joi, 21 iunie 2018

Asta e, ce să-i facem?

Sunt trei. Toți trei foarte tineri, ba chiar ăla cu ochelari are față de student cuminte. Poate și d-aia a rămas lângă celălalt, gras și asudat, ca să nu riște să nu-l ia oamenii în serios. Sau și mai rău, să-l ignore. In timp ce ăștia doi se duc către fundul troleibuzului, cel de-al treilea- cel mai frumușel dintre ei, cu o barbă de trei zile, blugi rupți și pielea tuciurie, rămâne la două scaune distanță de mine, exact în coasta unei fete tinere, cu păr lung și privire pierdută.
- Legitimația de călătorie, vă rog! zice puștiul (nu cred să aibă mai mult de douăzeci de ani, hai, douăzeci și doi) și așteaptă cuminte, cu mâna-ntinsă, ca și cum ar vrea să o mângâie pe cap.
Fata scoate buletinul, i-l întinde aproape brutal, ca și cum și-ar fi adunat tot curajul să facă asta și spune cu o voce pierdută:
- L-am uitat acasă. Asta e, dați-mi amendă!
Au cam aceeași vârstă și fără să vreau, mă gândesc că schimbul ăsta de replici dintre ei ar fi numai bun pentru a începe o poveste de iubire. Fata a întors deja capul spre geam și-și stăpânește cu greu lacrimile. Controlorul o vede și se apleacă spre ea, spunându-i ceva legat probabil de amendă. Cum că ieși mai bine dacă o plătești pe loc, decât dacă vine prin poștă.
- Dar n-am niciun ban la mine, zice fata și, ca un copil cuminte, îi arată portofelul. E gol.

Controlorul ridică privirea și și-o trece peste capetele noastre, ale celorlalți. Al meu care stau la două scaune distanță și mă holbez curioasă de urmare, al doamnei de lângă mine care stă încă de la stația trecută cu abonamentul în mână, al burtosului în șlapi care, indiferent la căcaturile astea cotidiene, a închis ochii și chiar și peste capul tipului care, cu o bere în mână și cu capul sprijinit de geam, așteaptă plictisit să se facă verde la semafor.

Fata nu plânge. Zâmbește doar timid, și stă așa, oarecum smerită, cu portofelul gol, la vedere. Controlorul îi întinde buletinul.
- Vă rog să nu vă mai uitați abonamentul acasă. Coborâți la prima și cumpărați-vă o cartelă.
Fata închide portofelul și brusc privirea i se limpezește.
Grasul și  ochelaristul au venit și ei mai aproape și toți trei s-au strâns la mijlocul troleului. Simt că mă mănâncă limba. Mă duc la ăsta, frumușelul, și-l întreb direct:
- De ce? De ce doar pe fata aia și nu și pe ăsta în șlapi care doarme pe scaun sau pe ălălalt cu berea lui cu tot?
Frumușelul se dă mai spre mine.
- Da' nu i-am făcut nimic fetei. Ați văzut că am lăsat-o-n pace.
- Da, am văzut. Dar de ce pe ceilalți nu-i controlați?
Ridică din umeri, se uită la colegii care au lăsat privirea în jos ca niște copii prinși cu minciuna.
- Doamnă, ăla de doarme are certificat de handicap. Il știu, fiindcă se plimbă toată ziua cu troleul. Iar la bețivi, eu nu mă duc! Vă înțeleg și pe dumneavoastră, dar înțelegeți-mă și dumneavoastră pe mine: am și eu un loc de muncă, vreau să stau liniștit, n-am nevoie de probleme. Asta e. Ce să-i facem?

M-am întors la locul meu. In banca mea. Burtosul a deschis ochii, s-a uitat la mine și a rânjit. O fi nebun, mi-am zis, deși eu cred că era mai degrabă mulțumit. Bețivul și-a terminat berea și a băgat sticla într-o plasă. Iar eu am tăcut și am coborât la prima. Asta e. Ce să-i facem?

                                                                  sursa foto aici
marți, 19 iunie 2018

File de poveste- sistemul medical

Azi vă spun o poveste. Se făcea- să tot fie acum vreo câteva zile- că aveam eu programare la un doctor. Nu contează nici numele, nici specialitatea. Să zicem că ar fi fost un endocrinolog. Aveam programare la 9 de dimineaţă şi cum trebuia să ajung în cealaltă parte a oraşului, am decis să iau un taxi ca să nu risc să întârzii. Şi nu am întârziat. Ba chiar am ajuns cu vreo cinci minute mai devreme şi 15 lei mai puţin. Cam atât a fost taxiul.

Clinica frumoasă, modernă şi mai ales pustie la acea oră. Domnişoara de la recepţie- brunetă, tinerică şi zâmbitoare. Mă invită pe un scăunel, din două clickuri mă găseşte în calculator, scoate fişa şi-mi şopteşte cu o voce suavă: doamna doctor întârzie câteva minuţele. Ne cerem scuze! Tac şi aştept. Zece minute mai târziu, aceeaşi voce îmi susură la ureche: tocmai mi-a dat mesaj doamna doctor că e prinsă în trafic. Dar ajunge, nu vă îngrijoraţi! Şi nu m-am îngrijorat. Doar că m-am simţit oarecum furată că iată eu am apucat să plătesc taxiul ca să nu întârzii, iar acum probabil va trebui să iau alt taxi ca să ajung cât de cât la timp, la birou.

Mă ridic de pe scăunel şi mă apropii de recepţie. Zâmbesc împăciuitor ca boxerii ăia care-şi ating pumnii înainte să şi-i folosească.
- Aş dori să vorbesc cu un manager.
O văd cum se îngrijorează.
- Staţi liniştită, vreau doar să mi se deconteze taxiul dus- întors.
Se uită la mine ca la o nebună. Nu-i vine să creadă.
- Poftim?
Continui să-i zîmbesc şi aproape că mi se face milă de ce faţă face. E clar că sunt prima pacientă din viaţa ei de secretară care emite pretenţii de acest fel. Decid să mă port cu blândeţe.
- Înţeleg că doamna doctor e prinsă în trafic. Şi nu e nicio problemă. Se mai întâmplă, e şi ea om.
Secretara dă din cap veselă, ca un căţeluş din ăla de jucărie de-l vezi prin maşini.
- Da, da, exact. Ce să facem şi noi,  ne-am cerut şi scuze!
Nu mă las.
- Nu e nicio problemă. Nu sunt supărată. Doar că am dat nişte bani să nu întârzii şi iată, constat că i-am dat degeaba. Mai mult, din cauză că doamna doctor întârzie, va trebui să dau iarăşi nişte bani pe taxi ca să nu întârzii la rândul meu. Ei bine, banii aceştia vreau să-mi fie decontaţi de clinică.
Se panichează,
- O secundă să chem o colegă!
O ia la fugă pe un culoar cu aerul înnebunit de groază al celor fugăriţi de însuşi dracu'. Se întoarce cu colega.
- Nu este vina noastră! începe aceasta în bunul obicei al poporului român care nu ştie să-şi asume mai nimic din ceea ce ar trebui. Când vine doamna doctor, vorbiţi dumneavoastră cu ea!
Abia acum începe să-mi sară ţandăra:
- Nici nu mă gândesc să vorbesc aşa ceva cu dna doctor. Cu ea vorbesc de tiroida mea. Clinica dvs trebuie să-şi asume anumite situaţii. Punct. Eu v-am semnalat o problemă. Mai departe, e treaba clinicii să găsească o soluţie.

Şi a găsit-o. Ghiciţi ce? Colega secretarei i-a spus doctorului că iată, e una la uşa ei  care s-a enervat că a întârziat şi atunci biata doctoriţă a făcut şi ea ce a stat în puterile ei: mi-a luat cel mai mic preţ pe consultaţie şi mi-a făcut şi o ecografie bonus.

Ştiţi de ce nu am spus ce clinică e sau cum se numeşte doctorul? Pentru că nu contează. O astfel de situaţie se poate întâmpla oriunde şi oricui. Doar că iată, o soluţie ar fi să spunem ce ne deranjează. Neapărat politicos. Dar să spunem. Şi nu, nu vă faceţi griji că se va supăra doctorul pe voi şi o să vă trateze cu dispreţ. Iar dacă o va face, e clar că nu e genul de profesionist pe care să vi-l doriţi în preajmă.

P.S Precizez că pe tot parcursul poveştii, niciun personaj nu a fost lezat, jignit sau pus la zid. Tonul a fost calm, zâmbetul prezent, iar domnişoara secretară nu a rămas cu sechele.



                                                       

sâmbătă, 16 iunie 2018

O gură de aer

Când am plecat din casă, m-am dus direct la gară, să văd ce se aude cu trenul meu. Nu se ştia nimic de greva ăstora din Franţa la momentul la care îmi luasem bilet şi uite că acum riscam să rămân blocată. Mergeam deja de vreo oră, ba deschizând umbrela, ba închizînd-o, într-un fel de coregrafie care devenise obositoare. Când ploua, turna cu găleata, aproape cu furie, ca şi cum cineva din cer arunca lăturile la canal. Apoi, două străzi mai târziu, ieşea soarele şi parcă nici picioarele nu mai dureau aşa de tare. Nu de la mers. De la pantofi. Roz pal, de pânză, daţi cu spray ca să devină impermeabili. M-au ros la călcâi. Mă sună mama:
- Imi iei şi mie o pudră?
- Îţi iau. D-aia de-a ta?
- D-aia.
La Galeriile Lafayette nu mai aveau. Incercaţi alături, la Sephora. Nici aici. Ne pare rău, pe ultima tocmai am vândut-o de dimineaţă! Mai văd un magazin, la capătul străzii principale, aia cu tramvaiul. Intru şi fac ochii roată. Din spate de undeva, se aude un ţăcănit de tocuri extrem de sexi. Încep să-i înţeleg pe bărbaţi. Femeia are vreo cincizeci de ani, un coc fix în vârful capului, sânii mari şi tocuri cui. Imi zâmbeşte larg, cu toată faţa, ca şi cum s-ar bucura cu adevărat că mă vede. Nu ne cunoaştem, dar chiar cred că se bucură. Din păcate, nici aici nu găsesc pudra. Imi arată cu mâna spre dreapta. Încercaţi şi acolo, de obicei ei au marca asta. Îi zâmbesc şi dau să plec. Nu vreţi să vă parfumez? Rămân pe loc cu spatele la ea şi cu mâna gata să împingă uşa către stradă. Afară, ploaia tocmai s-a oprit şi o geană de lumină rozalie îşi face de cap pe vârfurile clădirilor. Se aude tramvaiul. Şi-mi dau seama că cineva tocmai îmi propune o bucăţică minusculă de bine. Un fel de mostră de bien être. Mă întorc spre ea cu un zâmbet tâmp şi rămân aşa la cheremul ei, să se joace cu mine ca cu o păpuşă. Un fel de frison plăcut mi se urcă de-a lungul şirei spinării când o văd întinzând mâna către sticluţele înşirate în faţa noastră. Ezită câteva secunde. Are degetele lungi şi unghiile roz pal. Fără inele. Se uită la mine, încercând parcă să potrivească văzul cu mirosul, aşa cum facem cu culorile. In sfârşit alege o sticluţă şi involuntar îmi ţin respiraţia preţ de două fâsuri. Voilà, îmi spune, zâmbind în continuare şi se îndepărtează, ţăcănind din tocuri. Respir. Miros frumos.

Mai târziu, cu pudra în geantă şi biletul de tren schimbat, am ajuns pe o stradă. Am intrat pur şi simplu din întâmplare, căutând un loc unde să pot să-mi mănânc- de fapt, ce zic eu mănânc, să-mi savurez, cornul cu migdale. Din loc în loc, câte o bancă. Lângă ea, nişte ghivece cu răsaduri: castraveţi, roşii, busuioc. Chiar şi flori. Iar la un moment dat, un raft. Un raft plin cu cărţi, în mijlocul străzii. Un fel de bibliotecă minusculă, de trotuar. Cărţile le aduc oamenii de prin vecini. La schimb, iau altele şi tot aşa. Uneori mă gândesc că rămân şi ei afară, pe bancă, să citească. Când nu plouă şi nu sunt ude. Băncile. Strada are ceva din holul unei case. Te simţi pe interior. Sau poate că mirosul de migdale cu cel de parfum şi de busuioc mă face să mă simt ca un miez de ceva, nici eu nu ştiu de ce. Sunt vreo zece cărţi cu totul, din care doar două îmi sună cunoscut. Un Marc Levy şi o Ana Gavalda. Ar mai rămâne vreo opt necitite. Poate altă dată. Când nu o să am un tren de prins. Acum, deschid umbrela şi-i scriu maică-mii: ţi-am luat! Ne vedem mâine!

Peste noapte, visez că am tocuri şi stau picior peste picior pe o stradă plină cu cărţi şi tramvaie. Iar şinele miros a migdale şi-a parfum. Respir.





joi, 7 iunie 2018

Am pedepsit copilul

- Bună, sunt Ioana, am pedepsit copilul şi nu, nu mă simt vinovată!

Mi-au trebuit jdemii de ore în care să vorbesc despre mine, să caut să înţeleg de unde şi de ce- de ce luam personal reacţiile ei, de ce când mă enervam ajungeam să văd roşu în faţa ochilor, de ce nu reuşeam să mă opresc la timp, înainte să spun lucruri pe care nici eu nu le credeam şi mai ales de ce mă simţeam atât de mizerabil după aceea, pustiită parcă pe dinăuntru de convingerea că sunt o mamă rea şi incapabilă.

Acum însă... Să vă povestesc: ieri am descoperit că fiică mea stătea cu telefonul peste noapte, la capul patului, să fie la prindere când nu ştiu ce prietenă de-a ei care trece printr-o perioadă proastă, ar fi avut nevoie de ajutor. Adică poate să te sune la orice oră din zi şi din noapte? o întreb. Dă din cap că da, precizând că până acum nu a fost cazul. Păi, bine, măi, nu ne-a fost vorba că telefonul stă în sufragerie când dormim? Văd că eu vorbesc, eu aud. Tace şi se răsteşte la mine: păi ce să fac dacă are nevoie de ajutor! Încep să respir adânc, ignorând tonul care tinde, de altfel, să mă scoată din sărite. Nu e despre tine, nu e despre tine, îmi spun în cap ca pe o mantră. Mă aşez fix în faţa ei şi cobor vreo două octave, cât să o fac să lase şi ea vocea mai jos:
- Cine e prietena asta?
Dă să plece la ea în cameră, se învârte pe călcâie şi-mi aruncă peste umăr un nu-ţi spun! Că tu, la cum te ştiu, o să vrei să le povesteşti părinţilor ei!
Nu zic nimic. Ba chiar reuşesc să-mi dau câteva minute de gândire ca să decid ce ar trebui să fac.
- Ascultă, e frumos că vrei să-ţi ajuţi prietenii, dar să ştii că uneori ajutorul constă tocmai în a le spune părinţilor. Pentru că, şi dacă pe moment se supără şi reacţionează, sunt acolo ca să ajute şi să rezolve. Poate o convingi pe prietena ta să le vorbească.
Dă plictisită ochii peste cap, dar ştiu că aude foarte bine tot ceea ce-i zic.
- Cât despre telefon, ăsta rămâne la mine. O să-l ai mîine să te pot suna, dar fără whatsapp.

După câteva secunde de tăcere în care părea că nu aude bine sau nu înţelege ce spun, a izbucnit. A plâns, a bătut cu pumnii în nişte perne, a trântit şi a bufnit. Apoi...apoi gata. S-a culcat, s-a trezit, ne-am spus bună dimineaţa, i-am făcut ceai şi sandvici, am discutat despre şcoală un pic, i-am spus că pentru prânz are supă cu tăieţei şi pilaf. Că mai e chiar şi un bol cu cremă de vanilie şi câteva piersici şi gata, am plecat la birou.

Şi telefonul? I l-am dat pentru la şcoală, ca să poate suna dacă e ceva. Fără whatsapp însă. Dar povestea asta nu este despre telefon versus non telefon, despre aplicaţii sau gadgeturi, ci despre gura aia de aer la care nu credeam că voi ajunge vreodată. Aia de care aveam nevoie pentru a mă domoli la fiecare ceartă cu copila şi pe care, ca un făcut, nu o luam la timp. Ieri, după ce ea s-a culcat supărată, am rămas cu ochii la mine, în oglindă şi în sfârşit, am văzut acolo un adult capabil să-şi gestioneze trăirile şi nu un copil speriat până la a se identifica cu propriul lui copil.

Aşa că, după cum vă spuneam: mă cheamă Ioana, am pedepsit copilul şi ştiţi ceva? Bine am făcut.
luni, 4 iunie 2018

La doctor, la Hexamed

Mi-am reînnoit carnetul de conducere acum vreo lună, ocazie cu care am trecut şi pe la Oftalmologie.
- Păi, duduie dragă, îmi zice un doctor mai în vârstă, mata nu vezi bine la distanţă! Acu' ce să zic, e drept că de multe ori nu prea vedeam dacă vine 86 sau 69 când stăteam în stație, dar recunosc că nu mă deranja așa de tare. Resemnată că vine o vârstă când deh, ajungi și la ochelari, încep să probez diverse lentile. In zadar, căci după nici două minute mă lua amețeala. Şi tocmai când mă gândeam că iată, am în sfârşit un pretext pentru care, deşi cu carnet de peste zece ani, tot nu mă încumet să mă urc la volan, o amică, medic oftalmolog, îmi spune: auzi, nu vrei să vii și la mine să te văd? Că degeaba îţi faci ochelari dacă nu poţi să-i porţi.
Şi am fost. Şi da, îmi voi pune ochelari, dar asta după ce a stat cu mine vreo patruzeci de minute ca să vadă ce şi cum. Ocazie cu care mi-a făcut şi-un tur prin clădire şi am zis că n-ar fi rău să vă povestesc şi vouă ce am văzut şi mai ales ce dotări au, că nu se ştie niciodată. La sfârşitul acestui articol o să aveţi parte şi de o poză cu mine în timp ce probam lentile. Acum, vă las una cu cabinetul.


                                          (copilul din imagine îmi aparţine şi şi-a dat acordul)

In familia mea am avut deja cazuri de cataractă şi de glaucom, aşa că, având în vedere antecedentele, recunosc că sunt destul de atentă când dau peste o clinică bine dotată, curată şi cu oameni drăguţi. Hexamed este un lanţ de clinici care acum şi-a deschis o locaţie şi în Bucureşti, pe strada Iordache Golescu, nr 17. Se ajunge uşor cu tramvaiul 41. Clinica are două cabinete de consultaţii, unul de explorări- ceea ce e fain pentru că atunci când intri la doctor deja ţi-au fost măsurate dioptriile şi tensiunea oculară şi- aici vine momentul aplauzelor- are sală de operaţie super bine dotată din ce mi s-a explicat. Eu vă spun sincer că nu mă pricep, am aruncat doar un ochi să văd cum arată camera şi aparatura. Zici că eşti în Star Trek! O să vă las o listă cu achiziţiile pentru că aici se pot opera fel de fel de afecţiuni (cataractă, glaucom, pterigion, ectropion, entropion, salazion- nu mă întrebați mai multe, că habar nu am, dar dacă vreodată va fi cazul, măcar știți că sunt operabile) se pot trata dezlipiri de retină şi se pot face injecţii intraoculare. Cabinetele sunt dotate cu aparatură modernă- există kerato- refractor, autorefractometru pediatric, biomicroscop portabil Keeler, oftalmoscop Keeler, ecobiometru Nidek, perimetru computerizat Humprez III, laser yag Zeiss, IOL master 700. Vă daţi seama că eu habar nu am ce sunt toate acestea, dar am întrebat-o pe prietena mea care sunt aparatele cu care se mândreşte şi ce mi-a zis ea, v-am zis şi eu. În plus, în sala de operaţii există două sterilizatoare performante (dacă cumva se strică unul, să fie de rezervă), filtru de aer, lampă uv, lavoar şi un microscop foarte deştept care arată aşa. Şi apropo de operaţii, cristalinele folosite cică sunt  de la Alcon, Zeiss, Nidek, Baush sau Lomb și sunt de foarte bună calitate.


                                                            (sala de operaţie)

Există şi o optică medicală în cadrul clinicii, nu ştiu însă detalii despre preţuri şi modele pentru că nu m-am oprit.

Şi acum, să trecem şi la partea umană care, în cazul de faţă se numeşte Cristina Patentaşu. Îmi pare rău că nu a vrut să mă lase să-i fac poză (nu, nu, că nu ies bine! Lasă, pozează aparatele, că astea contează!) că mi-ar fi plăcut să v-o arăt! E complet şuie (e blondă şi tunsă periuţă), dar are o voce caldă, un car de răbdare şi super lipici la copii. În plus, cabinetul e dotat astfel încât consultaţia pare mai degrabă o joacă cu fel de fel de probe. Lista completă cu doctorii o aveţi aici (şi aşa o puteţi vedea şi pe Cristina în poză). Despre preţuri, nu pot să-mi dau seama dacă e mai scump decât în alte părţi, aşa că vă las pe voi să trageţi singuri concluziile, după ce aruncaţi un ochi în secţiunea servicii.


                                                      (cabinet de consultaţii)

La sfârşit, să ştiţi că, spre deosebire de alte lanţuri de servicii medicale care preferă oraşele mari,  Hexamed şi-a deschis clinici în Focşani, Ploieşti, Urziceni, Slobozia  şi Brăila. Site-ul e chiar foarte bine făcut şi aveţi acolo toate detaliile necesare, în cazul în care aveţi nevoie de oftalmolog.

Iar acum, momentul mult aşteptat. Poza cu mine! Sunteţi gata? Tataaaaaaam!


Nu aş vrea să plec fără să răspund la o întrebare pe care o simt aşa, în aer. Acesta nu este un articol plătit, ci doar unul în care fac reclamă unei clinici care mi-a plăcut şi unei doamne doctor pe care o cunosc şi pe care v-o recomand din tot sufletul.
duminică, 3 iunie 2018

A fost odată o fetiţă

Duminică aproape de prânz. Merg undeva la câţiva metri în spatele lor şi încerc să nu grăbesc pasul, să nu-i depăşesc, ca şi cum de acolo, de unde sunt eu, ar trebui să am grijă de ei. Sunt bătrâni. Până şi cuvântul în vîrstă pare  un pic forţat în cazul lor, aproape insuficient. Costumul lui maro, cu pantaloni prea largi pentru trupul împuţinat, lasă în adierea vântului iz de naftalină. Se sprijină într-un baston şi cu mâna liberă o ţine pe ea. De fapt, dacă te uiţi mai atent, vezi că mai degrabă el se agaţă de ea cum probabil a făcut o viaţă-ntreagă.

Cred că a fost un bărbat bine la viaţa lui. Oricum, încă se ţine drept, deşi merge cu paşi târşâiţi ca şi cum i-ar fi frică să nu se desprindă cu totul de la pământ. Ea vorbeşte rârâit şi asta îi dă un aer de fetiţă, deşi tremurul uşor al capului şi părul complet alb adunat într-un coc minuscul mă fac să cred că are spre nouăzeci de ani. Vorbesc destul de tare şi după felul în care ea dă din mâna rămasă liberă, pare că se ceartă. Oare ce-or mai avea de împărţit la vârsta lor?
- Ba nu, dragă, îţi spun sigur că aşa era, zice ea răstit şi vocea îi devine uşor piţigăiată. Ai uitat tu versurile: ne-am întâlnit la Capri într-o vară, aşa era, nu-ţi mai aduci aminte?

El rămâne pe gânduri, cu privirea de un albastru albicios lipită de gardul Cişmigiului şi pare că scormoneşte după ceva, prin amintiri. Apoi, desprinzându-se din strânsoarea mâinii ei cu grija cu care laşi deoparte mânuţa unui copil, începe să bată măsura, cântând în surdină, doar pentru ea: ne-am întâlnit la Capri, într-o seară/când stelele tremurând ne priveau. Se opresc acolo, pe Schitu Măgureanu şi se uită unul la altul. El o ia de braţ şi continuă să-i cânte la ureche, iar ea se preface supărată şi-i spune molcom,  terrrmină, Georrge. Şi pentru o clipă, albastrul spălăcit al ochilor lui lase să se vadă imaginea unei fetiţe. O fetiţă care se lipeşte toată de el. Duminică la prînz.



joi, 31 mai 2018

Ce faceți de 1 Iunie?

Doamnelor şi domnilor, mame, taţi, bunici, bone, vecini sau prieteni de familie, ştiţi voi ce zi e mâine? Ia spuneți: una liberă în care, dacă Măria sa, copilul, binevoieşte să ne lase, vom putea dormi mai mult. Bună glumă, nu?! Normal că nu va binevoi, ba dimpotrivă parcă văd că va da trezirea şi mai devreme ca de obicei, de emoţie că e ziua lui. Acu' e drept că la cei treisprezece ani ai ei, Ana mea nu prea mai e în categoria celor care să ţopăie de bucurie că e 1 Iunie, dar chiar şi aşa, tot se aşteaptă să facem ceva special, măcar că suntem amândouă acasă.

După ce am aruncat o privire pe net, după ce am făcut un triaj printre mailuri cu fel de fel de propuneri, după ce am vorbit cu prietenele, iată care sunt sugestiile mele pentru weekend. Ordinea este aleatorie şi e dictată doar de preferinţele mele. 

Voi începe cu Bookfestul. Organizată la Romexpo de pe 30.05 până pe 3.06, ediţia de anul ăsta are ca invitat Statele Unite ale Americii şi pregăteşte zeci de lansări. Vă las aici nişte repere din programul târgului. Doar să vă spun că de Ziua copilului, orice titlu din colecţia Junior va putea fi cumpărat cu 40% reducere la standul editurii Polirom. Sâmbătă şi duminică, de la ora 12.00 până la ora 19.00, Humanitas îi așteaptă pe copii  în "Colţul H Junior“, un spaţiu dedicat lors în exclusivitate. Ca să ajungeţi la Romexpo, puteţi să mergeţi cu maşina, cu autobuzul sau, şi mai amuzant cu autobuzele etajate Hop-on- Hop-off care, începând de vineri, circulă zilnic pe traseul Piaţa Unirii- Piaţa Presei. O călătorie durează cam jumătate de oră, iar la capătul ei (presupunînd că plecaţi din centru) numai bine sunteți lângă Târgul de carte.

Pentru aceia dintre voi care își doresc mai degrabă să stea în parc decât prin autobuze sau printre standuri, cică în Parcul Lumea Copiilor o să fie o paradă a personajelor din desene animate, iar în Tineretului va fi de vineri până duminică un eveniment pentru nepoţi şi bunici, Se va lăsa şi cu niscaiva concerte ale lui Florian Chilian, Marcel Pavel şi Petrică Mâţu Stoian.

Dacă aveţi copii pasionaţi de istorie sau de arme, Muzeul militar naţional Ferdinand I va găzdui un eveniment cu ocazia zilei de 1 Iunie şi va inaugura o expoziţie dedicată cercetaşilor din România.

Şi acum, hai să vedem şi pentru copiii noştri mai mari ce idei avem. Vă aduc aminte că vineri, 1 Iunie, de la orele 19h00, se dă startul la festivalul urban Femei pe Mătăsari. Evenimentul durează până duminică şi,  pe lângă fel de fel de activităţi, vor cânta Firma, Urma şi Lucia.

Tot în perioada asta, mai precis pe 2 şi 3 iunie, Calea Victoriei va deveni pietonală între strada George Enescu şi Piaţa Victoriei şi va fi animată de fel de fel de manifestaţii artistice, parade, ateliere, etc. 

Și dacă tot ieșiți prin centru, la o plimbare, poate dați o raită și pe la Cărtureşti Verona unde, între 1 și 3 iunie, copiii sunt așteptați cu multe surprize: teatru radiofonic, atelier de parfumuri, atelier de robotică și altele.

Pentru "la bonne bouche", am lăsat ceea ce am ales eu: concert Ada Milea la Teatrul Odeon. Mâine, 1 Iunie, teatrul de pe Calea Victoriei, 40-42, se va deghiza într-un imens spațiu de joacă, plin de surprize. Printre ele, de la ora 12h00, concertul cu Apolodor al Adei Milea ce va urca pe scenă alături de Dorina Chiriac, Radu Bînzaru și Alex Neagu. Dacă cumva mai există cineva care nu știe cum sună Apolodor, vă las o mostră mai jos. Pentru aceia dintre voi care cunosc cântecele pe dinafară, ia să vă aud: 

"La circ, pe gheața unui răcitor...zbang (sunet de chitară)
Era (pauză) un pinguin din Labrador
Cum se numea? (o voce)
Apolodor (altă voce)
continuarea mai jos

luni, 28 mai 2018

O schimbare

Încerc să grăbesc pasul, măsurând din priviri distanţa până la băncuţă. Noroc că abia s-a făcut verde, îmi spun şi schimb sacoşele dintr-o mână-ntr-alta. Sunt grele. Ca de obicei, iarăşi am cumpărat mult mai mult decât pot să car. M-am dus după nişte cireşe şi nişte roşii şi m-am întorc cu fasole, ardei, castraveţi, ridichi, două kile de mere şi unul de cartofi. Başca nişte pulpe de pui şi două de curcan. Mai pun şi-n congelator, că deh, nu am tot timpul chef să bat drumul până la Obor. Era ceva lume în piaţă, mai ales că s-a deschis sezonul la gemul de căpşuni şi vin gospodinele şi iau cu kilogramele. Imi aduc aminte că a zis mama că face ea, aşa că decid să-mi dau singură peste mână şi să mă abţin să mai cumpăr şi din astea.

Tocmai când o aşteptam pe precupeaţa simpatică şi grăsună, cu sorţul pătat şi părul lipit la tâmple de sudoare să-mi găsească o conopidă mai mică, numai ce aud vorbă franţuzească în ureche. Când mă uit, un grup de vreo zece persoane cel puţin, adus în circuit turistic printre tarabele din Obor. Păreau încântaţi, franţujii, mai ales că erau lăsaţi să guste ba câte o cireaşă, ba câte o căpşună sau o felie de roşie. I-am aşteptat să treacă prin faţa mea şi cu mâinile trase în jos de cele două plase, am pornit către tramvai. In staţie, băncuţa din mijloc e liberă. Poate pentru că e în plin soare şi are şi o pată maronie pe una din stinghii. Dau cu palma. Nu se ia. Imi las sacoşele la picior, sprijinite una de alta şi rămân cu privirea fixă pe un punct de vizavi.
- Nu vă supăraţi...

Vocea vine de undeva din dreapta mea şi dacă ar fi să nu pot întoarce capul, mi-ar fi greu să spun dacă e de femeie sau de bărbat. Aşa, îmi culeg privirea de unde rămăsesem cu ea şi o îndrept către domnul de lângă mine. Are spre şaizeci şi cinci, şaizeci şi şapte de ani, ochelari, fruntea plină de stropi de sudoare, buzele cărnoase, cămaşa descheiată la gât şi când vorbeşte se apleacă niţel în faţă.
- Aş vrea să vă pun o întrebare mai....mai specială aşa...O întrebare ieşită din comun.

Nu zic nimic. Aleg să aştept să văd ce-o vrea de la mine, timp în care mintea începe să facă fel de fel de scenarii: probabil că o să mă întrebe dacă n-am ceva bani sau nişte mîncare în plus. Sau poate vrea o întâlnire. Sau mobilul, să sune pe cineva. Sau...
- Ştiţi cumva, tramvaiul 1 merge prin faţă, pe la Mall Vitan?

Aştept continuarea. Nu vine. Asta era tot. Tot ce i se mai putea întâmpla ieşit din comun  acelui om era o schimbare de traseu. Nu a lui, ci a tramvaiului. Dau din umeri semn că nu ştiu. Dar îi las un pumn de cireşe. Să aibă la ce să se gândească seara, la culcare.




vineri, 25 mai 2018

Gaşca Anei

- E frumoasă mama ta!
Aşa i-a zis băieţelul cu ochi incredibil de albaştri Anei mele, imediat după ce am plecat de acasă. Normal că fie-mea, ca orice muieruşcă ce se respectă, mi-a dat direct mesaj pe whatsapp ca să mă pună la curent cu bârfele din sufragerie. Hai că le-ai plăcut, mi-a scris şi sincer, am respirat uşurată. E important la vârsta asta să te placă prietenii copilului. Mai ales când raportul de forţe riscă să fie în defavoarea ta- unu la cinci. Căci da, şi-a adus toată gaşca acasă, ieri, după Evaluare. Noi i-am spus încă de când era de-o şchioapă: să ştii că din partea noastră e ok să vii acasă cu prieteni sau colegi! Aşa am crescut şi eu şi aşa vreau să o cresc şi pe ea. Cu uşa de la intrare de multe ori rămasă deschisă, cu câte ceva de mâncare tot timpul în frigider, cu mama care avea talentul să încropească o pizza absolut divină din te miri ce şi mai nimic, cu prieteni care veneau şi plecau într-un du-te vino ce-mi făcea casa să respire profund. O casă trebuie să trăiască, mi-a spus mie un prieten şi imaginea unor camere pline de oameni precum nişte plămâni plini cu aer îmi place nespus.

Aşadar au venit. Într-un prim stadiu, au fost doar doi. Ambii băieţi. Au venit miercuri, după ore, au mâncat opt şniţele, jumătate de cheesecake, s-au bătut cu apă şi au aruncat cu nişte mere (am găsit câteva pe jos, prin debara). Dar mi-au cumpărat flori. I-am ajutat eu să-ţi facă buchetul, mi-a zis Ana, complice. Ştie că-mi plac florile. Apoi, ieri, au fost mai mulţi. Cinci. Trei băieţi şi două fete, cu a mea cu tot. Auzi, Ana, când terminaţi cu examenul, veniţi cu toţii acasă, că v-am făcut o tartă cu căpşuni. La prânz, duceţi-vă şi voi la o pizza, că am şi eu ceva de lucru şi am nevoie de un pic de linişte.

I-am auzit încă din holul blocului. Multe râsete, tropăieli pe scări, apoi cheia în uşă, bună ziua, bună ziua, pantofi aruncaţi cât colo, genţi abandonate pe jos. Dintr-o dată, sufrageria mea arăta ca pe vremuri, la mama. Am împărţit farfurii cu tartă şi pahare cu apă, am povestit despre colegii nesuferiţi şi profesorii pisălogi. Işi luau vorba unul altuia din gură, se întreceau în a-mi spune fiecare ce prostii a mai făcut, gesticulau, îşi făceau glume, se luau prieteneşte peste picior, îşi repetau saluturile de rockeri (le-am învăţat şi eu). Mai nişte prăjitură pe jos, mai o farfurie pe muchia mesei, mai o alergătură între două camere, mai un hohot de râs de speriat vecinii, casa mea a respirat ieri cu toată puterea.

Mi-au plăcut prietenii Anei. Toţi, fără excepţie, Se completează reciproc. Peste politeţea şi vorbăria celui cu ochi albaştri, se aşează umorul şi poantele fiică-mii şi ale brunetului cu ochelari. Fac echipă bună împreună, poate chiar mai bună decât face Ana cu fetiţa frumoasă şi delicată, cu părul lung şi adidaşi roz care merge la meciuri pe stadion şi ţine cu Craiova. Şi mai e şi colegul mărunţel şi mucalit, cu glume pline de candoare ce pare un adevărat element de echilibru în grupul lor. Cred că şi lor le-a plăcut de mine, căci după o tură prin mall şi o pizza, s-au întors cu toţii la noi, acasă. M-am trezit cu trei dintre ei că descuie uşa de la intrare:
- Bună ziua! Noi suntem! Ana s-a dus până la Mega să ia nişte suc şi ne-a dat cheile să o luăm înainte că ne era cald! Băiatul cu ochi albaştri îşi însoţeşte explicaţia de un dat din mână ca şi cum şi-ar fi făcut vânt. Şi-au cumpărat diverse de prin magazine şi încep să-şi desfacă pungile şi să-mi arate prada. Apare şi Ana cu o sacoşă plină de cutii cu suc şi pungi cu popcorn.

- Copii, eu vă las! Mă duc la birou! Distracţie plăcută în continuare şi dacă vi se face foame mai încolo, au mai rămas nişte şniţele de ieri!

La nouă seara, când m-am întors, Ana era pe canapea, se uita la un serial, pe laptop. Vasele erau spălate şi casa arăta cuminte, ca şi cum o vrajă ar fi aruncat-o în muţenie. Mi-am luat un măr şi m-am aşezat lângă ea, încercând să văd câte ceva, peste umărul ei. Era obosită. S-a sprijinit încet de mine şi a şoptit, ca pentru sine:
- Mulţumesc! Şi ţie, dar şi bunicii. Că ştiu eu că de la ea ai învăţat să fii aşa de cool!

Se ridică în capul oaselor şi-mi zîmbeşte. Şi-n loc de pupicul de noapte bună, strângem pumnii şi ne salutăm ca rockerii.


joi, 24 mai 2018

Timp pentru mine

Nu mai știu cine spunea că cel mai important lucru pe care îl poți oferi cuiva în semn de iubire este timpul. Asadar, pentru că de la o vreme-ncoace am decis să învăț să mă așez în centrul preocupărilor mele (da, da, știu la ce vă gândiți- doar că tot în ultimul timp m-am convins că un copil are nevoie să-și vadă părinții ocupându-se și de ei înșiși ca să poată să o facă și el ulterior, fără să se tot simtă vinovat și în căutare de aprobare), am hotărât să-mi acord și mie o dimineață. Mai ales că-n perioada din urmă, aproape că nu am respirat: ba la birou, ba la bucătărie, ba la meditații, ba încolo, ba încoace, bref m-am simțit ca pe patine cu rotile.

O să trec peste faptul că, auzindu-mi parcă gândurile, soarta a vrut ca dimineața pentru mine să coincidă cu Evaluarea națională a Anei ceea ce a presupus o trezire în zori, la 6h30. Nu-i nimic, în felul ăsta o să am și mai mult timp să fac ce vreau eu cu el, până la patru și jumătate când îmi începe tura la radio, mă încurajam singură, cu voce joasă, în timp ce tropăiam veselă către școală, cu copila lângă mine. Nu mai comentați, că vă aud- nu, nu e necesar să o mai însoțească cineva pe stradă, doar că am zis să fiu totuși prin preajmă, just in case, poate vrea și ea să mai schimbe o vorbă înainte de examen. Și chiar a vrut- ca să mă ia de două ori peste picior și să se răstească de vreo alte trei dăți că iarăși nu știu ce am greșit sau nu am făcut/zis/gândit/simțit cum vrea ea.

La ora 8h00 azi de dimineață, singură pe stradă, număram orele de libertate rămase și îmi făceam planuri de umplere a lor, din ce în ce mai nebunești: să mă duc la coafor să mă vopsesc. Deși, parcă nu mi-aș schimba culoarea. Să mă întorc la C&A și să-mi cumpăr bluzele de le-am probat weekendul trecut. Da, dar ăia deschid abia la 10h00. Să merg la sală! Neah, mai bine nu. Să mă culc înapoi. Păi, după aia, cine știe la cât mă scol și ratez dimineața. Și uite așa, tot gândindu-mă și răzgândindu-mă mă surprind că ajung în stația de tramvai. Ia să dau eu o raită prin piață, pe la Obor, că tot am rămas cu frigiderul aproape gol, îmi spun în timp ce-mi verific banii din portofel, dar mai ales sacoșele din rucsac. Aveam din plin, că unde să pleci fără pungi după tine, chiar și numai până la școală!

E frumos dimineața în piață când toate tarabele sunt pline și precupețele au chef de vorbă. Băieții care aduc marfă fluieră veseli în timp ce deșartă mormanele de căpșuni și de cireșe. Se salută între ei, mai o glumă, mai o vorbă aruncată peste grămezile de dovlecei și de ceapă. Uneori, câte unu se mai enervează și zvârle cu câte un cartof nou care se rostogolește apoi sub tejghea. Chiar lângă ușa ce dă spre hală, o florăreasă și-a înșirat gălețile pline de gladiole și garofițe. Trei lei buchetul sau două la cinci lei îmi strigă! Prea devreme să încerc să negociez. Ziua abia a început și toată lumea ține la preț. Stai să iau întâi de mâncare și mai vedem dup-aia cu florile, îi zic!

Piața e plină de bătrâni, că deh, cine să fie la ora aia! Majoritatea cu cărucioare după ei si cu câte o bucățică de hârtie pe care și-au scris ce le lipsește pentru ciorbă. Se vinde bine leușteanul. Și țelina frunze. Mă învârt printre tarabe ca printr-un muzeu. Și-mi dau seama că-mi place, aproape că aș putea să ating sentimentul ăla de bine pe care-l simt urcându-mi-se încet, încet, pe dinăuntru. Incerc să cumpăr doar ce-am nevoie, dar mi-e greu să mă abțin. Vreau de toate. Nici măcar nu mă gândesc ce voi face cu ele, deocamdată mă bucur să le am, să fie ale mele, să le ating, să le miros. La sfârșit, după ce am umplut sacoșele cu de-ale gurii, mă opresc la florăreasa de la intrarea în hală. Iau trei gladiole mov și un braț de garofițe. Și mi-aduc aminte de mama care atunci când simțea cum gândurile riscă să doară, dădea o raită prin Matache cum alții merg la spa. Doar să se relaxeze. Și-mi dau seama că iată, până la urmă ajungem cu toții să facem nu ce ne zic ai noștri, ci ce fac ei. Acum mă duc să fac niște dovlecei pane, cum am văzut la bunica-mea și să pun florile în vază. Până la patru și jumătate, mai e timp.


luni, 21 mai 2018

Cioburi

M-a sunat ieri, pe la prânz.
- Auzi, pot să te rog ceva? Da' să nu râzi de mine!
Tac și aștept cuminte să văd ce mai vrea mama de data asta. De obicei, ea nu mă roagă. De obicei, nu are nevoie. Ea e cea care spune, care știe, care găsește soluții. Care rezolvă.
- Aș vrea să-mi faci și mie un cheesecake. Că-mi place de mor și nu știu să fac. Când îi mai faci ăleia mici, adu-mi și mie o bucățică.

Nu râd, doar zâmbesc în sine mea unei amintiri. Aceea a unor duminici din alte timpuri când în fiecare dimineață, casa se umplea de miros de cafea și de prăjiturele. Habar n-am câtă alergătură se ascundea în spatele fiecărei tăvi de cornulețe cu nucă, de pandișpan cu fructe, de bănuți cu gem, de negresă, de cremșnit sau de plăcintă. Câte cozi și pile pentru un pachet de unt sau un kil de făină. Dar, pe vremuri, prăjiturile mamei puneau parcă ordine în viața familiei, ca și cum, dacă ar fi lipsit, un întreg univers s-ar fi făcut țăndări.

- Bine, mamă, îți fac, cum să nu-ți fac!
 Mă gândesc că nici măcar nu e mare lucru. Rețeta o iau de pe net, blatul îl fac în robot, fructele le am în congelator și restul de la Mega. Doar că mă simt ciudat să fac prăjitură pentru mama, de parcă dintr-o dată, rolurile s-au inversat și mama a început să-mi rămână mică, în timp ce eu tot cresc și cresc, riscând să nu mai încap în forma aia de copil al mamei mele.

Am făcut cheesecake-ul aseară. Cu căpșuni și afine. I-am făcut și glazură. Apoi, l-am tăiat pe din  două și am așezat cele două părți egale, fiecare pe câte o farfurie: una pentru Ana și una pentru mama, ca și cum aș fi avut doi copii. Eu nu mănânc. Am lins lingura cu care am amestecat crema de brânză cu frișca și am furat o căpșună din alea puse deoparte pentru jeleu. Și m-am simțit foarte mare. Atât de mare încât am mers cu grijă până la mama acasă, de frică să nu care cumva să fac țăndări un întreg univers pe dinăuntrul meu.




vineri, 18 mai 2018

Șșșșșt!

Și iată că am ajuns și la momentul ăla. Mai bine zis, la Momentul ăla. Da, da, cu majusculă. La începutul ei, ziua de astăzi nu părea să anunțe mai nimic special. O chiflă tăiată pe din două unsă cu niște unt și cu o felie de brânză pe deasupra, o cană de ceai, una de cafea. Niște cursuri puse în ordine, liste peste liste, vreo două telefoane pentru birou, o quiche cu spanac în cuptor, un apel de la mama, niște vase de spălat și minute bune pierdute pe facebook.

Nici nu mai știu cât era ceasul când tânăra speranță a familiei mă anunță cu o voce vădit emoționată, dar care se dorea indiferentă:
- Auzi, mama, vezi că eu mâine nu mănânc acasă de prânz.
Mă gândesc că cine știe ce petrecere o fi pe la școală de care am uitat. Nu apuc să cer lămuriri, căci continuă.
- M-a invitat un coleg în oraș și apoi la film.

Și uite așa începe. Cu ea căreia îi tremură vocea și cu mine care se chinuie să tacă să nu care cumva să o sperie și să o piardă printre cuvinte. Sunt ușor de speriat la vârsta asta. Dar mai ales, se pierd ușor.

                                                                     sursa foto aici
.
luni, 14 mai 2018

Ciorile

Eu locuiesc undeva prin sectorul 2, aproape de un parc. Strada este despărţită în două de nişte ronduri de panseluţe, iar trotuarele sunt păzite de pomi. Habar nu am ce sunt, dar aşa cum arată primăvara, plesnind de sănătate de la atâta verde, par că sunt  o înşiruire de guri de aer proaspăt. Mai sunt şi copacii din parcare, ăia crescuţi de ani de zile între rândurile de blocuri, cu crengile care ajung până spre etajul patru. Eu locuiesc la unu. Iar din balcon de la mine, ziua se vede verde, iar seara negru. Nu atât de la întuneric, cât de la ciori. De cum pleacă soarele, stoluri întregi iau cu asalt crengile, într-un zgomot asurzitor de fabrică. Nu-mi plac ciorile. De fapt, nu-mi plac păsările, dar mă gândesc că dacă m-ar cunoaşte, probabil nici lor nu le-ar prea plăcea de mine. Sunt dezordonată şi vreau să controlez totul. Sunt pretenţioasă şi când mă cert, pot să rezist ore în şir spre disperarea celor din jurul meu. Aşa că probabil nu ne-am înţelege prea bine. Eu şi ciorile.

Săracele de ele! Ştiţi de ce zic asta? Mi-a povestit mama. Era la mine acasă, acum vreo câteva zile, când nişte oameni de la primărie sau mai ştiu eu de pe unde au venit şi s-au apucat de au tuns toţi copacii. Pe toţi- şi pe ăia de pe marginea drumului care te conduc spre parc şi pe ăia dintre blocuri care altădată ajungeau cu crengile la etajul patru. Au venit cu fierăstraie electrice şi au dat jos toate crengile şi toate cuiburile păsărilor. Aveau ouă înăuntru. Ba unele aveau şi pui. N-am auzit niciodată un sunet mai sfâşietor de animal ca cel al unei ciori care-şi caută puii! Aşa mi-a zis mama şi a închis geamul de la balcon către noaptea de afară. O noapte neagră, fără lună, fără zgomot. Ca atunci când se moare.

Mă gândesc că sigur ştiau şi oamenii ăia că dacă vrei să tunzi pomii, o faci în toamnă, spre octombrie, când puii sunt destul de mari să poată zbura. Aşa că probabil au vrut să-i omoare, să mai stârpească din ciori că şi aşa sunt prea multe. Noroc că sunt păsări deştepte. Probabil că la primăvara viitoare, după ce şi-au plâns amarul un an întreg, vor cuibări în alte părţi. Ca mulţi dintre noi care tot vedem cum ni se taie pomii de la geam şi cum noaptea rămâne din ce în ce mai neagră şi mai fără zgomot.




vineri, 4 mai 2018

Celelalte femei

Chiar și felul în care a căutat din priviri un loc liber, ziua în amiaza mare, în troleibuzul 86, chiar și secundele alea de căutare discretă, pe sub gene, m-au făcut să-mi spun "iată o doamnă!". Preț de vreo cinci, șase stații, mi s-a lăsat cu totul privirilor contemplatoare, cu aerul degajat al celor obișnuiți să fie admirați. 
Pe obrazul femeilor se poate citi viața, ca pe o hartă astrală. Câteva riduri fine, ici colo, în colțurile ochilor de un albastru spălăcit. In rest, o pudră bună și un ruj care se asorta cu oja de pe unghii. Imi place să mă uit la mâinile oamenilor. Poate pentru că eu mi le-ascund pe-ale mele încă de când eram mică și-mi rodeam unghiile până-n carne. Stătea fix în fața mea, cu capul întors către fereastră într-un exercițiu parcă de respirație. Totul la ea trăda o eleganță de secol trecut. Perechea de pantofi cu flecuri noi în culori pământii, pantalonii verde ars care i se așezau cu o rigoare militărească de-a lungul coapselor, cămașa din material bun cu guler apretat, inelul cu piatră prețioasă de pe deget, sprâncenele creionate discret, chiar și părul alb, proaspăt coafat, spuneau o poveste de o frumusețe nostalgică.
Și cum stăteam așa față-n față, în troleibuzul 86, m-am surpris întrebându-mă: ce o fi căutând doamna asta distinsă în țara asta? De ce o fi rămas aici? Ca și cum eleganța și decența ar fi doar niște rămășițe ale unor vremuri fără nicio legătură cu prezentul. Și vă spun sincer că m-am simțit aproape vinovată că așa am gândit, că mi-a trecut prin cap că femeia aia era din greșeală în troleibuz, în oraș și chiar în România. Că obrazul ei fără riduri și pantofii noi s-ar fi potrivit mai bine cu Viena sau cu Berlinul. M-am simțit vinovată, dar celelalte femei din troleibuzul 86 aveau pantofii murdari și stăteau crăcănate, cu sacoșe la picioare, ca și cum ar fi fost în poziție de atac. Celelalte erau doar femei.
joi, 3 mai 2018

Povestea Anei mele sau cine este Kaia

Povestea de mai jos a fost scrisă de fiică-mea. Ana. 13 ani neîmpliniți. Să știți că așteaptă părerea voastră. Si da, i-am povestit despre cum e treaba cu criticile constructive.

 Kaia
                                                                           
                                                                                   I
   
   Mă doare capul. Nu îmi pot da seama dacă sunt amețită sau dacă m-a lovit cineva. Nu îmi pot deschide ochii. Oare am murit? Dacă aș fi murit, aș fi inconștientă. Aș putea fi în comă, dar mă îndoiesc. Am reușit. Am ochii deschiși. Unde sunt? Stau pe podea, într-o cameră dacă o pot numi așa. Mă aflu într-o cutie de mărimea unei camere obișnuite, cu toți pereții albi, fără nicio fereastră sau ușă. Nimic în cameră în afară de trei butoane. Probabil că dacă apăs pe butonul greșit ceva rău se va întâmpla, așa că mai bine nu risc. Cum oi fi ajuns aici? Și unde și ce e aici? Și de ce eu? Acestea sunt întrebările care-mi tot revin în minte. Cum, unde, ce, de ce? Știu că nu voi primi un răspuns la ele, dar singurul lucru pe care-l pot face este să ma gândesc. Poate dacă voi reuși să-mi amintesc ceva din trecutul meu voi afla răspunsul la prima întrebare: cum?

   Încep să mă gândesc la trecut, la viața mea înainte de locul acesta. Nimic! Trebuie sa mai încerc. Trecut, viață, prieteni, intenție...au! Brusc sunt împinsă din față, spatele meu lipit de perete, fum iesindu-mi pe urechi, nas și gură. Am fost electrocutată. Mă ridic în picioare și îmi studiez corpul acoperit cu o pereche de pantaloni negri și o cămașă albă, ambele rămase intacte, fără urmă de arsură. Am fost electrocutată din interior. Mă întind pe podea și încep să plâng fără vreun motiv. Apoi realizez de ce sunt aici. Sunt aici pentru a muri. Fără apă sau mâncare nu pot trăi mai mult de trei zile. Dar de ce? Ce-am făcut să merit asta? Voi muri garantat, nu am ce pierde apăsând pe cele trei butoane. Mă târăsc până la ele și apăs pe cel mai din dreapta. Nu se întâmplă nimic. Apăs pe al doilea și pe al treilea. Nimic. Ar fi fost mai simplu dacă muream acum. Îmi întorc capul pentru a arunca o privire prin cameră și văd, spre surpriza mea, o toaletă, un platou cu mâncare și o sticlă cu apă. Nu voi muri, cel puțin nu de sete sau de foame. Sunt într-o închisoare, una foarte bine gândită, fără niciun fel de interacțiunea umană, una făcută ca eu să înnebunesc.

   Trebuie să aflu ce am făcut să merit această pedeapsă, dar momentan îmi este imposibil. Mi-e extrem de foame și de sete. Mă târăsc până la platoul cu mâncare și la sticla cu apă. O beau pe toată dintr-o înghițitură și simt cum mi se prelinge pe gât, potolindu-mi setea de care nu-mi dădusem seama până acum. Intind mâna după mâncare și încep să o mănânc cât mai repede posibil închizând ochii. Când îi deschid realizez că nu mai e pic de mâncare și eu nici măcar nu știu ce am mâncat. E posibil să fi fost otrăvită, dar deja nu mai contează. Mă întind pe jos și încerc să adorm.

  Sunt într-un deșert, dar nu simt căldura. Mă uit în jur și din toate părțile vine o ceață deasă. Mă înconjoară și-mi intră în plămâni, sufocându-mă. Aud un nume- Kaia- și apoi mă trezesc înapoi în camera aceea blestemată. Trebuie să aflu cine este Kaia și asta cât mai repede posibil.



                                                                        II



   Au trecut zile de când sunt închisă, deși este doar o presupunere. Sunt incapabilă să măsor timpul în vreun fel. Îmi petrec fiecare zi mâncând și bând apa pe care le primesc de la acele butoane, dormind și, cel mai important, încercând să răspund la toate întrebările pe care le am. După multe încercări, am ajuns la o singură concluzie: merit să fiu prizonieră în această închisoare. Orice aș fi făcut, trebuie să fi fost ceva îngrozitor. Sunt o persoană îngrozitoare. Poate că Kaia este victima crimei pe care am comis-o. Aș putea să mă sinucid, ar fi mult mai simplu. Dar dacă cândva voi putea ieși de aici? As rata acea ocazie, ceea ce ar fi teribil. Oricum, merit asta. Merit ceea ce este mai rău. Încep să mă gândesc care ar fi cel mai eficient mod de a muri.

   Aș putea să mor de sete, dar nu cred că aș reuși să mă abțin de la a bea apă trei zile. Aș putea să mă sufoc. Da, cred că așa este cel mai bine. Este adevărat că aș putea găsi o modalitate de a evada, dar de ce aș face asta?

Merit să mor. Așa este cel mai bine, așa este cel mai bine- îmi tot repet în minte. Mă duc în mijlocul camerei, îmi pun mâinile în jurul gâtului și strâng. Simt nevoia de aer, dar reușesc să nu respir. Apoi sunt electrocutată. Din nou.Mă uit în jur și văd cum în unul dintre pereți se formează o ușă. Ar trebui să nu o deschid, dar curiozitatea învinge și mă uit ce este în spatele ei. În fața mea se întinde o masă lungă cu vreo douăzeci de persoane în jurul ei care se uită fix la mine, toate îmbrăcate identic. Am așa de multe întrebări, dar nu reușesc să mă concentrez. Așa că tot ce pot spune este:

- Sunteți bine?

   Niciun răspuns. Imi aduc aminte cât de multe întrebări am de fapt: cine sunteți? Unde sunt? Cine sunt? De ce nu am amintiri? Cine e Kaia? De ce nu pot muri?

Când termin cu întrebările observ că țipam și că toți cei de la masă s-au ridicat în picioare, mai puțin persoana din mijloc. Nu îmi pot da seama dacă cei de la masă sunt femei sau bărbați, dar toți sunt incredibil de frumoși. Persoana care stă jos și se uită fix în ochii mei pentru un timp care pare o eternitate, vorbește apoi cu o voce de coșmar- groasă și subțire în același timp, răgușită și cu ecou:

- Rezolvă singură!

O durere puternică îmi trece prin tot corpul. Sunt din nou electrocutată. Leșin.

miercuri, 2 mai 2018

Fusta

Nu mai știu de când am fusta asta. Să tot fie vreo cinci, șase ani, poate chiar mai mult. Mi-a adus-o mama din Spania. Recunosc că la momentul ăla nu prea era pe gustul meu. Prea în toate culorile, prea cu albastru și verde si roșu, ca și cum cineva ar fi vărsat niște cutii cu vopsea în dușmănie. Bașca un pic de auriu pe la poale. Ce mai, genul de fustă cu care n-ai cum să ieși pe stradă fără să întorci capete. Acum însă îmi place. Poate pentru că au ajuns să-mi placă și culorile - așa vii și stridente cum pot să fie ele uneori. Chiar și auriul ăla are rostul lui dacă ajungi să-l accepți. Plus că merge foarte bine cu niște sandale pe care mi le-am luat vara trecută. Același albastru de cer plictisitor de senin. E șuie fusta mea și pentru o dată, mi se pare că arăt pe dinafară așa cum mă simt pe dinăuntru.

Când am trecut prin Matache săptămâna trecută, o florăreasă mai să mă dezbrace în mijlocul pieții, așa trăgea de fusta mea:
- Hei, frumoaso, cât vrei pă ea? Hai că-ți dau o sută de lei, să mor io, doar dă-mi-o mie!
- Stai, femeie, potolită, că mă lași în fundul gol ziua în amiaza mare!
Până la urmă i-am luat niște liliac să mă lase în pace și am rămas cu fusta pe mine.

Cu ea eram îmbrăcată și sâmbătă când, pe la unsprezece seara, cu Ana de mână, căutam un taxi. La început am vrut să așteptăm troleibuzul, dar am stat și am tot stat și nimic. Așa că m-am apropiat de primul taxi care mi-a ieșit în cale. Am aruncat o privire la tariful scris pe portieră, încă una înăuntru, la aparat și i-am spus omului de la volan, prin geamul deschis.
- Sunteți liber?
Dă din cap că da și se uită la mine cum încerc să deschid portiera.
- Da' nu vă iau!
Pe bulevard tocmai s-a făcut verde pentru mașini și zgomotul motoarelor acoperă aproape orice altceva. Mă gândesc că n-am auzit bine. Mai ales că omu' vorbea românește cu accent modovenesc.
- Ne deschideți, vă rog, portiera?
Omul face semn cu degetul că nu.
- Nu iau nomazi!
Rămân pe trotuar, cu fata lângă mine.
- Din cauza fustei, zice copilul și se uită lung la portiera închisă.
- Și mai ales a prostiei! spun și-i dau drumul la mână, să-mi ridic un pic poala fustei cât să urc în troleibuz.




duminică, 29 aprilie 2018

La geam

Mă tot gândesc ce să vă spun. Serios, am şi eu momente d-astea în care mai că aş sta şi aş tăcea. Ca-n bancul ăla cu ardelenii: ce faci, bade, stai şi cugeţi? Apăi, numai stau! Până la urmă, am şi eu dreptul la o pană de inspiraţie. Doar că iată, se întâmplă să mă mai întâlnesc cu unul, cu altul şi să mă trezesc că mi se spune hai, măi, fată, pune mâna şi mai scrie, că tot aştept şi degeaba! Nici mie nu-mi place să aştept, aşa că înţeleg perfect. Bine, să nu vă imaginaţi acum că e un public furios şi frustrat sub geamurile mele care scandează blogu', blogu'! Doar vreo doi, trei oameni care m-au întrebat chiar zilele trecute auzi, da' tu când ne mai povesteşti ceva?

Azi dimineaţă, chiar m-am gândit să scriu. M-am trezit devreme şi până să plec spre radio, pe cuvânt că am vrut să las ceva. Iniţial, am zis să vă dau reţeta de la cheesecake-ul cu căpşuni  de l-am făcut pentru Ana şi pentru prietena ei. Am primit comandă, că altfel nu m-aş fi apucat. Dar na, a venit şi a început să se miorlăie pe lângă mine  hai, mama, te rooog, nu pentru mine, ci pentru colega mea! E prăjitura ei preferată şi şansa ta să devii cea mai cool mamă din clasă! Cum să ratezi şansa asta, ziceţi şi voi! Aşa că l-am făcut.

Sau aş fi putut să vă povestesc despre un ditamai filmul franţuzesc- două ore şi patruzeci de minute- de l-am văzut ieri, la Elvira Popescu. Imi cam amorţise fundul pe scaun şi mi se făcuse foame. La Bande des quatre. Aşa s-a numit. A lui Jacques Rivette. Lung, dar interesant. Dar lung. Sau să vă zic cum de vreo două săptămâni şi mai bine mă chinui să trec de primele douăzeci de pagini din O viaţă măruntă şi nu reuşesc. Şi-mi pare rău, dar e ceva în scriitura Hanyei Yanagihara care mă face să-mi fugă mintea printre rânduri. Sau aş putea să vă spun că am fost la Le Semeur al Marinei Francen şi că am vorbit cu ea la telefon. Serios. Am sunat-o la Paris. Dar mă rog, asta face parte din fişa postului, aşa că,  şi dacă vă spun, e doar un amănunt nesemnificativ pentru viaţa voastră, blogul meu sau ziua asta de duminică.

Sau aş putea pur şi simplu, să vă spun că nu prea am chef de vorbă zilele astea. Nici timp nu prea am. Lumea e în vacanţă, ba la mare, ba la munte. Cică sunt vreo 50000 de Români în staţiuni în zilele astea. În plus e cald şi am o mierlă care cântă ascunsă în iedera de pe casa de vizavi, la câteva palme distanţă de balconul cu panseluţe. Am plantat şi eu anul ăsta. Două jardiniere. Dar ce poţi să scrii despre două jardiniere? Mai nimic. Mai degrabă aş putea să povestesc despre pereche de jeanşi ruptăciţi pe care mi-am luat-o în weekend. De când Ana a crescut, am început să nu mă mai simt vinovată când dau banii pe haine, că mă gândesc că, la o adică, le poate purta şi ea. Deja mi-a luat la purtat cămăşile şi rochia neagră, cu mâneci bufante şi cu talie înaltă. Şi-a pus-o la ea în dulap. Dar lasă că şi eu am împrumutat de la ea colierul negru pentru o recepţie la care am fost zilele trecute.

Asta e tot. Deocamdată. Dacă vreţi reţeta de cheesecake sau dacă ştiţi cum să fac să citesc mai departe O viaţă măruntă, mă găsiţi aici. Stau la geam şi ascult mierlele.


marți, 24 aprilie 2018

România neîmblânzită

Sunt în trecere pe aici, cât să profit un pic de pauza de masă şi să vă povestesc ceva frumos. Despre un film. Şi da, e şi pentru copii, chiar dacă nu e de desene animate. Insă e cu animale şi cu nişte imagini cutremurător de frumoase pe care, pentru o dată, am putea chiar să le vedem în realitate. Incă. Pentru că, din păcate, natura riscă să piardă bătălii preţioase la noi în ţară.


Am fost la România neîmblânzită. Cu Ana. La Mall. Vineri seara. Spre bucuria mea, era destul de multă lume în sală, mai ales copii. Mulţi destul de micuţi după cum se putea auzi după aaaa-urile şi oooo-urile scoase la vederea puilor de urs sau de râs. Dar au stat cuminţi şi preţ de o oră cât a durat filmul au rămas cu ochii lipiţi de ecran. Filmul este un documentar care ne arată frumuseţile naturale ale României surprinse pe parcursul a patru anotimpuri. Realizat de Tom Barton şi narat de Victor Rebengiuc, filmul ne arată imagini din aproximativ douăzeci de locuri din România printre care Parcul Naţional Piatra Craiului, Munţii Făgăraş, Parcul Naţional Cozia, Delta Dunării, Histria, Parcul Natural Vânători- Neamţ, Peştera Urşilor, Apuseni, Viscri, Mureş, Dunărea, Porţile de Fier, Histria, etc.

Considerat cel mai frumos şi mai emoţionant documentar despre România realizat vreodată, filmul a reuşit să strângă în primul weekend de difuzare un număr record de spectatori în sala de cinema - 14451 de persoane. Produs de Auchan Retail România şi de ONG-ul de mediu The European Nature Trust şi realizat de casa de producţie britanică Off the Fence, filmul va fi difuzat în peste 70 de cinematografe din 37 de oraşe din ţară.

Să vă duceţi cu copiii! E un film pur şi simplu frumos. Chiar dacă pe ecran asistăm la scene din viaţa animalelor, nu este nimic sângeros sau trist. E doar natură şi viaţă! Şi o ocazie să vă întrebaţi cât de bine vă ştiţi ţara.


sâmbătă, 21 aprilie 2018

Tabloul

- Dacă îți place vreun tablou din casă, zi-mi și ți-l dau!
Mama. Așa mi-a spus când am decis să mă mut într-o garsonieră cu tavan înalt și balcon cu petunii mirositoare. Infloreau de nebune iarna de parfumau toată camera. Dar eu am dat din cap că nu și am luat doar harta Parisului. Aia mică, din camera bunicii, că de aia mare care acoperă tot peretele din camera mea nici n-aș fi avut loc.

Pe vremea lui Ceaușescu și dacă aveai ceva bani nu aveai ce să cumperi cu ei. Odată, a venit mama acasă, plângând. Tocmai luase leafa și fusese la cumpărături la alimentara de lângă podul Hașdeu.
- Am stat cu banii în mână și n-am avut ce să iau. Nu era nimic de mâncare!
Așa că ai mei au început să cumpere cărți și tablouri. Nu de la Fondul plastic. Ci de prin atelierele pictorilor. Cu unii dintre ei se știau din tinerețe. Fuseseră în aceeași gașcă, cum s-ar zice. Apoi, am avut o vecină în bloc. Ada Damian. Locuia la etajul doi, într-un apartament cu mobilă stil și cu un câine. Un cocker. Pe la șaizeci de ani, s-a decis să plece la soră-sa, în Canada. Cu tot cu câine. Așa că i-a întrebat pe ai mei dacă nu vor niște tablouri. Le-au luat. Dimpreună cu două candelabre, o canapea, un fotoliu, un scrin și o măsuță. Le-avem și acum.

La un moment dat, se împrietenise tata cu un pictor. M-a luat și pe mine în vizită, la ăla, în atelier. Mi-a plăcut acolo. Erau culori peste tot și m-a servit cu o savarină. Apoi, tata și cu omul ăla s-au apropiat amândoi de o schiță pusă pe peretele de lângă ușă.
 - E Baba, a spus tata și eu mi-am luat farfuria cu prăjitură și m-am dat mai aproape să văd și eu desenul.
- Tata, dar unde e capul babei ăsteia? l-am întrebat eu, încercând să nu care cumva să dau firimituri pe jos.

La mama acasă, în spatele canapelei, e o bibliotecă uriașă. Mare așa, cât tot peretele. Mai mare chiar și decât harta Parisului. Acolo, în stânga, pe două rafturi, sunt doar albume de pictură aduse de ai mei de prin lume. Uneori mă uitam și eu prin ele, dar n-am luat niciunul când am plecat de acasă.
Mai zicea mama câteodată: păcat că nu ai și tu pasiunea asta pentru tablouri. Eu tăceam și dădeam din umeri. Ce să-i răspund?! Na, fiecare cu ale lui.

Azi însă, cum urcam cu fiică mea pe bulevard, venind dinspre Cișmigiu, vedem un afiș la o expoziție de pictură. Intrăm și începem să căscăm gura în jur. La un moment dat, o schiță mică ne atrage atenția. Pare așa, pierdută printre acuarele și uleiuri. Intrăm în vorbă cu autoarea. E din Piatra Neamț și n-am auzit în viața mea de ea. Are vorba molcomă și o bucurie clară în ochi că ne vede acolo. Intreb într-o doară, arătând cu degetul către perete:
- Cât e schița aia?
Se uită după degetul meu și zâmbește:
- Aia? Păi aia e doar o joacă, o încercare. Știu și eu: 50 de lei.
E un desen cu un copac locuit pe dinăuntru de o coloană a infinitului. Cică expoziția a imaginat-o ca pe un omagiu adus lui Brancuși. Nu contează. Mie-mi place schița. E pe fundal negru, dar infinitul ăla din interiorul copacului pare viu.
- O cumpăr.
Nici măcar nu e semnată. O rog să mi-o semneze. Scrie undeva: Elena Morozan.
Imi iau schița și o bag în rucsac. Incape la fix. Și mă gândesc că diseară o să o sun pe mama să-i spun că uite, până la urmă, îmi plac tablourile. Doar că am avut nevoie de timp. Asta e problema cu copiii! Să aștepți. Să-i aștepți să facă lucrurile în ritmul lor. Si să înțelegi că scopul e să facă, nu să-i vezi tu făcând.

Diseară, când o să o sun pe mama, o să mă gândesc că mi-ar fi plăcut să-i pot spune și lui tata.
miercuri, 18 aprilie 2018

Fericirea la persoana întâi

- Să ştii, mama, că eu nu ţin morţiş să te tot agiţi să faci lucruri pentru mine: să încerci să plecăm în fel de fel de vacanţe, să luăm trenuri, să avem petreceri sau să vedem filme. Uneori vreau să stau acasă şi atât.

Nu mai ştiu câţi ani avea când mi-a spus-o prima dată. Vreo opt, nouă, nu mai mult. Primul gând care mi-a încolţit în minte: să vezi că ceva nu i-a convenit ultima dată când a fost cu mine şi acum gata, nu mai vrea! De fapt şi mai rău: nu Mă mai vrea! Da, da, cu M mare pentru că aşa avem nevoie să ne simţim noi, mamele,  în faţa copiilor noştri: importante, indispensabile şi mai ales capabile de toată iubirea lor. De aici şi dorinţa să fim cele mai bune,  cele mai minunate, cele mai mame. O goană după iubire care ne obligă de multe ori să ne chircim pe dinăuntru de durerea vinovăţiei. Cea mai cruntă vină- aceea că propriii noştri copii nu ne sunt suficienţi pentru a ne face fericite. Că vrem să ni se întâmple lucruri care nu au nicio legătură cu familia, ci doar cu propria noastră persoană. Dar cum să-i spui copilului că nu ai chef să te joci cu el şi că preferi să stai cu vecina, la poveşti, fără să te simţi vinovată? Ştiţi cum? Ei bine, încercând să-l cucereşti inventând distracţii, excursii, călătorii, petreceri, fiind cât poţi tu de cool că poate astfel cel mic nu va observa când îi spui nu. Pentru că, aţi înţeles bine, noi suntem generaţia de părinţi care nu ştie să spună nu. Nu ne-a învăţat nimeni. Pe vremea noastră, părinţii erau singuri factori de decizie, nu stătea nimeni să ne ceară părerea sau să ne încurajeze să avem o opinie. De aici şi dorinţa noastră să ne facem cât mai repede mari ca să avem şi noi drepturi. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar copiii din zilele noastre nu-şi mai doresc să crească. Oricum, graţie nouă, se poartă ca nişte adulţi înainte de vreme.

Crescuţi în familii unde noi, cei mici, eram de multe ori lipsiţi de independenţă sau de drept la opinie, am ajuns, la maturitate, nişte adulţi care ştim doar că vrem să fim diferiţi de părinţii noştri. Dar nu ştim şi cum. Şi atunci ajungem să ne întrebăm copiii, să le cerem părerea, să-i investim cu o responsabilitate uriaşă, de care nu au nevoie, doar pentru că ne e frică să nu care cumva să greşim. Pentru că dacă greşim, ne e teamă că ceilalţi se vor supăra şi poate ne vor iubi mai puţin.

Relaţia cu copilul devine astfel atât de solicitantă încât ajungem, practic, să nu ne mai putem relaxa cu totul în preajma lui. Din dorinţa de a-i demonstra iubirea noastră- atunci când cineva ne iubeşte, nu e nevoie să demonstreze nimic, o simţim pur şi simplu- şi de frica de a nu-l dezamăgi, facem mult mai mult decât trebuie. Şi obosim. E normal! Şi ajungem să cedăm nervos. E de înţeles! Mai ales noi, mamele, punem o presiune atât de mare pe noi încât ne enervăm,  ţipăm, trântim uşi, după care ne simţim vinovate, ne închidem în baie şi plângem de frustrarea că nu suntem aşa de bune pe cât am vrea. Vă sună cunoscut scenariul? Mai mult, după ce am ţipat la ăla micu de l-am speriat şi pe el şi l-am lăsat în lacrimi, ne repezim pe facebook şi povestim ce prostie am făcut, aşteptând să primim încurajări de la toţi prietenii. Ne încălzim cu mulţi de "stai, dragă, liniştită, nu eşti singura", sperând că vina nu va mai durea la fel de tare. Exact ca în copilărie când luam câte un patru la Mate şi parcă nu mai era aşa de dramatică situaţia, dacă mai erau şi alţii cu note la fel de proaste. Pentru că notele acelea noi le duceam acasă, ca pe o ofrandă în schimbul căreia primeam admiraţie şi, credeam noi, iubire. Aşa că atunci când cel mic mai vine cu câte o notă mică, un Comper ratat sau o Olimpiadă picată, gândiţi-vă când vă necăjiţi şi-i reproşaţi, dacă nu cumva vă identificaţi cu el.

Experienţa arată (ce vă scriu vouă se bazează pe propria mea experienţă, nu povestesc din cărţi) că imediat ce vina îşi face culcuş în mintea noastră, încercăm să scăpăm de ea, compensând: ba cu o jucărie nouă, ba cu bilete la film, ba cu o prăjitură sau un weekend la munte, bref cu orice ar putea să-l facă pe cel mic să ne ierte. Apoi, bineînţeles că scriem şi pe facebook ca să se strângă lumea şi să spună măi, dar ce mamă grozavă eşti tu şi ce noroc pe copilul tău! Ziceţi că nu e aşa! Şi eu am făcut-o şi o mai fac din când în când. Pentru că aşa suntem noi, părinţii de azi- atât de obişnuiţi cu autoritatea încât nu reuşim să ne-o asumăm fără să simţim vină.

Din păcate, un părinte care îşi face din copil un scop în viaţă nu va creşte un om fericit. Şi asta pentru că acel copil se va simţi responsabil sută la sută de fericirea părintelui. Şi nimeni nu-şi doreşte asta. E copleşitor. Ar fi ideal să reuşim noi, părinţii, să le oferim copiilor noştri bucurie. Dar nu se poate. Ce putem să facem, însă, este să le servim de exemplu, de model. Cum? Făcându-ne fericiţi pe noi înşine. Pentru că abia în felul acesta şi doar în felul acesta îi dăm, practic, copilului, dreptul de a se lupta, mai târziu, pentru propria lui fericire, fără să se simtă vinovat, fără să simtă că ne dezamăgeşte sau ne greşeşte. Fără să i se pară că nu e la fel de bun ca părinţii lui. Un părinte fericit creşte mult mai uşor un copil liber. Aşa simt eu.
duminică, 15 aprilie 2018

Fata din curcubeu

Eu sunt cu franceza. Mă știți doar. De fapt, ce zic eu că sunt cu franceza? E mai mult decât sunt, la mine aproape totul e franceză. Insă ieri, când am ales să văd Fata din curcubeu, habar n-aveam la ce mă duc. Nici nu știu de ce am ales spectacolul ăsta și nu altul. Cred că vorbea cineva pe facebook despre el și mi-am zis ia să merg și eu, mai ales că dura doar o oră. Și dacă lăsam copilul singur acasă, nu ar fi fost o problemă!
Așa că am fost. Și știți ceva? Nu o să vă povestesc despre ce e vorba. Sau poate doar puțin, cât să vă fac să fiți data viitoare în sală. E cu o fată care pierde tot. Doar că, pentru a pierde tot, trebuie să ai ce pierde. Și ea a avut. Ca mulți dintre aceia care au ajuns la un moment dat la capătul puterilor. Ce faci când pierzi tot? Vrei să dispari. Dar până atunci supraviețuiești cum poți. Și între timp, visezi.

Viața nu e ceva măreț, ci e alcătuită din bucățele mărunte, un fel de dumicați cu care te hrănești în permanență, așteptând de multe ori să începi să simți că trăiești cu adevărat.Cam atât despre fata asta și curcubeul ei. In rest, e o poveste cu cântec. In franceză. V-am zis că eu sunt cu franceza. Doar că nu am știut asta când am luat biletele. Am descoperit atunci, pe loc și am luat-o ca pe o întâmplare fericită. Un dumicat mai mare.

E o piesă frumoasă. Scrisă minunat de Lia Bugnar și jucată- de fapt, nu- trăită de-a dreptul de Marcela Motoc. Să aveți șervețele la voi. O să plângeți. Și la sfârșit, o să vă simțiți ca-n Vrăjitorul din oz- somewhere over the rainbow! Atât despre curcubee!


sursa foto aici

joi, 12 aprilie 2018

Cu gura plină

Mi-a atras atenţia încă de când era pe partea cealaltă a străzii şi nu neapărat pentru că avea hainele ponosite şi la fiecare pas, un papuc îi scăpa din picior, ci mai ales pentru că purta în braţe un copil deja mare- să fi avut patru, cinci ani, gros îmbrăcat şi cu căciulă, ca şi cum i-ar fi aşezat pe el toate hainele din dulap.O văd. Mă vede. Se apropie şi întreabă direct, fără niciun fel de introducere, ca şi cum rolul meu la ora aceea pe stradă, ar fi fost să-i răspund ei la întrebări.
- Imi cumpăraţi şi mie un lapte? Costă cinci lei. Nu am bani.
Stă într-o rână, strivită sub greutatea copilului care se uită absent la cer.
- Magazinul e acolo, zice şi-mi arată cu degetul un non stop de vizavi.
Dau din cap că da.
Brusc, gura complet ştirbă i se strâmbă într-un zâmbet ca un rictus.
- Serios? Vă aştept aici?
- Da, spun sec.
O văd cum lasă copilul jos şi rămâne lângă el, urmărindu-mă cu privirea să vadă încotro o iau.
Traversez şi intru în magazin. Mă uit în jur, aleg o cutie cu lapte şi un croissant cu gem. Ies, traversez şi i le pun în braţe. Copilul vede cornul şi întinde mâinile.
- E cu ciocolată? întreabă mama. Că n-are voie.
- Nu, cu gem. Sper să n-aibă urme de cacao prin el.
Femeia s-a aplecat spre copil şi i-a luat cornul din mână cât să se uite pe ambalaj.  În secunda aia, am auzit cum sună foamea. Ca un urlet de animal disperat că tocmai pierde lupta pentru supravieţuire. Nicio legătură cu plânsetul unui copil care vrea şi nu i se dă. Niciuna.
- Stai, mă, copile, că nu ţi-l mănânc eu! E al tău!

Am plecat. In urma mea, nişte paşi târşâiţi. Nu se mai aude niciun plânset, semn că ăla micu avea de-acum gura plină.
miercuri, 11 aprilie 2018

Joaca de-a vacanţa

Vine o vârstă...de fapt, ce spun eu aici? A venit deja vârsta la care copila- da, da, aia mică cu ochi albaştri care râdea în hohote până la sughiţ- măsoară un metru şaizeci, poartă 39 la picior, îmi umblă prin farduri şi îmi răscoleşte dulapul când nu sunt acasă. De altfel, mai nou, de câte ori dau să plec şi să o las home alone, se repede în hol şi mai mult sau mai puţin mă împinge pe uşă afară, doar-doar rămâne odată singură şi poate să-şi dea muzica la maxim. Mă rog, între noi fie vorba şi eu fac acelaşi lucru când pleacă ea de acasă şi am sufrageria doar pentru mine. Cum s-ar zice, ne batem în decibeli.

Dacă aţi citit ultimul articol, aţi văzut că tocmai ce fuserăm la Atena, ca fetele. Dacă nu l-aţi citit, vă las linkul aici că poate cine ştie, vă plictisiţi diseară, după ce se culcă ăia mici. Ei bine, cred că după experienţa celor patru zile la poalele Acropolelui, mă apropii vertiginos de momentul în care Ana nu va mai vrea să meargă cu mă-sa în vacanţe. Şi nici cu ta-su. Nu ştiu dacă aveţi copii şi câţi ani au, dar, dacă sunteţi în stadiul ăla de jucat fazan non stop, de mers cu progenitura atârnată de picior sau de stat pe marginea pătuţului cu orele doar-doar adoarme monstrul, atunci vă va veni greu să credeţi că la un moment dat, veţi merge pe stradă alături de un adolescent care va prefera să stea cu ochii în kindle decât să se uite la voi, la vitrine, la ruine, la lume. Sau măcar să vă ceară o îngheţată!

Parcă vă aud: păi, zi merci că citeşte! Relax, o să citească şi ai voştri. La început cu entuziasm, apoi cu scandal şi în sfârşit, dacă au exemple în jur, se vor refugia în cărţi până, probabil, se vor îndrăgosti şi...mai bine nu vorbim despre asta acum, sincer nici nu vreau să mă gândesc! Să vă spun doar că la 12-13 ani, totul este prost. Ce faci tu, ce face el, ce face la şcoală, ce a văzut pe stradă. Educaţia se face cu forţa pentru că, ce să vezi, învăţat să i se ceară părerea de mic, copilul ajuns adolescent e plin de opinii. Majoritatea diferite de ale tale. Chiar dacă nu sunt, tu nu vei ştii asta. Orice sfat e văzut ca o critică, orice critică e luată în tragic, orice motiv de bucurie e anihilat ca şi cum ar fi ruşine să arate altfel decât nefericit. Inutil să mai aştepţi ca părinte manifestări de tandreţe, dar doamne-fereşte să te opreşti şi tu în a le mai propune.
- Te iubeşte, mama! o să-i spui şi-l tragi spre tine, dornic să-l iei în braţe.
Oftează şi suportă îmbrăţişarea cu stoicism, înainte să mormăie:
- Da, da, ştiu. Mi-o tot spui!

Cel mai important: alegeţi-vă cu grijă bătăliile pentru că pe majoritatea le veţi pierde. Şi încercaţi să nu luaţi personal felul în care se poartă. De fapt, să o spunem de-a dreptul: felul urât în care se poartă. Nu e despre voi, e despre el. N-aţi greşit cu nimic. Aşa e la vârsta asta când hormonii sunt mai presus decât sentimentele, politeţea şi chiar decât noi, mamele.

Şi acum, revenind la vacanţe. Ei bine, să nu vă mire dacă va veni o zi, mult mai devreme decât prevedeaţi, când copilul- ăla fericit să plece cu voi prin lume- o să înceapă să-şi dea ochii peste cap când îi fluturaţi pe la nas următoarele bilete de avion, să vrea să se întoarcă în camera de hotel încă de la 20h00 ca să poată citi, să meargă pe stradă cu căştile în urechi şi să stea pe kindle la restaurant. Să nu vă enervaţi! Ţineţi minte ce v-am spus? Exaaact, nu e despre voi. Aşa că nu are rost să vă chinuiţi să-l distraţi, oricum nimic din ce-i propuneţi nu-l interesează. Puteţi însă, dacă tot sunteţi împreună în vacanţă, să-l târâţi aşa, cu tot cu kindle, pe unde vreţi voi. Măcar cineva să profite.Şi la sfârşit, duceţi-l la un hamburger cu cartofi prăjiţi şi o prăjitură! Până la urmă, e încă un copil. Mare, dar copil!

Aşadar, dragi părinţi de copii mari, că tot se apropie vară, vedeţi ce tabere găsiţi şi pregătiţi-vă să plecaţi ca în tinereţe, doar voi doi. Dacă sunteţi single, atunci puneţi mâna pe telefon şi căutaţi-vă un prieten/prietenă. Pentru că, după cum am mai spus, copilul nu este şi nici nu trebuie să ajungă prietenul vostru. Ca să o citez pe fii-mea: CSF, NCSF! Altfel, sunt foarte mândră de ea! I-o mai strig şi ei din când în când prin uşa închisă.




vineri, 6 aprilie 2018

In vacanţă la Atena

Kalimera!

Doamnelor şi domnilor, tocmai ce-am fost la Atena. Cu copila. Nu o să vă povestesc cum este, mai nou, vacanţa cu o adolescentă de treisprezece ani, că n-are rost să vă stric zenul în Vinerea Mare. Hai să zicem că începe să semene din ce în ce mai mult cu un act de curaj sau de inconştienţă! Dar despre asta într-un articol separat de citit după sărbători. Acum o să vă povestesc cum să vedeţi Atena cu bani puţini şi cu timp folosit cu maximă eficienţă. Da, da, trebuie să mă laud fiindcă am reuşit să văd în patru zile tot ceea ce mi-am propus şi să cheltui, per total, cu avion şi cazare, undeva spre 450 de euro. Cred că la Mamaia aş fi ieşit mai scump!

Primul pas: biletele de avion. Le-am cumpărat undeva, pe la sfârşitul lui noiembrie, de pe site-ul Ryanair şi au costat, împreună, 80 de euro. Dacă până acum nu aţi mai zburat cu această companie, să ştiţi că nu aveţi motive reale să o evitaţi: avioane ok, personal foarte simpatic, iar zborul durează oricum doar o oră şi douăzeci de minute, cam cât durează şi drumul cu taxiul de la aeroport la mine acasă. In plus, ca să evit smiorcăieli de tipul mamiiiii, mi-e foame de cum s-a deschis revista cu meniuri, am aruncat în geantă, două sandviciuri făcute acasă, by my self, pe care i le-am dat în avion.

Acropole văzută de pe terasa Hotelului Central
Pasul doi: cazarea. Trebuie să ştiţi că Atena este o destinaţie pentru toate buzunarele. Aveţi şi hoteluri scumpe şi faine, dar şi hoteluri budget, în cartiere corecte. Eu am preferat un airbnb pe care vi-l recomand călduros. Proprietara este o grecoaică super simpatică şi de treabă, vorbitoare de engleză, care deţine în acelaşi imobil, patru apartamente, de mărimi diferite. Cum noi eram doar două, am închiriat studioul, cu 100 de euro pentru trei nopţi, având în preţ şi diverse lucruri pentru micul dejun- ceai, cafea, gem, miere şi pâine. Blocul e la zece minute de centru, la vreo zece minute de Muzeul de arheologie pe care vă sfătuiesc să-l vedeţi şi la câteva minute de metrou pe care nu a fost nevoie să-l iau defel. Tot la capitolul sfaturi practice, cu câteva zile înainte de plecare, am primit o notificare de la Ryanair că mi s-a devansat ora de plecare de la Atena şi că să apăs pe un link dacă accept noul orar. Cum în felul ăsta aş fi pierdut vreo trei ore din timpul alocat oraşului în ultima zi, am decis să nu accept, am intrat pe chat cu un salariat de-al lor şi aşa, am negociat să mai stau o zi. Acum sunt în stadiul în care încerc să-mi decontez şi preţul cazării pentru ultima noapte. Noapte pe care am petrecut-o într-un hotel de două stele. Ce să zic?! Camera curată, cu baie, 36 de euro pe booking, 30 de euro la recepţie, cu balcon, dar într-o zonă uşor nesigură. Oricum, tipul de la recepţie a fost foarte drăguţ şi m-a ajutat să-mi fac check-in-ul şi să-mi tipăresc taloanele de îmbarcare. Hotelul se numeşte Elikon şi sincer, îl recomand doar dacă nu staţi mult în cameră. Altfel, zona e foarte aproape e centru, cam murdară şi hotelul arată mult mai bine în poze decât în realitate. Eu nu m-aş mai întoarce în el. 

Biblioteca lui Hadrian
Haideţi acum să vă povestesc şi ce am văzut, ce am mâncat şi pe unde ne-am plimbat. Atena e un oraş format din două bucăţi- partea veche, turistică, gălăgioasă, aglomerată, colorată şi populată şi partea nouă unde se amestecă clădiri frumoase, cartiere şic cu bucăţi mari de oraş trecut evident prin criză, cu cerşetori, cu tarabe sărăcăcioase şi vitrine dezolante. Oamenii seamănă cu ai noştri, nu veţi avea nicio secundă sentimentul ăla al europeanului venit din Est cu complexe de inferioriate. Pentru cei obişnuiţi cu Thassos sau Lefkada, să ştiţi că nu veţi găsi aici ospitalitatea de pe insule. Şi nici mâncarea de acolo.O să vorbim şi despre asta.

Acum vreau să vă spun concret ce am făcut. Avionul ne-a lăsat pe aeroportul din Atena undeva spre ora 15h00. De acolo, am ales să venim în centru cu autobuzul X95 care ne-a dus până în buricul târgului, în Piaţa  Syntagma. Un bilet costa 6 euro tarif  întreg, 3 euro pentru elevi şi gratis pentru copiii sub 6 ani. Face cam o oră până în oraş, în condiţiile în care cu metroul faceţi 45 de minute, vă lasă la 10 minute de aeroport şi vine din jumatate în jumătate de oră. Başca biletul care costă 9 euro. In prima seară, după ce ne-am cazat (grecoaica noastra a venit şi ne-a aşteptat cu maşina în staţia de autobuz), am ieşit să ne plimbam prin centru şi să luăm un pic pulsul oraşului. Celebrul cartier Monastiraki, plin de taverne şi buticuri, era la vreun sfert de oră de mers pe jos de apartament. Odată ajuns acolo, e suficient să ridici ochii ca să vezi colina Acropole şi Parthenonul. 

Acropole văzută de lângă Templul lui Haphaistos

Prima seară, am preferat să ne găsim un restaurant drăguţ şi să mâncăm ceva bun. Aşa am ajuns la Mama Roux,  unde bucătăria e cu specific grecesc, indian, chinezesc, european, iar preţurile sunt ok. Un hamburger home made cu cartofi şi salată şi un pui tikka cu orez basmati, o bere şi o limonadă cu zmeură ne-au costat 30 de euro. După asta am continuat să ne plimbăm per pedes prin centru şi ne-am întors acasă relativ devreme că infanta voia să doarmă. Avantajul de a fi închiriat apartamentul de la Vivian (aşa se numea proprietara) a fost că mi-a trimis linkuri cu locuri de mâncat, băut, vizitat. Aşa că, graţie ei, a doua zi de dimineaţă, am avut rezervat un tur gratuit per pedes, al oraşului. Rezervarea s-a făcut pe facebook, turul a fost în engleză şi de acum înainte, voi face astfel de plimbări peste tot unde mă voi duce. A fost extraordinar! Ghidul era o fată tânără, absolventă de psihologie, foarte bine documentată şi foarte simpatică. Grupul a fost format din şase persoane (eu eram cea mai bătrână), iar Ana- adolescenta permanent nemulţumită, plictisită şi cârcotaşă, a adorat. Imaginaţi-vă că nu s-a uitat la telefon timp de aproape patru ore! Dacă ajungeţi la Atena, neapărat să vă rezervaţi un astfel de tur. O să aflaţi multe lucruri (de exemplu, ca să ştii dacă un restaurant e scump sau nu, e suficient să te uiţi la preţul salatei greceşti- dacă e peste şase, şapte euro, e ţeapă), o să aveţi ocazia să vedeţi care sunt principalele locuri de vizitat ca să ştiţi unde să vă întoarceţi, o să puteţi să vă notaţi adrese de cârciumi sau de alte locuri de mâncat şi de băut (noi am aflat de o gelaterie absolut divină), într-un cuvânt, recomand! Turul a început la 9h45 şi s-a terminat undeva spre 13h30. La sfârşit, i-am dat ghidului o mică atenţie- zece euro de căciulă, aşa a făcut toată lumea. Apoi, ne-am despărţit de grup şi am plecat la masă. La recomandarea lui Vivian, am fost  în Piaţa Syntagma, într-un restaurant numit Gyro's Project. Să întrebaţi explicit de pita gyro's care este 2, 95 euro, versus varianta la farfurie care e 10 euro. Şi fac aici o parenteză ca să vă spun că în Atena, obiceiul la restaurante este să vă lase pe masă o sticlă mare de apă plată, nedesfăcută şi pe care o să o regăsiţi în nota de plată. Dacă nu o vreţi, să spuneţi explicit, că altfel o plătiţi. Buun! După ce am mâncat de prânz, am ales să mergem la un loc recomandat de toată lumea pe TripAdvisor. Nu, nu e Acropole, e vorba tot de mâncare. Se numeşte Nancy's Sweet Home şi e o cofetărie în Psiri, un cartier foarte fain, în centru, animat, plin de localuri şi artă stradală. Cât despre cofetărie, sincer, nu am fost prea impresionată. Am ales la sugestia tuturor aşa numitul desert Love: un fel de brownie cu sos de ciocolată şi îngheţată. Porţiile sunt scandalos de mari, iar deserturile scandalos de dulci. Fără însă să fie bune. Asta am simţit şi eu şi Ana. In schimb, pentru că vorbim de deserturi, copila a făcut o pasiune pentru Lukumades: un fel de gogoşele prăjite în ulei cu diverse arome: alea cu praline sunt demenţiale.

Abia acum urmează şi Acropolele. Dacă vă întrebaţi dacă este la fel de impresionant cum se spune, ei bine răspunsul este da. Nu are rost să intru în amănunte. Duceţi-vă şi vedeţi templele. Şi întrebaţi-vă cum dumnezeu au făcut oamenii ăia de au construit aşa ceva?! Biletul de intrare este 20 de euro pentru colina Acropole sau 30 de euro pentru Acropole şi încă cinci alte situri arheologice. Există şi un muzeu la poalele colinei pe care nu l-am văzut. Atenţie să aveţi la voi carnetul de elev al copilului pentru gratuitate. Sau, după caz, legitimaţia de presă. Iar după ce v-aţi plimbat printre ruine, să vă duceţi neapărat să daţi o raită pe străduţele din două cartiere absolut fantastice de la poalele Acropolelui: Anafiotika şi Plaka. 


străduţă din Anafiotika

Seara, am ales să mergem pe colina Lycabettus să vedem apusul. Din păcate, am făcut greşeala să iau un taxi după ce am fost asigurată că nu-mi va lua mai mult de 3 euro pe cursă. Am plătit 10, nu am reuşit să mă cert cu el şi nici nu ne-a aşteptat. Dar a fost frumos şi mi-ar fi părut rău să nu fi ajuns acolo. Se poate urca şi cu picioarele, drumul durează cam patruzeci de minute, dar e de preferat cu o maşină.

Luni de dimineaţă am luat micul dejun într-o plăcintărie recomandată de TripAdvisor.Se numeşte Ariston şi într-adevăr, plăcintele sunt oau! Aveţi de unde alege, toate arată foarte bine şi sunt extrem de gustoase. Şi dacă tot vorbim de plăcinte, unele foarte bune sunt şi la Cafe Veneti lângă Piaţa Omonia. Aici, sub acelaşi acoperiş, coexistă cafele, pâine, patiserie, produse de cofetărie, sandviciuri, pizza, plăcinte, etc. Odată mâncate, am luat tramvaiul din Piaţa Syntagma şi ne-am dus să vedem marea. Atena are propria ei plajă şi dacă nu vă place, puteţi continua călătoria cu tramvaiul până în staţiunile de lângă. Biletele se pot lua de la tonomate din metrou, de la casele de bilete din diverse staţii şi sunt aceleaşi pentru orice mijloc de transport. Trebuie compostate la urcare şi sunt valabile o oră şi jumătate.

Femeia şi marea
După o cafea băută pe plajă, ne-am întors în oraş şi am fost să vedem Muzeul de Arheologie. Il recomand călduros, e absolut impresionant şi se vizitează uşor, chiar şi cu copiii. Seara, am descoperit un restaurant foarte aproape de apartamentul nostru care mi-a adus aminte de cele din Thassos. Am mâncat dovlecei pane cu tzatziki, sardine prăjite, salată grecească, cartofi prăjiţi făcuţi de ei, am băut o bere Mythos şi un suc, totul a fost bun şi ieftin: 20 de euros toată consumaţia. Restaurantul e mic şi se stă la coadă ca să ocupi un loc. Se numeşte Atitamos şi vă las un link pentru detalii.

La Atitamos
Şi iată-ne ajunse şi-n ultima zi întreagă, cea de marţi când am decis să mergem dimineaţa să vedem Agora şi Templul lui Haphaistos, unul dintre cele mai bine conservate din Grecia. Vizita durează undeva la o oră şi e foarte aproape de Monastiraki. După aceea ne-am învârtit un pic pe străduţe, am mâncat de prânz aici, a fost bun fără să fie însă impresionant şi am purces către staţia de autobuze pentru Cap Sounion. Dacă vă uitaţi pe net la o astfel de excursie, o să găsiţi jdemii de propuneri- ba cu taxiul, ba cu grupul, cu tarife în jur de 50 de euro de persoană. Imens! Cu rata însă vă va costa 12,50 euro dus-întors, drumul e superb, pe coastă, durează cam două ore şi dacă luaţi autobuzul de ora 17h00 în perioada asta a anului, veţi ajunge la fix pentru a vedea cel mai frumos apus de soare din Grecia. Apoi vă puteţi întoarce în Atena cu ultimul autobuz, cel de ora 20h00. De altfel nici nu aveţi ce să faceţi mai mult de o oră, doar dacă nu vreţi să coborâţi pe plajă şi să faceţi baie. Templul lui Poseidon veghează coasta dimpreună cu două dropii aproape domesticite care fugeau de bezmetice printre picioarele turiştilor.

Apusul de la Cap Sounion
Şi ca să încheiaţi seara en toute beauté- en français dans le texte- odată întorşi în Atena aţi putea să mergeţi să beţi un pahar pe terasa Hotelului Central de unde aveţi efectiv senzaţia că puteţi atinge Acropolele şi Panthenonul. (prima poză de la acest articol e făcută exact acolo).

Ultima dimineaţă, am fost în Grădinile din spatele Parlamentului. Făcute de regina Amalia, grădinile seamănă cu Cişmigiul nostru. Şi apropo de Parlament, să nu rataţi momentul schimbării gărzii când o să asistaţi la un fel de mini spectacol. Dar, despre asta, ca şi despre restul de vestigii şi monumente (Templul lui Zeus, Teatrul lui Dyonisos, Poarta lui Hadrian, stadionul, Zappio, Mitropolia, etc) ni s-a povestit în timpul turului gratuit, prin oraş, ăla de-l făcurăm la început.

Schimbarea gărzii

Ultima oră din Atena ne-am petrecut-o în Monastiraki de unde copila a vrut cu tot dinadinsul să-i cumpăr o coroană de lauri (o oroare kitsch, dar pe care şi-a dorit-o doar că să-şi demonstreze sieşi că are putere de persuasiune). Shopping nu am făcut- am luat doar nişte prostioare pentru acasă- mirodenii, săpunele naturale, un magnet, o sticlă de ouzo, nimic extraordinar.

Ca perioadă, începutul lui aprilie s-a dovedit o alegere excelentă.  Am avut soare, nu mai mult de douăzeci de grade şi mai ales alei întregi de portocali în floare. 

Cam asta ar fi. Vă urez tuturor un Paşte fericit şi sărbători cu bine şi să mai treceţi pe aici să vă povestesc despre cum arată mai nou vacanţele cu o adolescentă. 

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes