joi, 30 iunie 2011

Până hăt departe

Ana a crescut. Cam atât.

Dar încă e mică să poată vedea până departe, dar suficient de mare să-şi dorească asta. Noroc că există soluţii. Fără aditivi, fără hormoni de creştere. Doar ingrediente 100% naturale. Cam aşa arată:
luni, 27 iunie 2011

Aparatul meu

Vă spuneam zilele trecute că am fost cu Ana în Cişmigiu. Ce nu v-am spus este că sunt fericita posesoare a unui aparat de fotografiat. Numai al meu. Asta nu înseamnă musai că ştiu să-l şi folosesc cu măiestrie, dar perseverez. Cunoscându-mi stângăcia de multe ori ridicolă în a folosi orice lucru tehnic, soţul a hotărât să-i arate mai întâi Anei cum se umblă cu aparatul meu, ca să fie sigur că există cineva lângă mine să mă depaneze. Şi bine a făcut, fiindcă de obicei, la fiecare poză pe care vreau să o fac încep cu auzi, mămică, eu pe ce buton trebuia să apăs acuma?

Oricum, am aparatul meu şi îl port cu mine în geantă de fiecare dată când am copilul cu mine. Deci, l-am avut şi-n Cişmigiu şi iată ce am făcut cu el.
sâmbătă, 25 iunie 2011

Fetiţa şi ţigara

Am citit o carte genială. O carte nu ca toate celelalte. Ştiu că în mod normal ar trebui să vă spun doar titlul şi autorul şi să vă las să o citiţi liniştiţi, dar nu mă pot abţine. Pe tip îl cheamă Benoît Duteurtre, iar pe carte Fetiţa şi ţigara. E un adevărat teatru al absurdului în câteva pagini, căci este mai degrabă o cărticică decât un roman, dar important este că absurdul este înfiorător de posibil şi e printre noi.

Mă abţin cu greu să vă povestesc acţiunea. Totuşi o să vă spun ce idee  i-a venit domnului ăsta de se numeşte Duteurtre. S-a gândit el cum ar fi să-i  interzici unui condamnat la moarte să fumeze o ultimă ţigară pe motiv că închisoarea este un loc public şi conform legii, fumatul este interzis în spaţiile publice. Pe de altă parte, legea prevede că un condamnat la moarte are dreptul la o ultimă dorinţă. Ideea asta explică partea cu ţigara din titlu. De aici, începe o întreagă nebunie

Partea cu fetiţa este şi mai groaznică. Pentru că ne arată, mai ales nouă, părinţilor, cât de multe erori s-ar putea comite dacă le-am dat copiilor libertatea pe care avem tendinţa să o cerem din ce în ce mai mult pentru ei.

O carte foarte interesantă, cu un final tulburător şi foarte posibil, ce m-a pus pe gânduri. Dacă nu aveţi timp să o citiţi, spuneţi-mi, abia aştept să v-o povestesc.
joi, 23 iunie 2011

La microfon

Din seria "să îmbinăm utilul cu plăcutul", am luat-o pe Ana cu mine la muncă. Din păcate s-a nimerit într-o zi relativ pustie, când eu urma să fiu singură în birou, iar pe holurile mari urma să sufle vântul. Ştiind că practic nu va avea cu ce să se distreze copilul, am hotărât să plecăm mai devreme de acasă şi să ne oprim un pic şi-n Cişmigiu. La o oră când parcul era aproape gol, iar soarele de vară nu începuse să ardă cu sete.

Cu o pungă cu pateuri în mână, pe post de mic dejun, am plecat să cucerim parcul la o oră când lumea normală abia îşi bea cafeaua. Prima oprire - un loc cu aparate de gimnastică pentru copii peste 13 ani. Prilej cu care am fost aspru muştruluite de o doamnă la vreo 60 de ani ce, puternic cramponată de un mâner de la un dispozitiv gen bicicletă, mi-a spus că primăria a făcut locul ăsta pentru ea şi că Ana să plece la nisip where she belongs. Ceva mă face să cred că nu avea nepoţi.

Ascultătoare, ne-am dus la leagăne, unde ne e locul, şi le-am luat practic la rând, până a început fanfara să cânte. Din păcate, a trebuit să plecăm destul de repede, căci vă aduc aminte că noi urma să mergem la mine la birou. Unde am şi ajuns, la timp pentru ca Ana să scrie cu litere de tipar pe o foaie mare o poveste despre ea şi să o citească la microfon. Ce ar fi aflat oamenii despre fii-mea dacă ar fi auzit-o pe unde?

Păi, ce a crezut ea că e mai important să le spună: şi anume cum o cheamă şi ce mâncare îi place. Nu de alta, dar dacă vrea cineva să o invite la masă, să ştie ce să pregătească. Şi vă spun că e uşor de mulţumit - îi plac fructele şi pilaful. Acum aşteptăm invitaţiile.
luni, 20 iunie 2011

Găina mamii

Găina mamii
Puiul meu a crescut. Acum a ajuns... găină. Fără supărare, dar chiar aşa e. Ăsta a fost rolul ei de la serbarea de sfârşit de grupă mare. Un rol de care s-a achitat pe cinste. A cotcodăcit frumos, a tremurat atunci când şi-a spus poezia colega deghizată în vulpe, s-a gândit chiar să-şi ia şi un ou din frigider pe care să-l ascundă sub costum. Un costum improvizat, dintr-o pelerină cu creastă şi cioc. Deci, dacă aveţi nevoie vreodată de accesorii de galinacee, vă stăm la dispoziţie.

A fost o serbare frumoasă. Cu multe animăluţe, cu dansuri, cântece şi mult aşteptata demonstraţie de karate. Am ratat o tumbă, dar în rest suntem pregătite să înfruntăm duşmanii. Cu condiţia să fie blânzi şi de preferat mai mici decât noi.

Avem chiar şi o diplomă. Nu de cea mai bună găină, ci de copil cuminte şi silitor. Şi avem şi felicitări de la ceilalţi părinţi pentru cum a dansat pe muzica Shakirei. Om fi noi găină, dar de mişcat ne mişcăm cu graţia unei lebede. Sau aproape...
vineri, 17 iunie 2011

Tuns, coafat și cu șuvițe

Am fost la coafor. În sfârşit am ajuns şi eu să mă tund pe anul ăsta. Am chiar şi nişte şuviţe noi. Simt un pic de invidie? Păi atunci, hai să vă povestesc pe-ndelete.

După ce am dus copilul la grădi, fuga-fuga la Elena mea, ce se ocupă de mine şi de părul meu din timpuri străvechi. Nici nu mă aşez bine pe scaun, că sună telefonul. E mama ce vrea să ştie cum merg treburile cu ţeava de gaze. Aia la care trebuie să mă branşez, ca să-mi pun centrală, după ce Radetul ne-a tăiat apa caldă din cauza datoriilor de la bloc. Cu ţeava stau bine, cu vecinii mai prost. Îmi dau acordul, zic ei, dacă le dau nişte bani. Destul de mulţi, dar cine vrea gaz, plăteşte!

În timp ce Elena tunde, sună iar telefonul. De data asta e bărbatul: tocmai se duce peste vecini, să le explice el.
marți, 14 iunie 2011

Câteva zile

Am lipsit. Câteva zile. Din Bucureşti şi de pe blog. Am plecat cu totul, la ţară. Cu fetele mele. Doar cu ele. Trei generaţii sub acelaşi acoperiş unde acum şi-a făcut cuib o familie de rândunele. Pentru prima dată - eu, mama mea şi fetiţa mea, singure şi împreună. O să vă am numai pentru mine! spunea fiecare din noi în gând. Mai puţin Ana care încă e la vârsta la care îşi spune gândurile cu voce tare.

Mama mă lasă să dorm dimineaţa. Mă lasă să citesc seara. Îmi face cafeaua. Îi face Anei clătite. Și toate poftele. Ştie cântece şi spune poveşti. Nu mă lasă să intru în bucătărie. Nici dacă vreau. Nu se plânge. Dar uneori o doare: un genunchi şi un călcâi.

Am fost la piaţă toate trei. Am luat flori şi cireşe. Am fost şi într-un părculeț. Ana şi-a făcut o prietenă fetiţă şi un prieten căţel. Mama a stat în grădină şi a îngrijit trandafirii. A zis că îi aduc aminte de copilăria ei. A zis asta cu ochii spre Ana. Uneori o strigă pe numele meu. Voi sunteţi la fel pentru mine! zice mama şi întinde braţele către amândouă. Ana vine la mine. O iubesc şi pe buni! spune ea. E la vârsta când îşi spune gândurile cu voce tare. Bunica zâmbeşte. Și îmbătrâneşte. O doare genunchiul şi călcâiul. Dar dimineaţa se scoală prima şi face cafeaua. Și o ia pe cea mică la ea să mă lase şi pe mine să mai dorm. Și o ţine strâns în braţe. Cât mai pot şi cât mai vrea!

Dar Ana vrea la mine. Și la tata. Mi-e dor de el tare, tare! spune ea ce e la vârsta la care complicitatea feminină nu are nicio importanţă. Importantă e familia. Unită şi întreagă.

M-am întors. De la ţară şi pe blog.
joi, 9 iunie 2011

Tarta

Bună ziua, soţul la aparat. Nevastă-mea şi aia mică au plecat la ţară; pe mine m-au lăsat în Bucureşti să muncesc. La plecare nevastă-mea mi-a trasat sarcinile:
  • Scoate rufele ude din maşina de spălat şi pune-le la uscat;
  • Bagă la spălat blugii ăia pe care i-am lăsat la înmuiat în cadă;
  • Scrie pe blog că tarta a fost bună.
Aşa că iaca, scriu pe blog despre tartă. Introducing (drumroll) tarta:
Figura 1: Tarta.

Iar acum povestea tartei.
miercuri, 8 iunie 2011

Oameni răi, maică...

Bizinichi este un om rău. Până şi numele lui este de om rău. Bi-zi-ni-chi. Nu poţi să-ţi imaginezi pe cineva drăguţ, generos, sensibil, cu un astfel de nume. Ar putea să fie cineva glumeţ, dar nu e. El nu zâmbeşte niciodată, sau poate o face doar acasă la el, când stă seara singur în oglindă şi îşi freacă mâinile cu satisfacţie una de alta, spunând printre dinţi: na, că le-am făcut-o! Bizinichi este vecinul meu. Un omuleţ negricios, pirpiriu, care se furişează noaptea prin bloc şi strecoară pe sub uşile vecinilor scrisori de revoltă la adresa administraţiei.

Pentru că Bizinichi urăşte tot ceea ce înseamnă comitet de administraţie, preşedinte de bloc, contabil, fochist şi femeie de serviciu. De aia a şi hotărât să se răzbune şi a pornit o cruciadă prin tribunale ca să arate lumii întregi cum a fost păcălit şi furat. Nu a convins pe nimeni. Dar nici el nu se lasă convins că poate lumea nu e aşa de rea cum crede el. Aşa că Bizinichi a pornit să-şi facă singur dreptate.
duminică, 5 iunie 2011

Duminică

O duminică în care mama stă acasă şi nu trebuie să plece nicăieri. Un parc nou. Prima îngheţată pe anul ăsta, de zmeură şi mere verzi. O scenă plină ochi de copii ce dansau. O plimbare pe căluşei de lemn, frumos coloraţi. Tobogane şi leagăne. Mama ce se juca cu ea de-a morarul ce încarcă făina într-un vas mare pe care ea îl răsturna apoi, să-l macine şi să-l vândă la târg. In loc de făină, nisip. Un leagăn mare ce o ducea până la cer şi înapoi. O plimbare pe marginea unor fântâni arteziene. Un balon uriaş, adevărat, la intrarea în parc, cu care te puteai ridica în aer preţ de câteva minute. Dacă voiai. Nu am vrut. O cursă în maşinuţe cu ea la volan. Un balon mic şi albastru primit cadou de la un băieţel cu ochi albaştri ca balonul. Două gogoşele cu gem de la McDonalds. Un braţ de flori de câmp luat pe o nimica toată de la o ţărancă (e lichidare de stoc, doamnă, luaţi-le să mă duc şi eu acasă!). Un pahar mare cu limonadă.

O plimbare în parc după-amiază cu tata, cu o carte de poveşti la subraţ. Doar ei doi, pe o bancă stând şi citind.

O cină romantică, în familie, pe balconul nostru mare, cu  masa de afară aranjată frumos, ca la restaurant. Un croissant cu zmeură la desert. Nu mă întrebaţi reţeta, că nu l-am făcut eu.

Eu doar am avut o duminică liberă pe care am vrut să o petrec cu ai mei.
sâmbătă, 4 iunie 2011

Ţigănescul carpatin

Ieri seară, pe la orele 21, eu şi cu Ana ne întorceam agale spre casă. Bosumflată, copila mârâia că e prea devreme pentru culcare, că cică ar fi trebuit să mai fi stat în vizită la prietena ei din cartier, că nu vrea acasă, bref că totul e negru şi nemulţumitor.  În timp ce ea îşi plângea amarul pe stradă şi eu o împingeam de la spate, vedem ceva mic şi pufos care se rostogoleşte spre noi.
-Un căţeluuuş! Uite mami ce puiuţ mic! ţipă Ana fericită şi se repede spre mini-patrupedulul blănos care se gudură şi agită energic dintr-un petec de codiţă.
De la domnişoara blondă ce-l însoţea aflăm că blănosul are o lună şi e un pui de ciobănesc carpatin.

De dimineaţă, Ana, abia trezită din somn, decide să ne jucăm de-a căţeluşul.
-Ştii tu, mami, jocul ăla când tu te prefaci că dormi şi eu vin pâş-pâş şi tu zici vai, uite un pui de căţel orfan! Bine mami, bine?
-Bine, zic. Să înţeleg că tu eşti căţeluşul de aseară?
-Daaa! răspunde Ana. Sunt un puiuţ de câine ţigănesc.

vineri, 3 iunie 2011

PAFA

O clădire mică şi galbenă împrejmuită de o curticică plină ochi. Pe bănci, pe lângă ziduri, în picioare sau chiar pe vine stau cu toţii cuminţi, aşteptând răbdători să fie strigaţi. Nu pe nume, căci aici, la sediul social al SAMU (Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă) fiecare dintre ei este un număr. În felul ăsta pot face duş o dată pe săptămână.

Azi dimineaţă am avut ocazia să-i cunosc pe doi dintre cei cărora obişnuim să le spunem boschetari. Oameni fără de nimic, pe care îi ocolim şi de care fugim spunându-le adesea copiilor noştri : "uite ce o să păţeşti dacă nu înveţi bine la şcoală". Dar unii dintre ei chiar au învăţat. Atât de bine încât acum, cu ajutorul unui psiholog îndrumător, au ajuns să scrie în prima revistă a oamenilor străzii din România. Se distribuie gratuit, în magazinele Carrefour, şi merită să o răsfoiţi.

Domnul Valentin Zaharescu — căruia îi spun domn din respect — a pierdut totul acum câţiva ani: o soră ce îi ţinea loc de familie, vederea, în urma unei cataracte, casa, pe care a vândut-o pentru a plăti operaţia — care de altfel nu a mai avut loc — şi serviciul, pentru că a ajuns orb şi pe stradă.
miercuri, 1 iunie 2011

Flori de câmp

– Unde mă duci şi ce-mi aduci?

Scutur bezmetică din cap. Ce vrea copilul ăsta de la mine? Abia ce a fost ziua lui de s-a umplut camera de cadouri şi acum iată că o luăm de la capăt. Mă uit pe sub sprâncene. La capătul privirii mele, Ana stă dreaptă şi zâmbitoare:
– Unde mă duci şi ce-mi aduci?

Not again! E clar că s-a învăţat prost. Încep să-mi fac fel de fel de socoteli prin cap cum că am greşit că i-am luat prea multe de ziua ei, cum poate ar fi fost mai bine să nu o mai răsfăţăm atâta. Brusc, vocea mică se face iar auzită:
– Mami, nu-mi răspunzi? Ştii că azi e ziua mea?

Zâmbesc împăciuitor:
– A fost ziua ta,draga mea!
– Păi e 1 Iunie! se aude trimfătoare vocea mică şi insistentă puternic înfiptă în privirea mea severă. Aşa că, mami, unde mă duci şi ce-mi aduci?

Încă nu am nicio idee. Se întâmplă multe prin oraş. Seară de lectură şi atelier de fabricat păpuşi la Cărtureşti Verona, concurs de tras cu arcul, spectacol de teatru cu marionete şi actori la Muzeul Ţăranului Român, după amiază distractivă la atelierul de colorat organizat de cei de la Napati în magazinul lor din Ştefan cel Mare.

În plus, afară e soare, ploaia a plecat şi poate mergem în parc cu prietenii. Undeva vom merge sigur. Cât despre cadou, să vedem – am văzut dimineaţă în piaţă nişte buchete cu flori de câmp. Şi noi nu avem flori acasă şi ne plac foarte tare. Amândurora!

Poate că o să cumpăr unul. E cu maci şi margarete. Sau poate citeşte şi tata blogul.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes