe ce, o amuză și cumva, o excită. Habar n-are de ce, dar așa simte. De parcă vocea lui ar putea să o atingă, vârându-i-se până înăuntru, în chiloți, făcând-o să închidă ochii și să se gândească la el, cel de demult, cel de care se îndrăgostise: frumos, brunet, pieptănat cu cărare pe stânga și gata să aibă grijă de ea. Apoi, într-o zi, nu mai știe cum s-a întâmplat, a intrat în casă, a dat cu ochii de el și s-a întrebat ăsta cine dracu mai e și ce face la ea, în sufragerie. Lui nu i-a zis nimic. Și-a aprins o țigară, i-a dat și lui una și au rămas așa, tăcuți, cu ochii la televizor, unul lângă altul, uitându-se ba la fumul care se ducea spre nicăieri , ba la nu știu cine de la PNL sau PSD care urla pe ecran. Asta a fost tot. Menopauza a venit brusc, într-o miercuri dimineață. A simțit niște crampe care au trezit-o din somn și când s-a dus la baie, a văzut o pată maronie, de sânge închegat, pe pantalonul de pijama. Degeaba a așteptat și restul sângelui. N-a mai curs nimic. Doar din când în când, în lunile următoare, una, două picături închise la culoare îi apăreau pe chilot, ca și cum ar fi avut pe dinăuntru o țeavă din care se scurgea, la răstimpuri, câte o pată de rugină. In ziua aia de miercuri, mai spre seară, a sunat-o pe Simona: ce faci, mamă? Eu sunt bine, zi-mi de voi! Iar înveți? Eu zic să lași prostiile, că ai făcut deja o facultate, și să te pui să-ți cauți și tu pe cineva și să faci unul mic, cât mai pot și eu să te ajut. Vorba aia - mâine, poimâine, mă îmbolnăvesc și ce te faci? Bine, bine, tac din gură!". Nu tăcea.

Zgomotul motocicletei s-a pierdut aproape cu totul. A rămas doar vocea lui. Să te fut în gură, zice el și porcăriile alea de le aude în urmă o fac să chicotească, de parcă-ar fi pentru ea. E ceva acolo, în vocea lui, printre vocale, consoane, silabe, cururi și suli, e ceva care-i place, ceva care-l face parcă mai înalt și mai puternic. Rămâne pe loc, cu ochii lipiți de florile mari și galbene, să nu care cumva să vină și el după voce. Vrea doar vocea lui, ca la radio. Ce bine ar fi dacă o perioadă, ar putea să vorbească doar la telefon! Să-l sune, s-o sune, să-i spună ce a mai făcut, să-i povestească de pe la el, de pe la muncă sau de mai știu eu unde... Da, da, ce bine ar fi! La telefon nu poți să taci. Acolo, când nu mai ai nimic de spus, închizi și după aia faci ce vrei tu. Nu e ca acasă! Nicăieri nu e ca acasă. Cine naiba zicea asta? Stai, că nu era așa. Era nicăieri nu e mai bine ca acasă. Mai bine. Asta lipsea. Motociclistul avea pantaloni și geacă de piele. Fața nu i-a văzut-o că avea cască, dar sigur arăta bine. Probabil că era și tânăr. Uite că ea mai avea trei ani și făcea cincizeci și cinci și nu se plimbase niciodată cu motocicleta. Ce i-ar mai fi plăcut! Dar i-ar fi fost și frică, să nu care cumva să cadă și să-și spargă capul. Dar tot i-ar fi plăcut. Ar fi putut să ia de la fiică-sa, împrumut, blugii ăia elastici, care îi veneau strânși pe cur și, cu casca pe cap, n-ar fi riscat să o recunoască nimeni. S-ar fi dus cu motocicleta cât al ei ar fi fost la serviciu și la întoarcere, l-ar fi rugat pe Robert să oprească până la Mega, să cumpere diverse, dar nu la Mega-ul ăla de lângă bloc, unde se știe cu vânzătoarele, ci la altul, mai departe. Așa l-ar fi chemat pe băiatul cu motocicleta: Robert. Ca pe actorul ăla blond.

Florăreasa vâră telefonul în buzunarul de la șorț și cu mâinile încrucișate sub sâni, de parcă ar fi fost o măsuță pliantă, se uită la ea din spatele peretelui de sticlă. Nu știe ce să facă. Niciodată nu a știut. Sau poate că a uitat. Întoarce capul după el. Doamne, urât mai e! Oricine l-ar vedea ar spune același lucru. Ar trebui să-l convingă să-și dea demisia de acolo, de unde lucrează de peste treizeci de ani și să se angajeze la un post de radio. Vocea lui încă îi dă fiori. Mai ales când se mai enervează și mai spune vreo porcărie, mai ales atunci, de parcă cuvintele alea urâte ar avea viață pe dinăuntru, făcându-l să semene cu Robert. Robert e puternic. Și blond, cu ochii verzi. Robert n-are nevoie să înjure. Dar probabil că o face și el din când în când. Și apoi își aprinde o țigară și-și dă cu mâna așa, prin păr, ca la reclama aia la Sauvage.

Acum e lângă ea. O apucă de braț. L-ai văzut?, zice și ea închide ochii și răspunde că l-a văzut. Un bou, zice și ea dă din cap că da, așa e, și știe că acum nu mai scapă, va trebui să se uite la el, să-i spună să-și bage cămașa în pantaloni sau, și mai rău, să nu-i spună nimic, doar să-l vadă și să-și țină gura, de parcă ar fi ajuns deja acasă. Pentru prânz a făcut o salată de boeuf. Cel mai mult îi place să stea și să o decoreze. De la o vreme nu se mai mulțumește să întindă cu lama cuțitului stratul de maioneză peste care să așeze jumătăți de albuș fiert și felioare de ardei, ci caută pe Internet să găsească idei. Doamne, câte le mai pot trece prin cap oamenilor! Ce frumuseți de salate a putut să vadă! Rembrand, nu altceva! Pe a ei a așezat-o pe platoul lor oval și a decorat-o cu felioare subțiri de măsline, de parcă ar fi fost solzi de pește. O minune!Sigur i-ar plăcea lui Robert!

Florăreasă iese în stradă, printre vasele cu flori. 
- Hai să vă dau niște crizanteme, zice și ei dau din cap că nu, în același timp, de parcă ar avea capetele lipite. Cumva le și au. Dacă și-ar lua motocicletă, le-ar fi de ajuns o singură cască. Una mare pentru ditamai căpățâna. Dar n-o să-și ia. Ea și-a luat fusta asta nouă. 50 de lei, de la Afi și i-a cumpărat și lui cămașa asta bleu, cu dungulițe negre. Ii stă bine. Le stă bine. El a luat-o de braț și acum îl simte greu, de parcă s-ar fi lăsat pe ea. Se întorc acasă. Motocicleta nu se mai aude deloc. E sâmbătă la prânz. E liniște.



vineri, 18 octombrie 2019

Tati

Are 50 de ani. Ea, nu tati. El e bătrân - să tot aibă vreo optzeci, pisălog și foarte gras. Doar ea îl vede tati, de parcă l-ar iubi mai ușor dacă ar fi mai mic. De când îl știe, el a fost cumva, mic. Ca și cum se născuse doar ca restul lumii să aibă grijă de el. În primul rând, ea. Fata lui. Singurul lui copil. Vino la tati, îi spunea el când ea abia începuse să meargă și credea că-și face numele mic pentru ea, să ajungă mai ușor, așa cum de multe ori oamenii mari se lăsau pe vine ca să-i vorbească. Dar nu. El se strânsese tot în cuvințelul ăsta caraghios, de parcă ar fi fost un sunet de ceva, un fel de sirenă - ta tiii, ta tiii- și aștepta că ea să crească și să aibă grijă. De fapt nici nu era nevoie să crească prea mult. 

 La început a învățat-o că la ei în familie, iubirea trebuie musai să îmbrace forme. Nu puteau doar să împingă sentimentele către ceilalți, cum făceau vara, la mare, pe plaja de la Olimp, când cu palmele deschise și rigide, ca două lopățele, împingeau valul de la unul la altul, stropindu-se. Iubirea se demonstrează, de parcă ar fi teoremă. Uite, eu mă duc la serviciu, stau la cozi, duminica merg cu maică-ta la piață. Tu ce faci? părea el c-o întreabă fără vorbe, iar ea încerca să-l facă mândru. Atât s-a priceput. Ca și cum un te iubesc nu ar fi fost decât o carapace goală, un fel de înveliș inutil în care se uscase orice formă de viață. Să nu-l dezamăgească, să nu-l facă de râs, așa a învățat că se iubește. Te iubesc, tati! Cât ai luat la Geografie? Zece. Și la Română? Zece. Și la...? Zece, răspundea ea fără să mai aștepte. La ce bun să mai aștepte? Un te iubesc costa, în general, de la doi de zece în sus. Un ești minunată făcea cam un premiu întâi, un sunt mândru de tine nu știa prea bine cât face. Poate dacă ar fi luat locul întâi la olimpiada pe țară, la Geografie, ar fi aflat. N-a reușit. Dar n-ai știut sau te-ai încurcat? Era obosită. Merseseră aproape o noapte întreagă cu trenul, în fund, ronțăind covrigei și murind de sete și de pipi. Când au ajuns la cămin, acolo unde îi cazaseră organizatorii, s-a trântit pe un pat așa îmbrăcată cum era, cu geaca pe ea, și a încercat să ațipească măcar o oră. Somnul e important, spunea mama. Opt ore de somn, un mic dejun sănătos, o cană mare cu lapte cald și n-ai niciun motiv să nu ai o zi bună! Parcă o auzea recitându-și poezia de fiecare dimineață când trăgea de ea să o dea jos din pat, la șase și un sfert. Ce simplu părea, își zicea și abia aștepta să crească, să se facă mare și să-i fie și ei bine. La cămin nu era căldură. Unul din geamuri era crăpat și acolo, în jurul liniei care tăia sticla în două, se făcuse o floare de gheață. 

După concurs au vizitat ceva, cum nu mai știi ce?, avea să-i zică tati a doua zi și ea nu va zice nimic. Ni miiic, ni miiic, ca un fel de sirenă care din când în când îi suna în cap, făcând-o să se țină de frunte și să-i ceară maică-sii câte un algocalmin. Aoleo, păi dacă un amărât de ciclu te face să tot înghiți pastile, ce-o să te faci la naștere? Atunci ea ridica umerii și strângea cumva, fără să vrea, mușchii ăia dintre picioare, de parcă i-ar fi fost frică să nu scape vreo picătură de pipi sau să iasă de acolo ceva, un fel de monstru care să o umple de scârbă, de sânge și de rușine. Hai, zicea tati, lasă prostiile și du-te la teme! Și ea o pornea pe holul ăla lung și negru înspre camera ei, spunând în șoaptă ni miiic, ni miiic ni miiic. Se bucura că tati e calm. Că tati nu se enervează. Tati îi lua fiecare notă de zece și făcea din ele un fel de scăriță cu care voia să ajungă până sus, la Dumnezeu. Ea rămânea acolo, jos, și-i tot dădea la mână încă o treaptă și încă una. Noroc că școala durează mulți, mulți ani și așa tati va avea cum să urce și să tot urce. 

Mama însă, stă pe loc. Mama nu e mami. E mama. Așa și-a spus și-așa a rămas. Deși e slabă și micuță de înălțime - pare un copil pe lângă el, un copil cu față serioasă și cumva îmbătrânită - mama e puternică. Cel puțin așa crede ea și nici că a întrebat-o vreodată dacă e adevărat, de frică să afle că nu, nu e și că de fapt și ea ar vrea să fie mami, dar nu mai e loc. Când nu țipă, mama gătește. Gătește pentru ei și țipă la ea. Cu tati nu se ceartă niciodată. Mai puțin iarna trecută. In februarie. A ținut minte ziua. 22. De fapt, și-a notat-o în caiet, acolo, pe ultima pagină unde a scris: astăzi, mama a țipat la tati. Erau amândoi în bucătărie și nu știu ce s-a întâmplat, dar mama a zis că nu mai poate, că a obosit să alerge singură, în toate părțile și a luat capacul de la cratița aia mare, în care fierbe sarmalele, și l-a dat de pământ. Tati i-a spus că e isterică. Apoi a terminat de mâncat în liniște - am tras cu urechea și nu se mai auzea decât plescăitul lui - și după aia a deschis ușa și s-a dus în sufragerie și s-a întins pe canapea. Tati a ațipit. Mama a sunat-o pe doamna Cucu, vecina de la doi și nu știu ce a vorbit cu ea. Eu m-am apucat să învăț la Mate. Sper să mă asculte mâine și să iau un zece. Cred că o să i-l dau mamei. Să nu se mai simtă singură.  

A doua zi, însă, când s-a întors de la școală, maică-sa nici n-a așteptat-o să se descalțe că s-a și pornit "am rânit toată dimineața la tine, în cameră! Te-oi fi crezând la hotel, domnișorică?", așa că ea a tăcut, s-a descălțat, s-a spălat pe mâini, și-a pus uniforma pe umeraș, s-a schimbat în haine de casă, și-a prins bretonul cu o agrafă, să nu-i intre în ciorbă și a venit la masă. Când a auzit cheia-n ușă, a sărit de pe scaun, s-a agățat de gâtul lui tati și i-a spus că a luat zece la mate! Și el a zâmbit și a mai urcat o treaptă.


Acum el are spre optzeci de ani. O sună. Zilnic. Il sună. Zilnic. Când nu răspunde, se sperie. Ea. El, dacă ea nu răspunde, insistă. Odată a sunat-o de unsprezece ori la rând. Eram la doctor! Ce s-a întâmplat? Nimic, a zis el. Voiam să văd ce faci. In curând se fac zece ani de când a murit maică-sa. Să ai grijă de taică-tu, i-a zis acolo, la spital, în după-amiaza aia cețoasă, ultima împreună. Tati nu era cu ele. Lasă-l în pace, nu-l mai chema, știi că nu-i plac spitalele! L-a lăsat. Când s-a întors, dormea pe canapea. L-a trezit, i-a spus, l-a luat în brațe. El a plâns și apoi a tăcut. Nu a reușit să împingă nimic spre ea, doar o tăcere grea care a făcut-o să se ghemuiască cumva, de parcă s-ar fi ferit de o lovitură. De două ori pe săptămână, duminica și miercurea, se duce la el cu o cratiță de ciorbă și cu una de mâncare cu sos. Dacă ciorba e cu carne, atunci cealaltă trebuie musai să fie de post. Altfel nu mănâncă. De două ori pe săptămână, sâmbăta și marțea, stă toată după-amiaza la ea în bucătărie și gătește. Și de două ori pe săptămână, lunea și joia, îl sună și-l întreabă ia zi, tati, a fost bun?, iar dacă el zice da, ia da-ul ăla și-l pune în continuare la scara aia începută în copilărie și care tot nu ajunge acolo unde vrea el. Vinerea vorbesc la telefon. Ai grijă de tine, tati, îi zice ea în loc de la revedere. Așa o să fac, răspunde el și închide. Apoi sâmbăta, ea se apucă de gătit și el așteaptă. In rest ni miiic, ni miiic, ni miiic.

                                                             photo credit Alex Boyd


marți, 15 octombrie 2019

Pe larg

Îți aduci aminte când ți-am spus? Nu mai știu unde eram. În mașină sau poate că nici măcar nu eram împreună. Poate doar ne imaginam că suntem, așa cum făceam de fiecare dată când îmi scriai și eu îți răspundeam și tot așa, până seara, și chiar și mai mult, până noaptea, de parcă nu erau cuvinte, ci secunde. Poate că de fapt erai plecat sau eu eram plecată, deși nu am fi vrut. Niciunul dintre noi nu ar fi vrut asta. Nu mai face o dramă din orice, așa îmi scriai când simțeai acolo, după punct, cum tensiunea urcă și cumva, punctul ăla se face din ce în ce mai mare, transformându-se în urlet la capătul meu și-n semn de exclamare la capătul tău. Dar eu nu făceam o dramă, eu așa simțeam, așa iubeam. Așa te iubeam. Așa ți-o scriam: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un film de desene animate, să mâncăm mere în pat, să rămânem în pat, să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să ieșim în oraș, să stăm în ploaie, să-ți calc cămășile, să-mi masezi tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă din care să nu înțeleg nimic, să trimitem sms-uri la întâmplare, să ne sărutăm pe o bancă, în parc și apoi pe toate aleile și sub fiecare pom, să-mi zici că sunt nebună și că exagerez, să-ți spun că ai dreptate și să te sărut, să mă uit la tine cum dormi, să nu dormi, să nu pleci. 

Imi răspundeai: o să facem tot ce vrei tu. Când? te întrebam eu în șoaptă, iar tu nu răspundeai nimic pentru că nu știai ce. Imi scriai: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un serial polițist, să te las să mănânci mere în pat, să bem vin,  să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să stăm în ploaie, să ieșim în oraș, să-mi calci cămășile, să-ți masez tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă și să-ți explic totul, să trimitem sms-uri la toți cunoscuții și să le urăm să fie fericiți, să te sărut pe o bancă, în parc și apoi pe fiecare alee și sub fiecare pom, să-ți zic că ești nebună și că exagerezi, dar că nu mă interesează, să mă uit la tine când dormi, să nu te las să dormi, să nu plec. 

Chiar nu mai știu unde eram. Am fost în atâtea locuri împreună, încât mi-e imposibil să le țin minte pe toate. Mai simplu ar fi, cred, să le spun pe cele în care nu am fost. Nu am fost la Paris, nu am fost la tine acasă, nu am fost la mama ta care locuiește singură, nu am fost la tatăl tău care locuiește singur, nu am fost la tine la birou, nu am fost la cel mai bun prieten al tău care te-a invitat la nunta lui, nu am fost în vacanță, nu am fost la cumpărături sau la piață, nu am fost la tine în bloc, la tine pe palier, la tine în bucătărie. In rest, am fost peste tot unde mi-am dorit. Mergem unde vrei tu, ziceai și mă lăsai să o iau înainte și să te aștept.

Așa că, în ziua aia, în mașină sau nici măcar --  poate nu eram lângă tine, poate doar îți scriam cum îți scriu de obicei -- ți-am spus că știu. Știu tot. Ba cred că am zis și că înțeleg și că nici măcar nu sunt supărată. Așa cred că am zis. De parcă important era să-ți arăt că m-am prins de problemă, că sunt suficient de inteligentă încât să-mi fi picat fisa și să știu rezultatul. Restul nu era atât de important. Nu atunci. Tu nu ai zis nimic. In general, vorbești puțin. Preferi să asculți, să aștepți, să stai, să mergi unde spun eu: la mine acasă, la mama mea care locuiește cu tatăl meu, la birou, la cea mai bună prietenă a mea care ne-a chemat la nunta ei, la cumpărături lângă casa mea, la mine la bloc, la mine pe palier, la mine în bucătărie. Nu pot trăi fără tine, îmi ziceai. Nu încă, mă gândeam. Nu încă, te gândeai. Cum mă iubești? m-ai întrebat odată. Telefonul a vibrat cumva, de parcă ar fi fost viu și m-am trezit cu întrebarea asta cu care n-am știut ce să fac, așa că am răspuns: ca-n prima zi, ca-n a doua zi, ca în toate săptămânile și lunile următoare și care vor veni, ca și cum ai fi aer, nu om, ca și cum ai fi oraș și străzi și copaci și mare și nisip și parfum franțuzesc și mâini și buze și sex și piele și timp și copilărie și mama și tata... Te iubesc pur și simplu. Și eu, mi-ai răspuns. Asta era acum vreo lună. Atunci nu aveam curajul să ți-o spun. Știai doar că știu, dar nici măcar nu m-ai întrebat ce știu și cât știu. M-ai crezut pe cuvânt. Eu am încredere sută la sută în tine, spuneai și habar n-am de ce, dar cuvintele astea și privirea ta când le spunea mă făceau să mă simt, brusc, bătrână și înțeleaptă. Dar mai ales bătrână. 

O să ți-o spun acum. Pentru că știu că în câteva minute, nu știu câte, o să fiu departe. Îmi place când ajung acolo. Nu doare nimic și doare tot și cumva, mă agăț de tine sau de cearceaf sau uneori de nimic ca să trec în partea cealaltă. Așa e iubirea mea pentru tine. Nu aia pe care o simt - poate nici nu o mai simt de fapt - ci aia pe care reușesc să o fabric. Iubirea ca un pod peste ceva adânc și rece la care, preț de câteva secunde, nu mă mai uit. Cât totul pe dinăuntru se contractă și devine rigid, din ce în ce mai rigid de parcă tocmai încep să pierd suflet, eu stau acolo sus, deasupra apei și mă uit fix în față. Cât timp nu las privirea în jos și nu văd apa, sunt fericită. Chiar și țipetele sunt de fericire. Chiar și ele. Nu sunt ca țipetele din restul timpului. Alea pe care tu nici nu le mai auzi.  Apoi, la capătul podului e iarăși viața, așa cum am lăsat-o. Cu tine care stai și mă aștepți. Sau naiba știe ce faci acolo. Dar nu și-acum. Acum eu închid ochii cât timp tu mă duci acolo sus, pe pod, doar ca să te uiți la mine și să-mi aduci aminte că pot fi și frumoasă.

După care, eu o să rămân în pat să mănânc mere și să mă uit la desene animate, iar tu o să te întorci acasă la tine, în blocul tău, pe palier la tine, în bucătăria ta, în dormitorul tău, la familia ta. In siguranță.

                                                              photo credit Comfreak
duminică, 13 octombrie 2019

Sunday morning

M-am trezit.
Stau cu ochii închiși, strâng pleoapele de parcă ar fi pumni
și te aud respirând.

Fiecare pe partea lui de pat.
Eu în dreapta,
cum m-am obișnuit.
Când eram mic dormeam la perete,
mi-ai spus
Și ai rămas la locul tău.
Te-am lăsat.

Nu știu ce faci.
Nu știu ce-ai vrea să faci
Și nici ce-ai mai făcut.
Uneori vorbești în somn.
Uneori vorbesc în somn.


Nu deschid ochii,
Nu încă.
Probabil că în curând
ți se termină și ție visul.
Și o să te întorci spre mine
să-mi zâmbești,
să-mi spui bună dimineața,
să mă întrebi dacă vreau cafea,
să vreau cafea,
să te scoli, să te piși,
să tragi apa,
să faci cafeaua,
să mă chemi,
să vin.
this is fucking real,
zic.
yes indeed,
zici.
Probabil.

Dar azi e duminică.
Dormi!


                                                      photo credit Iris Juana





sâmbătă, 12 octombrie 2019

Nimic colorat

Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 


                                          photo credit Victoria Borodinova




miercuri, 2 octombrie 2019

Toamna patriarhilor

Sunt copil. Nu știu câți ani am. Vreo șapte, opt, nu mai mult. Sunt singura fată din cameră, dar și cea mai mică, așa că tot pe jos am ajuns să stau. Ceilalți au prins loc pe canapea. E o canapea destul de veche, nu mai știu ce culoare are. Doar că are perne și că odată, le-am înșirat unele lângă altele, până aproape de perete, și am făcut concurs de cine sare cel mai departe. N-am câștigat. E sâmbătă și la televizor tocmai a început Bulevardul Paulista. Nu înțeleg despre ce e vorba și nici nu mă interesează. Aștept cu urechea ciulită să aud cele trei lovituri în tavan, semn că e masa gata. Camera în care sunt acum e la demisol. Camera copiilor. Oamenii mari sunt deasupra, la etaj. Fiecare cu împărăția lui. Nu încurcăm generațiile. Mai bine. Așa putem să stăm în camera noastră, să vorbim prostii și chiar să ne batem.

Sus, în regatul părinților, habar nu am ce se întâmplă. O să știu în curând. Doar să aud odată cele trei bufnituri, de parcă cineva, habar n-am cine, ar bate la poarta unui castel. Așa-mi imaginez. Mi-e foame. Cam tot timpul mi-e foame. Și poftă. O să avem pui. Mirosea deja pe scări, când am intrat în bloc. E un bloc mic, de trei etaje (sau două, uite că nu am stat să le număr), iar în apartamentul mare, de sus, poți, dacă vrei, să ieși pe balcon și din sufragerie și din bucătărie. La bucătărie, masa nu are scaune, ci un fel de canapea care-i dă ocol pe trei laturi. Undeva, cum te uiți spre stânga, sunt borcane cu murături. Trei bufnituri și o să o luăm la fugă pe scări "cine ajunge primul e cel mai deșteeept!", "hai, măi, nu-i corect", o să zic eu. Sunt cea mai mică și singura fată și în plus, nu fug repede și nu-mi place să rămân ultima și să sting lumina. La televizor, cineva spune că-i luni și noi țipăm în cor "ba nu, e sâmbătă!" și râdem ca proștii.

Poc, poc, poc, se aude de undeva, de sus, și atunci ne repezim pe ușă "băi, așteptați-mă și pe mine!" zic și urcăm treptele câte două, ba chiar câte trei. In fața ușii, ne oprim. Intrăm încet. Acum e momentul când fiecare dintre noi, își va căuta din ochi părinții. Hai, vino și spune bună seara, zice tata și eu fac ce spune. Odată, într-o sâmbătă, oamenii mari dansau. Vă jur, i-am văzut cu ochii mei. Era o muzică la un pickup cică cu unul Gilbert Becaud. Și cineva, nu mai știu cine, o doamnă tunsă scurt care mirosea extrem de frumos, m-a luat de mână și mi-a arătat cum să mă mișc de pe un picior pe altul. Un pas la stânga, doi la dreapta. Așa mi-a zis, iar tata a dansat cu mama cheek to cheek, asta înseamnă  obraz lângă obraz, în engleză. Așa mi-au zis. Iar în seara aia, tata mi-a promis că atunci când o să mai cresc, o să danseze la fel, și cu mine. Vocea cânta în franțuzește și eu credeam că pe omul ăla îl cheamă, Gil Berbeco. De la berbec, așa mă gândeam, că altfel nu înseamnă nimic. 

După ce zic bună seara, fug în bucătărie pentru că masa e gata, și fiecare are locul său și mai ales, bucata lui de pui. Nu vă mint. Eu am intrat prima pe canapeaua de la perete și am primit o pulpă. Întotdeauna primesc o pulpă. Preferata mea. Nu știu cum se face că de fiecare dată pulpa are pielița crocantă și carnea fragedă. De fiecare dată. E acolo un talent care-mi scapă și pe care nici măcar bunica mea nu-l deține. Voi nu ați cunoscut-o pe bunică-mea, dar o să vă spun doar atât: e faimoasă pentru borșul ei de lobodă și pentru imam bayildi, adică vinete umplute. Serile, vin mulți oameni la noi acasă să mănânce din felurile astea două. Doar că noi nu avem nicio cameră la subsol. Doar un apartament de tip vagon și acolo, nu ai  cum să bați cu piciorul în podea, pentru că deranjezi vecinii. 

După ce o să terminăm puiul,  o să ne repezim să ne întoarcem în camera noastră, de jos, doar-doar uită părinții de noi. Din păcate, tata nu uită niciodată de mine. Pe la unsprezece seara, poc, poc, poc, răsună tavanul semn că se dă stingerea. Urcăm cu toții și de multe ori, mai stăm în hol să așteptăm să ne găsim hainele aruncate pe câte un pat, claie peste grămadă. Mama ia un prosop din baie și mă tot  freacă pe spate și mie nu-mi place. Știți ce-mi place mie?  Imi place când ceilalți oameni mari, nu mama sau tata, îmi fac complimente. Sau mă întreabă cum mai e pe la școală. Intotdeauna e foarte bine la mine, la școală, pentru că eu învăț bine și iau note foarte bune. Intotdeauna. Nu ca băieții. Așa că, acolo, în hol, tata e tare mândru și de multe ori nici nu-i mai pasă că trebuie să ne întoarcem acasă, cu taxiul, din Piața Dorobanți, pentru că nu avem voie să circulăm cu mașina. 

Odată, când am urcat din camera de jos la masă, l-am prins pe tata cu o țigară în mână. Stătea pe un fotoliu ca un jilț, cu brațe de lemn și tapițat cu mătase, în dungi, și fuma. Nu vreți să știți ce m-am supărat pe el, pentru că eu nu știam că tata fumase la viața lui. De fapt, habar nu aveam că tata mai avusese și altă viață înainte de mine și d-aia m-am supărat. După aia mi-a trecut. M-am luat cu desertul și cu un elefant de jucărie, preferatul meu. E foarte mare și pare așa, adevărat și degeaba sunt cea mai mică și singura fată, că nu vor să mi-l dea mie. Deși l-am cerut. Ba chiar de mai multe ori. Habar nu am de unde l-au cumpărat. La Romarta nu au elefanți. 

Acum, am stins cuptorul. Am învârtit de buton până a ajuns la zero și am deschis ușa, cât să iasă căldura și să nu se ardă puiul. Tot nu iese cu pielea crocantă. Nu știu ce să-i fac. Poate că trebuie pur și simplu să accept că sunt lucruri pe care nu am cum să le schimb. Adevărul e că v-am mințit. Nu mai sunt mică. Am crescut. Ba chiar am un copil de paisprezece ani. Vă dați seama?! Din păcate, nu am mai fost demult în camera de jos. Iar în cea de sus, nu mai are nimeni putere să bată în podele. Acum, fiecare e cu împărăția lui. Ei, sunt cu cea din ceruri.

                                                        photo credit Александр Суслов
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes