marți, 15 octombrie 2019

Pe larg

Îți aduci aminte când ți-am spus? Nu mai știu unde eram. În mașină sau poate că nici măcar nu eram împreună. Poate doar ne imaginam că suntem, așa cum făceam de fiecare dată când îmi scriai și eu îți răspundeam și tot așa, până seara, și chiar și mai mult, până noaptea, de parcă nu erau cuvinte, ci secunde. Poate că de fapt erai plecat sau eu eram plecată, deși nu am fi vrut. Niciunul dintre noi nu ar fi vrut asta. Nu mai face o dramă din orice, așa îmi scriai când simțeai acolo, după punct, cum tensiunea urcă și cumva, punctul ăla se face din ce în ce mai mare, transformându-se în urlet la capătul meu și-n semn de exclamare la capătul tău. Dar eu nu făceam o dramă, eu așa simțeam, așa iubeam. Așa te iubeam. Așa ți-o scriam: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un film de desene animate, să mâncăm mere în pat, să rămânem în pat, să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să ieșim în oraș, să stăm în ploaie, să-ți calc cămășile, să-mi masezi tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă din care să nu înțeleg nimic, să trimitem sms-uri la întâmplare, să ne sărutăm pe o bancă, în parc și apoi pe toate aleile și sub fiecare pom, să-mi zici că sunt nebună și că exagerez, să-ți spun că ai dreptate și să te sărut, să mă uit la tine cum dormi, să nu dormi, să nu pleci. 

Imi răspundeai: o să facem tot ce vrei tu. Când? te întrebam eu în șoaptă, iar tu nu răspundeai nimic pentru că nu știai ce. Imi scriai: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un serial polițist, să te las să mănânci mere în pat, să bem vin,  să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să stăm în ploaie, să ieșim în oraș, să-mi calci cămășile, să-ți masez tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă și să-ți explic totul, să trimitem sms-uri la toți cunoscuții și să le urăm să fie fericiți, să te sărut pe o bancă, în parc și apoi pe fiecare alee și sub fiecare pom, să-ți zic că ești nebună și că exagerezi, dar că nu mă interesează, să mă uit la tine când dormi, să nu te las să dormi, să nu plec. 

Chiar nu mai știu unde eram. Am fost în atâtea locuri împreună, încât mi-e imposibil să le țin minte pe toate. Mai simplu ar fi, cred, să le spun pe cele în care nu am fost. Nu am fost la Paris, nu am fost la tine acasă, nu am fost la mama ta care locuiește singură, nu am fost la tatăl tău care locuiește singur, nu am fost la tine la birou, nu am fost la cel mai bun prieten al tău care te-a invitat la nunta lui, nu am fost în vacanță, nu am fost la cumpărături sau la piață, nu am fost la tine în bloc, la tine pe palier, la tine în bucătărie. In rest, am fost peste tot unde mi-am dorit. Mergem unde vrei tu, ziceai și mă lăsai să o iau înainte și să te aștept.

Așa că, în ziua aia, în mașină sau nici măcar --  poate nu eram lângă tine, poate doar îți scriam cum îți scriu de obicei -- ți-am spus că știu. Știu tot. Ba cred că am zis și că înțeleg și că nici măcar nu sunt supărată. Așa cred că am zis. De parcă important era să-ți arăt că m-am prins de problemă, că sunt suficient de inteligentă încât să-mi fi picat fisa și să știu rezultatul. Restul nu era atât de important. Nu atunci. Tu nu ai zis nimic. In general, vorbești puțin. Preferi să asculți, să aștepți, să stai, să mergi unde spun eu: la mine acasă, la mama mea care locuiește cu tatăl meu, la birou, la cea mai bună prietenă a mea care ne-a chemat la nunta ei, la cumpărături lângă casa mea, la mine la bloc, la mine pe palier, la mine în bucătărie. Nu pot trăi fără tine, îmi ziceai. Nu încă, mă gândeam. Nu încă, te gândeai. Cum mă iubești? m-ai întrebat odată. Telefonul a vibrat cumva, de parcă ar fi fost viu și m-am trezit cu întrebarea asta cu care n-am știut ce să fac, așa că am răspuns: ca-n prima zi, ca-n a doua zi, ca în toate săptămânile și lunile următoare și care vor veni, ca și cum ai fi aer, nu om, ca și cum ai fi oraș și străzi și copaci și mare și nisip și parfum franțuzesc și mâini și buze și sex și piele și timp și copilărie și mama și tata... Te iubesc pur și simplu. Și eu, mi-ai răspuns. Asta era acum vreo lună. Atunci nu aveam curajul să ți-o spun. Știai doar că știu, dar nici măcar nu m-ai întrebat ce știu și cât știu. M-ai crezut pe cuvânt. Eu am încredere sută la sută în tine, spuneai și habar n-am de ce, dar cuvintele astea și privirea ta când le spunea mă făceau să mă simt, brusc, bătrână și înțeleaptă. Dar mai ales bătrână. 

O să ți-o spun acum. Pentru că știu că în câteva minute, nu știu câte, o să fiu departe. Îmi place când ajung acolo. Nu doare nimic și doare tot și cumva, mă agăț de tine sau de cearceaf sau uneori de nimic ca să trec în partea cealaltă. Așa e iubirea mea pentru tine. Nu aia pe care o simt - poate nici nu o mai simt de fapt - ci aia pe care reușesc să o fabric. Iubirea ca un pod peste ceva adânc și rece la care, preț de câteva secunde, nu mă mai uit. Cât totul pe dinăuntru se contractă și devine rigid, din ce în ce mai rigid de parcă tocmai încep să pierd suflet, eu stau acolo sus, deasupra apei și mă uit fix în față. Cât timp nu las privirea în jos și nu văd apa, sunt fericită. Chiar și țipetele sunt de fericire. Chiar și ele. Nu sunt ca țipetele din restul timpului. Alea pe care tu nici nu le mai auzi.  Apoi, la capătul podului e iarăși viața, așa cum am lăsat-o. Cu tine care stai și mă aștepți. Sau naiba știe ce faci acolo. Dar nu și-acum. Acum eu închid ochii cât timp tu mă duci acolo sus, pe pod, doar ca să te uiți la mine și să-mi aduci aminte că pot fi și frumoasă.

După care, eu o să rămân în pat să mănânc mere și să mă uit la desene animate, iar tu o să te întorci acasă la tine, în blocul tău, pe palier la tine, în bucătăria ta, în dormitorul tău, la familia ta. In siguranță.

                                                              photo credit Comfreak
duminică, 13 octombrie 2019

Sunday morning

M-am trezit.
Stau cu ochii închiși, strâng pleoapele de parcă ar fi pumni
și te aud respirând.

Fiecare pe partea lui de pat.
Eu în dreapta,
cum m-am obișnuit.
Când eram mic dormeam la perete,
mi-ai spus
Și ai rămas la locul tău.
Te-am lăsat.

Nu știu ce faci.
Nu știu ce-ai vrea să faci
Și nici ce-ai mai făcut.
Uneori vorbești în somn.
Uneori vorbesc în somn.


Nu deschid ochii,
Nu încă.
Probabil că în curând
ți se termină și ție visul.
Și o să te întorci spre mine
să-mi zâmbești,
să-mi spui bună dimineața,
să mă întrebi dacă vreau cafea,
să vreau cafea,
să te scoli, să te piși,
să tragi apa,
să faci cafeaua,
să mă chemi,
să vin.
this is fucking real,
zic.
yes indeed,
zici.
Probabil.

Dar azi e duminică.
Dormi!


                                                      photo credit Iris Juana





sâmbătă, 12 octombrie 2019

Nimic colorat

Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 


                                          photo credit Victoria Borodinova




miercuri, 2 octombrie 2019

Toamna patriarhilor

Sunt copil. Nu știu câți ani am. Vreo șapte, opt, nu mai mult. Sunt singura fată din cameră, dar și cea mai mică, așa că tot pe jos am ajuns să stau. Ceilalți au prins loc pe canapea. E o canapea destul de veche, nu mai știu ce culoare are. Doar că are perne și că odată, le-am înșirat unele lângă altele, până aproape de perete, și am făcut concurs de cine sare cel mai departe. N-am câștigat. E sâmbătă și la televizor tocmai a început Bulevardul Paulista. Nu înțeleg despre ce e vorba și nici nu mă interesează. Aștept cu urechea ciulită să aud cele trei lovituri în tavan, semn că e masa gata. Camera în care sunt acum e la demisol. Camera copiilor. Oamenii mari sunt deasupra, la etaj. Fiecare cu împărăția lui. Nu încurcăm generațiile. Mai bine. Așa putem să stăm în camera noastră, să vorbim prostii și chiar să ne batem.

Sus, în regatul părinților, habar nu am ce se întâmplă. O să știu în curând. Doar să aud odată cele trei bufnituri, de parcă cineva, habar n-am cine, ar bate la poarta unui castel. Așa-mi imaginez. Mi-e foame. Cam tot timpul mi-e foame. Și poftă. O să avem pui. Mirosea deja pe scări, când am intrat în bloc. E un bloc mic, de trei etaje (sau două, uite că nu am stat să le număr), iar în apartamentul mare, de sus, poți, dacă vrei, să ieși pe balcon și din sufragerie și din bucătărie. La bucătărie, masa nu are scaune, ci un fel de canapea care-i dă ocol pe trei laturi. Undeva, cum te uiți spre stânga, sunt borcane cu murături. Trei bufnituri și o să o luăm la fugă pe scări "cine ajunge primul e cel mai deșteeept!", "hai, măi, nu-i corect", o să zic eu. Sunt cea mai mică și singura fată și în plus, nu fug repede și nu-mi place să rămân ultima și să sting lumina. La televizor, cineva spune că-i luni și noi țipăm în cor "ba nu, e sâmbătă!" și râdem ca proștii.

Poc, poc, poc, se aude de undeva, de sus, și atunci ne repezim pe ușă "băi, așteptați-mă și pe mine!" zic și urcăm treptele câte două, ba chiar câte trei. In fața ușii, ne oprim. Intrăm încet. Acum e momentul când fiecare dintre noi, își va căuta din ochi părinții. Hai, vino și spune bună seara, zice tata și eu fac ce spune. Odată, într-o sâmbătă, oamenii mari dansau. Vă jur, i-am văzut cu ochii mei. Era o muzică la un pickup cică cu unul Gilbert Becaud. Și cineva, nu mai știu cine, o doamnă tunsă scurt care mirosea extrem de frumos, m-a luat de mână și mi-a arătat cum să mă mișc de pe un picior pe altul. Un pas la stânga, doi la dreapta. Așa mi-a zis, iar tata a dansat cu mama cheek to cheek, asta înseamnă  obraz lângă obraz, în engleză. Așa mi-au zis. Iar în seara aia, tata mi-a promis că atunci când o să mai cresc, o să danseze la fel, și cu mine. Vocea cânta în franțuzește și eu credeam că pe omul ăla îl cheamă, Gil Berbeco. De la berbec, așa mă gândeam, că altfel nu înseamnă nimic. 

După ce zic bună seara, fug în bucătărie pentru că masa e gata, și fiecare are locul său și mai ales, bucata lui de pui. Nu vă mint. Eu am intrat prima pe canapeaua de la perete și am primit o pulpă. Întotdeauna primesc o pulpă. Preferata mea. Nu știu cum se face că de fiecare dată pulpa are pielița crocantă și carnea fragedă. De fiecare dată. E acolo un talent care-mi scapă și pe care nici măcar bunica mea nu-l deține. Voi nu ați cunoscut-o pe bunică-mea, dar o să vă spun doar atât: e faimoasă pentru borșul ei de lobodă și pentru imam bayildi, adică vinete umplute. Serile, vin mulți oameni la noi acasă să mănânce din felurile astea două. Doar că noi nu avem nicio cameră la subsol. Doar un apartament de tip vagon și acolo, nu ai  cum să bați cu piciorul în podea, pentru că deranjezi vecinii. 

După ce o să terminăm puiul,  o să ne repezim să ne întoarcem în camera noastră, de jos, doar-doar uită părinții de noi. Din păcate, tata nu uită niciodată de mine. Pe la unsprezece seara, poc, poc, poc, răsună tavanul semn că se dă stingerea. Urcăm cu toții și de multe ori, mai stăm în hol să așteptăm să ne găsim hainele aruncate pe câte un pat, claie peste grămadă. Mama ia un prosop din baie și mă tot  freacă pe spate și mie nu-mi place. Știți ce-mi place mie?  Imi place când ceilalți oameni mari, nu mama sau tata, îmi fac complimente. Sau mă întreabă cum mai e pe la școală. Intotdeauna e foarte bine la mine, la școală, pentru că eu învăț bine și iau note foarte bune. Intotdeauna. Nu ca băieții. Așa că, acolo, în hol, tata e tare mândru și de multe ori nici nu-i mai pasă că trebuie să ne întoarcem acasă, cu taxiul, din Piața Dorobanți, pentru că nu avem voie să circulăm cu mașina. 

Odată, când am urcat din camera de jos la masă, l-am prins pe tata cu o țigară în mână. Stătea pe un fotoliu ca un jilț, cu brațe de lemn și tapițat cu mătase, în dungi, și fuma. Nu vreți să știți ce m-am supărat pe el, pentru că eu nu știam că tata fumase la viața lui. De fapt, habar nu aveam că tata mai avusese și altă viață înainte de mine și d-aia m-am supărat. După aia mi-a trecut. M-am luat cu desertul și cu un elefant de jucărie, preferatul meu. E foarte mare și pare așa, adevărat și degeaba sunt cea mai mică și singura fată, că nu vor să mi-l dea mie. Deși l-am cerut. Ba chiar de mai multe ori. Habar nu am de unde l-au cumpărat. La Romarta nu au elefanți. 

Acum, am stins cuptorul. Am învârtit de buton până a ajuns la zero și am deschis ușa, cât să iasă căldura și să nu se ardă puiul. Tot nu iese cu pielea crocantă. Nu știu ce să-i fac. Poate că trebuie pur și simplu să accept că sunt lucruri pe care nu am cum să le schimb. Adevărul e că v-am mințit. Nu mai sunt mică. Am crescut. Ba chiar am un copil de paisprezece ani. Vă dați seama?! Din păcate, nu am mai fost demult în camera de jos. Iar în cea de sus, nu mai are nimeni putere să bată în podele. Acum, fiecare e cu împărăția lui. Ei, sunt cu cea din ceruri.

                                                        photo credit Александр Суслов
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes