joi, 13 decembrie 2018

Victoria Edu, o experiență de neuitat

Acum vreo lună, am decis să testez şi eu infanta la limba română după ce a schimbat trei profesoare în trei ani şi mi-a declarat, senină mama, eu nu ştiu dacă ştiu! Inițial am întrebat în stânga şi-n dreapta, ba prin vecini, ba pe facebook, doar-doar găsesc pe cineva care să o testeze și eventual să-i spună ce ar mai avea de făcut. Apoi, am aflat că există, relativ aproape de casă, un fel de centru de meditaţii. Iu-huu, mi-am zis în sinea mea, mai ales că, dintr-o dată, problemele mele şi ale Anei păreau că-şi vor găsi, în sfârşit, rezolvare: oamenii de aici propuneau pregătire la toate materiile, cu profesori tineri și cu metodă, ba mai mult, aveau și program flexibil, preţ rezonabil şi, în plus, un sediu suficient de aproape de şcoala fetei, astfel încât să poate merge singură.

Buuun. Sau mai bine zis, până aici e bine. Dau un telefon, vorbesc cu o secretară, explic ce vreau, mi se spune să vin să ne cunoaştem, mă duc, mai spun o dată ce vreau, mi se mai zice o dată că e ok, vom învârti programul până vom găsi varianta optimă, că pregătirea se poate face şi dimineaţa şi după-amiaza şi chiar şi sâmbăta şi că să vin cu copilul la un test pentru a-i stabili nivelul. Oau, zic în sinea mea şi plec de acolo super fericită că m-am scăpat de-o grijă şi că vai ce oameni drăguţi şi ce centru ok!

O săptămână mai târziu, într-o sâmbătă pe la unsprezece, o iau pe fie-mea şi hai cu mama, la testare! Mai mult, domnişoara cu care vorbisem mi-a zis că putem testa copila şi la mate, chiar dacă cea mică  pretinde că e bună, măcar să vedem cum stăm. In plus, testarea nu se plăteşte, ci permite înscrierea copilului într-o grupă de acelaşi nivel. Super profi!

Ajungem, sunăm, ne deschide uşa o domnişoară psiholog care se ocupă un pic de noi până când Ana intră în sală şi se pune pe treabă. Rămân pe un fotoliu, într-un fel de sală de aşteptare şi intru în vorbă cu domnişoara. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Aproape două ore am povestit fel de fel de lucruri, mi-a dat nişte ponturi despre cum să fac să funcţioneze relaţia cu adolescenta (pe unele le-am pus în practică şi...it works!), eu i-am povestit din temerile mele, ea m-a încurajat, am vorbit despre copil, cum e, ce-i place, ce nu-i place, bref, o discuţia foarte faină cu un interlocutor minunat. A ieşit şi Ana din testare şi am început să căutăm o zi şi o oră liberă, pentru pregătirea la română. Luni şi marţi, nu, miercuri ar putea, dar după-amiază, poate joi sau, şi mai bine....

Şi cum ne dădeam noi de ceasul morţii, iată că apare un domn şi, din prezentări, aflu că-l cheamă Cătălin şi că e patronul centrului de meditaţii. Dăm mâna, după care dânsul se aşează pe un scaun, cu un dosar în faţă, dar cu urechea la ce vorbeam noi, fetele.
- Să ştiţi că la vârsta ei e mai bine să înveţe dimineaţa, atunci e randamentul mai bun, zice dintr-o dată, auzind cum eu refuz varianta unei clase de pregătire la orele opt a.m.

Nu ştiu de ce, dar eu am o problemă cu oamenii necunoscuţi care îmi spun, fără să le fi cerut părerea, ce e mai bine sau mai rău pentru copilul meu. Asta dacă nu sunt doctori. Aşa sunt eu, ce să-i faci.
- Ştiţi, americanii zic că, pentru a obţine randament maxim, ideal e să ţinem cont de bioritmul fiecăruia, iar asta a mea e complet inertă dimineaţa, replic eu şi zîmbesc larg.
- Hai, dom'ne, zice, ce ştiu americanii ăia?! Si continuă: e singurul copil?
Altă întrebare căreia nu-i văd rostul, dar răspund totuşi. O fi doar curios.
- Da!
- Eu am trei, spune domnul, ca și cum, cu fiecare copil în plus, acumulezi și mai multe cunoştinţe de pedagogie sau psihologie. Nu văd legătura, așa că-l întreb direct:
- Sunteți psiho-pedagog?
- Nu, dar vă spun cum e mai bine. Insă dumneavoastră, n-aveți decât să faceți cum credeți.

 Aham, măcar e rezonabil, mă gândesc și-i spun și lui că exact asta intenționez: să procedez cum cred eu mai bine și anume să nu scol copilul la 6 a.m ca să ajungă la meditații la 8 a.m și dupa aia, să mai stea o oră pe stradă, până la 11h00 când are școală până la 17h00. E prea mult. Așa simt eu.

Şi atunci, domnul Cătălin se enervează. Nu ştiu de ce, dar se supără rău,  se ridică în picioare şi-mi zice aproape brutal.
- Eu zic să punem punct aici, oricărei colaborări!
La început cred că nu am auzit bine.
- Colaborări sau conversaţii?
- Nu, nu, colaborări. Noi v-am zis cum e mai bine, dar dumneavoastră ţineţi morţiş să ne învăţaţi cum se face, aşa că n-aveţi decât să vă luaţi meditator acasă.

Încerc să pricep ce e în mintea domnului. Nu-mi aduc aminte să fi încercat să-l fi învățat ceva. Ba chiar aș zice că el a încercat să-mi tot explice cum ar trebui să fac, deși discuția nu-l privea personal. Hai să nu mă enervez și să rămân pe o pantă constructivă:
- Dar sunt şi alte variante de program, nu? De exemplu după-amiaza? întreb şi mă întorc către domnişoarea cea drăguţă care încearcă să îngaime ceva, dar nu are curaj. O înţeleg, deşi mi-ar fi plăcut un pic de atitudine. Dar, deh, e mai simplu să taci.

In orice caz, domnul Cătălin e deja foarte nervos. Se apropie de mine şi de Ana şi îmi ţipă în faţă:
- Din cauza ăstora, ca dumneavoastră, zice el, furios, merge ţara asta atât de prost! Pentru că vreţi să distrugeţi tot ceea ce vrem să facem noi, ceilalţi!

Aşadar, acum ştiţi cine e vinovatul. Eu. Din cauza mea şi a celor ca mine se duce dracului toată societatea. Pe domnul Cătălin îl găsiţi la centrele VictoriaEdu. De fapt, dacă aveți opinii personale și nevoie de meditații, ideal este să mergeți când nu e domnul prezent, pentru că, cu excepția conversației avute cu el, lucrurile s-au desfășurat foarte ok.

luni, 10 decembrie 2018

O iubire imposibilă

Ziceți drept, ați crezut că e vorba despre mine, așa-i? Ei bine, nu. Nu e un articol despre corazon, ci despre literatură. Mai bine zis despre o carte. "O iubire imposibilă" se numeşte cartea scrisă de Christine Angot. Am terminat-o acum vreo săptămână şi am rămas cu ea în minte. E o carte ciudată, dură, care totuşi, nu lasă urme, nu te face să te strâmbi de groază. Doar din când în când te surprinzi strângând pleoapele, ca şi cum nu ai vrea să vezi evidenţa.

Este despre o femeie care iubeşte cu disperare un bărbat care nu vrea să-şi lase principiile de dragul iubirii. O iubire imposibilă din care se naşte o fetiţă. Cartea este total asumată de scriitoare. Nu am căutat să aflu dacă este reală sută la sută. Pur şi simplu nu am vrut să ştiu mai mult decât mi-a permis autoarea. Dar undeva, în postfaţă, Christine Angot povesteşte că de mult timp tot voia să scrie o poveste despre mama ei. Mama ei- cel puţin, cea din carte- care a iubit un bărbat şi l-a obligat să-şi încalce convingerile şi orgoliul ca să recunoască, în scris, copilul pe care l-a făcut cu el. O fiică născută dintr-o mamă evreică şi un tată francez şi antisemit.  Peste ani, acest bărbat îşi violează fata care, în carte, încearcă să-şi explice de unde şi de ce o astfel de atitudine. Şi culmea, găseşte explicaţii.

E o carte frumoasă care se scrie parcă pe măsură ce este citită. O carte dură aşa cum sunt relaţiile între oameni, violentă pe alocuri, nedreaptă şi totuşi plină de sensibilitate. O carte în care cititorii-părinţi vor urmări cu sufletul la gură felul în care evoluează relaţia mamă-fiică. Este o poveste despre iertare şi suferinţă, despre traumă şi vindecare. Despre vinovăţie. Multă vinovăţie. A mamei care tace şi preferă să nu vadă, a femeii care se agaţă de o iubire absolut toxică, a fiicei care îşi urăşte mama pentru că nu a ştiut s-o apere. La final, însă, lucrurile se domolesc, oamenii se iartă şi iubirea devine brusc posibilă.

P.S Vedeți că o găsiți redusă la 26.50 lei, pe site-ul celor de la Libris.



miercuri, 5 decembrie 2018

Ziua mea

Am făcut o tartă. Cu dovlecei și brânză de capră, cu aluat făcut de mine. A mai și rămas, așa că am făcut și niște saleuri cu chimen. Vă spun toate astea nu ca să mă laud, ci ca să mă plâng.

Să vă povestesc. O dată pe săptămână, tura mea la radio începe dupa-amiaza. Asta înseamnă, concret, că după ce pleacă infanta la școală, îmi rămân câteva ore doar pentru mine.  Stiți voi ce înseamnă asta? Timp d-ăla cu care să faci ce vrei, să stai și să-ți auzi gândurile, să dai la maxim muzica franțuzească, să-ți sortezi cutiile cu pantofi și sticluțele cu ojă, să te uiți la rețete pe net și la decorațiuni de Crăciun pe vivre, să-ți faci a doua cană de cafea și să o bei cu picioarele pe masă, să vorbești cu voce tare și să-ți lași mintea să zburde liberă, încolo și-ncoace, ca atunci când erai în liceu, ai tăi la muncă și tu puteai să ai casa doar pentru tine.

In general, îmi organizez astfel timpul ca, în ziua cu pricina, să nu am de făcut lucruri care trebuie, ci, lucruri pe care vreau să le fac. Sau, și mai bine, să nu am de făcut nimic.. Doar să scriu, dacă am chef și de obicei, ăsta este momentul din săptămână când am răgazul să o fac. Ba, mai mult, cum în primele ore ale dimineții, copila e acasă (începe cursurile spre unsprezece), îmi rezerv dreptul să dorm mai mult, tocmai pentru că știu că urmează să am timp. Numai cuvântul ăsta mă face să mă întind de plăcere și să mai zăbovesc în pat.

Așadar, cu astfel de gânduri în cap, mă sustrag de sub plapumă undeva spre nouă fără ceva. Ana, deja trezită, stă cu un nas plin de muci, în telefon.
- Mi-e rău!, zice și se uită galeș la mine.
Simt cum, de undeva, din stomac, începe un fel de clocot interior și o voce strigă pe dinăuntrul meu: nuuuuuu, nu ziuaaaa meeeeea!
In secunda doi, mă și aud bodogănind-o pentru că, de duminică încoace, umblă despuiată prin casă, că a făcut sportul, că aia, că ailaltă. Am nevoie repede de un vinovat ca să-mi justifice reacția de nervi.In prima fază, nici nu vreau să concep că nu va merge la școală. Adică, înțeleg că e răcită, dar eu? Cu mine cum rămâne? Mă lamentez că uite, eu ți-am spus să te îmbraci că e frig și tu n-ai ascultat și că de ce nu i-ai dat scutirea ăluia, la sport, că uite acum ce pățiși! Apoi, o las moartă.Ca un copil care s-a bătut cu altul pe o jucărie, cedez și zic ușor oropsită.
- Bine, stai acasă!

Așa că m-am apucat și am schimbat tonerul la imprimantă, am fost la Mega, am spălat două mașini, am schimbat așternuturile și am făcut tarta aia de v-am spus de ea și saleurile. Sunt un pic tristă, dar o să-mi treacă.

                                                                     (asta e tarta)
luni, 3 decembrie 2018

Statul ca o artă

- Mâine să nu mă trezești, bine?
Copilul nostru, stăpânul nostru, mă gândesc și dau din cap cum că am înțeles.
- Să trăiți, îi răspund și-o pup de noapte bună.
 Mă bag apoi, în pat, și-mi aduc aminte că parcă îmi spusese că-și face lecțiile duminică. Eh, mă gândesc, poate că n-are așa de multe. Apoi îmi dau seama că zicea că urmează teza la mate. O fi învățat, îmi zic, deși, dacă nu mă înșeală memoria, parcă am auzit-o plângându-se că nu și-a terminat toate exercițiile. Sting lumina și mă încurajez singură, de sub plapumă:las' că are o duminică întreagă la dispoziție, că doar nu o să doarmă toată dimineața!

Ei bine, n-a dormit-o chiar pe toată, doar până pe la zece și jumătate. Apoi, cu două clătite în față și o cană cu ceai, s-a apucat tacticoasă să se uite la un serial. Și a trecut o oră și încă una și ea părea calmă și senină, bucurându-se cum se cuvine de o zi liberă. In timpul ăsta, eu eram pe patine cu rotile. Sculată de la nouă, mi se părea că ziua era deja mai plină decât una de la birou: fă micul dejun, aranjează prin bucătărie, termină un articol, pune un piept de rață la cuptor, caută o rețetă de sos pentru rață, fă un piureu de păstârnac, scoate carmea de vită de la marinat și prăjește-o pentru tocana de mâine, aruncă un ochi pe vivre după niscaiva cadouri, citește știrile, răspunde la vreo două mesaje.Și-n timpul ăsta, ea...stă!

Ne-am ciondănit. Eu că să se ducă la lecții, ea că se duce, dar nu acum. Eu că e inconștientă, ea că nu înțelege ce vreau de la ea. Eu că ea nu-și dă interesul, ea că eu sunt exagerată și tot timpul nemulțumită. Eu că ea se sustrage responsabilităților, ea că eu nu văd că e printre primii cinci din clasă?! Eu am tăcut. A tăcut și ea. Și-a terminat episodul și s-a dus la lecții. Ba chiar am avut timp să mergem și la film, la Spărgătorul de nuci. Frumos, ca toate filmele Disney, dar pentru copii mai mici, undeva, zic eu, până-n zece, unsprezece ani.

Apoi ne-am întors și ea s-a așezat din nou... la filme. In timpul ăla eu i-am făcut pachetul pentru școală, am curățat aragazul, am pus o mașină la spălat, am strâns niște rufe și mi-am dat seama de ce am o problemă să o văd că stă. Pentru că aș vrea și eu, dar nu pot. Exact, într-un fel, sunt un pic geloasă. Eu nu pot să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Și nu e doar lipsa de timp, ci că pe undeva, noi, femeile, suntem construite în felul ăsta. Bărbații nu sunt așa. Cumva, ei reușesc să iasă din vrie de cum se intorc acasă, de la muncă. Pentru noi, însă, de multe ori, abia atunci începe șmotrul. Și tind să cred că simpla imagine a unei ființe umane care zace pe o canapea, fără să facă ceva obligatoriu sau folositor, ne scoate din minți. Și nu, nu cred că vrem ajutor, ci vrem să vedem că și celorlalți le e la fel de greu ca nouă. Sau chiar dacă vrem ajutor, nu vrem neapărat să ne auzim cerându-l. Vrem ca ceilalți să ni-l ofere. Pe bune, băieți, e chiar așa de greu?!

Intorcându-mă acum, însă, la ea, adolescenta în stare vegetativă de pe canapea. Psihologii spun că vârsta asta este cea a reveriei. Concret, copiii ăștia de 13-16 ani adoră să nu facă nimic, tocmai pentru a-și da timp să viseze cu ochii deschiși. Sunt perfect constienți că pierd ore bune, dar, ghiciți ce, ei știu că au tot timpul de partea lor și deci, nu e bai că aruncă un pic din el, pe geam. Ca și părinți, trebuie doar să avem grijă ca această stare de reverie (unii ar numi-o lâncezeală) să nu aibă impact asupra responsabilităților lor. Adică n-are decât să zacă fără să facă nimic după ce și-a făcut temele. Mai mult, la adolescență apare un fel de plăcere pură în a lăsa totul pe a doua zi. E normal, zice psihologul Daniel Marcelli conform căruia "adolescenții găsesc o bucurie aproape senzuală în plicitiseală și în a visa cu ochii deschiși". Nu vă îngrijorați: majoritatea știe și ea foarte bine să distingă realitatea de imaginar. Chiar dacă visează să danseze ca ăia de la Urban Dance Camp sau să cânte la ghitară ca Slash, adolescentul e conștient de limitele lui, dar asta nu ne îndreptățește pe noi, părinții, să fim exact cei care să-i tăiem elanul. Relax, știe și el că succesul vine la pachet cu efortul și cu munca. Doar că mai vrea să viseze un pic! Doar un pic!




P.S Pentru cine nu mă cunoaște încă, aia cu "copilul nostru, stăpânul nostru" a fost o glumă.


vineri, 30 noiembrie 2018

De doamne-ajută

Era frig de dimineaţă şi aerul mirosea aşa cum miroase iarna pe uliţele de la sat, a lemn ars şi pământ reavăn. Mă sunase mama pe la nouă să-mi zică că, dacă o iau prin piaţă şi mai găsesc pe cineva cu grâu, să-i iau şi ei o punguliţă. Pe străzi era doar gheaţă şi puţină lume. Chiar acolo, lângă bloc, la traversare, o mamă şi un copil la vreo doi ani săreau pe loc ca să se încălzească şi numărau cu voce tare. Cel mic avea o căciulă cu moţ şi nasul roşu de la ger. Râdea şi ţopăia de mână cu maică-sa care părea, cumva, uitată, aşa cum stătea acolo singură, cu copilul ăsta mic, fără nimeni în jur. Am trecut pe lângă ea şi ne-am privit una pe alta, întrebându-ne probabil, fiecarea în sinea ei, ce căutăm la ora aia prin oraş şi dacă om fi la fel de singure şi în realitate. Femeile îşi pun întotdeauna astfel de întrebări.

De când a dat zăpada şi gerul, piaţa- altădată colorată şi gălăgioasă ca o şatră de ţigani- arăta acum posacă şi neprimitoare. Un fel de ceaţă cu miros de cârnaţi cobora peste tarabe şi în faţa uşii de la Second hand-ul dinspre Griviţa, nişte bărbaţi îşi trăgeau mucii şi vorbeau tare. In faţă, exact înainte de mormanul de varză, o femeie cu un şal legat în jurul capului, stătea în picioare şi se ţinea oarecum în braţe, bătând pasul pe loc. In faţa ei, pe o lădiţă întoarsă cu fundu-n sus, - o grămăjoară de usturoi şi nişte punguţe cu grâu.
- Hai, fata mea, ia şi mie nişte grâuşor!

Am luat. Două punguţe. Una pentru mama, una pentru mine, deşi nu ştiu când mai am timp să-l plantez şi pe ăsta. Şi apoi, ce să fac cu el?! Când era Ana mică, la ţară, mergea cu copiii, în prima zi din an, pe la case şi striga în gura mare grâuşor verde pe masă, să trăiască cei din casă şi ălora de-i deschideau uşa le dădea câteva fire de grâu. In fiecare an, când mergeam la ţară, eu mă trezeam cu noaptea-n cap să mă duc cu ea, la colindat. Unde s-o fi lăsat singură pe străzile alea cu cruste de noroi, pline de câini şi resturi de petarde? N-am mai fost de câţiva ani la ţară. Intre timp, copiii de pe uliţă s-au făcut mari. Leti are deja spre şaptesprezece ani şi un copil. Mama ei era plecată de vreo zece ani la muncă, în Grecia. Aşa mânca şi Leti portocale. Şi bătaie de la tac-su vitreg, cu care rămânea acasă.

Merg cu grijă, prin piaţă, să nu alunec şi mă tot gândesc cât aş arăta de penibil dacă m-aş răsturna acum cu picioarele în sus, ca o broască ţestoasă rămasă pe spate. Şi atunci, îl văd. De fapt, nu. Mai întâi de toate, îl aud. Cântă o bucată de liturghie şi vocea îi sună răguşit, deşi ţine destul de bine linia melodică. Stă singur, ascuns într-un fel de parpalac murdar, cu o căciulă cu Nike trasă pe urechi şi cântă, balansându-se uşor de pe un picior pe altul. Intr-o mână ţine o sticlă, din care, la fiecare Doamne miluieşte îşi toarnă într-un pahar din cealaltă mână pe care-l bea, plescăind mulţumit din buze. Nu pare nici nebun, nici foarte beat. Doar convins că ceea ce face are rost şi că, pe undeva, Al de sus vede şi iartă.

Şi uite aşa cum trec prin piaţă cu grâul în geantă, în miros de cârnaţi şi cu liturghia în urechi, mergând încet să nu-mi sparg capul, mă gândesc că la noi parcă nici nu e de la mulţi ani, ci mai degrabă de doamne-ajută. Spus aşa, cu un dat din cap şi din mână.


joi, 29 noiembrie 2018

A fost odată un dovleac

Povestea este foarte simplă. Pentru că, de la o vreme, o bună parte din timpul meu liber se consumă prin aeroporturi, am ajuns să-mi fac un obicei din a-mi cumpăra, aproape cu sfințenie, câte o revistă de bucate pe care să o răsfoiesc pe îndelete, în timpul celor două ore și jumătate de zbor cât durează călătoria București-Paris. Buun, până aici totul e simplu. Acest obicei nou dobândit mi-a adus un maldăr semnificativ de reviste care a ajuns să zacă într-un coș, în sufragerie, pe principiul "să dea bine în casă" și să fie la îndemână, că cine știe, îmi fac eu timp să mă servesc de ele. Aș! De fiecare dată intervenea câte ceva și iarăși ajungeam să gătesc ardei umpluți, pilaf sau diverse mâncărici cu sos, în timp ce franțuzismele stăteau fără rost.

Doar că, iată, ultima achiziție în materie de bucătăreală a venit cu niște rețete "făcubile" și... m-am lansat! Ba chiar, cu această ocazie, am descoperit că a găti pas cu pas, după rețete, nu e chiar așa de complicat cât mi se părea mie. Sigur, trebuie să cumperi ingredientele care nu sunt neapărat la îndemână (am făcut niște biscuiți cu unt semi sărat, clar mai scump decât un unt normal) dar una peste alta am reușit să găsesc niște lucruri relativ ușoare și totuși, de efect, care, în plus, mi-au și ieșit.

De exemplu, dovleac umplut à la Bolognese. Sună complicat, dar nu e. Pentru asta vă trebuie.

- un dovleac
- 300 de grame de carne tocată de vită sau de vițel
- o ceapă
- un morcov
- 30 cl sos de roșii
- parmezan sau cașcaval ras
- sare, piper
- ierburi

Concret, se ia un dovleac d-ăla lunguieț, se taie pe din două, pe verticală, se scobesc cele două jumătăți de partea cu sâmburi, se așează cu fața-n jos pe o hârtie de copt, într-o tavă și se lasă în cuptorul preîncălzit, la 180 de grade, vreo jumătate de oră.

Cât timp dovleacul se înmoaie, se face un sos Bolognese dintr-o ceapă călită în două linguri de ulei de măsline, peste care se adaugă un morcov tăiat mărunt, cam 300 de grame de carne de vită tocată și sosul de roșii. Se condimentează cu sare, piper și cu ce ierburi mai vreți voi (în rețetă e cu busuioc, dar eu am pus cimbru și mi-a plăcut) și se lasă să fiarbă la foc mic, vreun sfert de oră.

După jumătate de oră de stat în cuptor, dovleacul ar trebui să fie deja moale. Se scoate tava, se întorc cu grijă cele două jumătăți, cu fața-n sus, se acoperă cu o folie de aluminiu și se mai lasă la cuptor încă vreun sfert de oră. Apoi, scoateți tava, lăsați un pic să se răcorească dovleacul și scobiți cu o furculiță miezul de acum moale, făcând un fel de spaghetti pe care le adăugați la sosul de carne. Amestecați bine până incorporați și dovleacul în sos și umpleți cele două jumătăți. Presărați pe deasupra niște parmezan și mai băgați la cuptor vreo câteva minute. Et voilà!

Ce să vă spun? Nouă ne-a plăcut. Vă las și poză, ca să mă credeți pe cuvânt că am gătit așa ceva. Și pentru că sunt de gașcă, vă dau chiar și un link către un site super de bucătărie unde puteți vedea rețeta pas cu pas. Și la sfârșit, vă mai spun și că, dacă sunteți vegetarieni sau țineți post, puteți înlocui sosul cu carne cu unul cu linte. Acum că mă gândesc bine cred că se pot pune o sumedenie de chestii în dovleacul ăla.


Am și o rețetă de fursecuri, dar o țin pentru zilele viitoare. Așa că, stați pe aproape!
miercuri, 28 noiembrie 2018

Dacă ziua ar avea

Am avut eu, la un  moment dat, o perioadă când nu am mers la muncă mai bine de un an și ceva. Și nu vorbesc de momentul de după nașterea copilului, ci acum, relativ de curând. Mi-am adus aminte de asta ieri, în metrou, când alergam efectiv de la birou către casă, făcând în gând liste cu ce mai aveam de rezolvat până să-mi pot lua cartea și să mă bag în pat: luat ficăței de la Mega și hârtie igienică, pregătit cina, trimis un mail unui ascultător, trimis alt mail unui domn cu care vreau să fac un interviu, curățat ficățeii, căutat o rețetă pentru ei, pregătit casoleta copilului pentru a doua zi, încropit o salată cu legume și paste orzo pentru prânzul de astăzi, făcut cina, fiert niște griș în lapte de ovăz pentru micul dejun, curățat bucătăria, corectat un articol și trimis mai departe și....aș mai fi avut, dar era deja miezul nopții, iar eu eram trezită de la șapte și ceva de dimineață.

Mi-am dat seama că dacă ziua ar avea treizeci de ore nu aș avea nicio problemă să le umplu. Iar asta nu ține de mine sau de ceea ce-mi dau eu singură de făcut, ci cred că ține, mai ales, de felul nostru, al femeilor, de a fi. Sigur, nu toate. Știu deja câteva care, citindu-mă, or să-și dea ochii peste cap și o să spună hai, mă, lasă-mă cu teoriile astea, totul ține de organizare! Dar eu sunt organizată, vă jur! Lunile alea, multele, de le-am stat acasă acum un timp, le-am umplut până la refuz. Las' că m-am trezit ca niciodată cu fel de fel de propuneri de colaborare dintre care multe faine și bănoase, dar nu am avut când să mă plictisesc sau să stau să văd cum trece timpul.

Vorbeam aseară cu mama și dintr-una-n alta ne gândeam la tata și la cum s-a îmbolnăvit el imediat ce a trebuit să iasă la pensie. Nu e singurul bărbat care se trezește locuit pe dinăuntru de sentimentul de inutilitate când își pierde jobul. Ba chiar, mi-a zis cineva, de multe ori bărbaților li se pare că pierd inclusiv admirația  femeii de lângă ei atunci când munca dispare.  Apoi, vin acasă de la birou sau de pe unde or fi fost, se trântesc pe o canapea și se declară învinși. Pe cuvânt dacă înțeleg. Ce facem diferit? Ne concentrăm altfel la muncă? Ne odihnim altfel? Avem alte nevoi de repaus? Noi, femeile, suntem cum suntem pentru că avem tot timpul ceva de demonstrat? Pentru că ideea de a sta pur și simplu ne displace profund? Pentru că nu putem să lăsăm pe a doua sau a treia zi lucruri care știm că trebuie făcute? Pentru că ei fac mai prost decât noi sau, în orice caz, diferit de cum am vrea și atunci mai bine facem noi? Pentru că cine face cel mai mult are șanse să fie admirat mai tare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu aș mai avea nevoie de niște ore pe zi (probabil alea de le pierd prin trafic- apropo, vedeți că scumpesc ăștia amenzile pe RATB) ca să fac și ceea ce vreau să fac, nu doar ceea ce trebuie. De exemplu să scriu. Da, pe blog și nu numai. De-aia nu am mai trecut pe aici. Pentru că nu am când. Probabil că, dacă aș găti mai puțin....dar îmi place să gătesc. Mă relaxează. Așadar, iată că fac, totuși, ceva și pentru mine. Dar tot mă enervează când aud că alții stau în timp ce mie nu-mi ajunge timpul. Probabil că are legătură cu faptul că sunt femeie și multe lucruri mă enervează oricum. Deci, ce spuneam? ...da, că am fost prinsă și d-aia nu am mai scris, dar că o voi face. Cam asta e, în mare. Să stați pe aproape că urmează să vă povestesc și ce nebunii am mai gătit. Am si poze!


miercuri, 21 noiembrie 2018

Te-ai rănit?

Nu știu , zău, ce am pățit în ultimele zile- o fi fost Jupiter retrogad sau cum s-o numi- dar am făcut numai boacăne. Las' că mi-au căzut cheile de la casă în rucsacul Anei și am înnebunit căutându-le, las' că era să ratez gara și să rămân în tren sau că, în avion, mi-am răsturnat în poală casoleta cu mâncare (noroc că au schimbat ăștia meniul și acum sunt niște paste insipide, al dente în loc de niște pui cu sos alb), dar am reușit să dau pe jos marfa dintr-un magazin. Și nu o dată, ci în două rânduri. Și da, am spart lucruri. Multe.

Să vă povestesc. In oraș, e un butic cu fel de fel de chestii ieftine, un fel de Pepco care acum avea marfă de Crăciun. Intru și mă opresc în fața unui fel de munte de lumânări parfumate, d-alea în pahare de sticlă. Mă uit la preț, undeva la vreo trei euro. Hai să văd cum or fi mirosind, zic, și aleg o lumânare verde, din vârful grămezii. Ce s-a întâmplat în secundele următoare a fost un coșmar. Am luat lumânarea și cum încercam eu să-i scot capacul și să-mi bag nasul, am auzit un zgomot și am văzut cum muntele prinde viață, se zdruncină tot și cum borcănelele cu lumânări încep să cadă în toate părțile. Imposibil să mă mișc pentru că, în felul ăsta, măcar versantul stâng al muntelui era ținut pe loc de persoana mea. Normal că tot magazinul s-a repezit, normal că toate borcanele ajunse pe jos s-au spart, normal că-mi venea să intru în pământ de rușine. Și tocmai când mintea mea încerca să găsească o scuză de genul "nu eu, doamna!", numai ce aud o voce, întrebând:
- V-ați rănit?
Pe moment am crezut că, în prăbușire, au existat victime colaterale. Nu. Cu mine vorbea. Bineînțeles că mintea mea atât a așteptat: să i se dea ocazia să se agațe de ceva, orice, ca să se disculpe. Păi nu așa am învățat noi, la școală?! Că dacă făceam o tâmpenie, naiba avea curajul să recunoască, fiindcă după aia riscam diverse: de la note scăzute la purtare până la linii peste mână sau peste cap. Așa că pas de a avea obiceiul să ne asumăm greșelile.
Trag aer în piept și dau să mă prefac lovită, când aceeași voce continuă:
- Stați liniștită, se mai întâmplă. La câte s-au spart, nici măcar nu mai avem prea multe de aranjat, zice, râzând.
Zâmbesc și eu. Și brusc, mă surprind spunând:
- Imi pare rău, nu știu cum am reușit.
Fata din fața mea dă din cap și-mi spune aproape încurajator:
- Nu e nicio problemă. Bine că nu v-ați tăiat, asta e cel mai important. Și mulțumesc că ați stat nemișcată, măcar nu s-au spart toate. Colegul care le-a aranjat e nou. Ne cerem scuze.
Dintr-o dată, nu mai vreau să mă ascund. Nu mai simt nevoia să caut vinovați, ci chiar încerc să mă gândesc cum să rezolv problema. Doar pentru că cel din fața mea s-a purtat perfect omenește și mai mult, fără niciun fel de aer de superioritate.

Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Ies din magazin și la vreo oră după, intru să caut un cadou de Crăciun într-un butic din centru. Am eu ce am cu lumânările parfumate, așa că pun ochii pe una, o iau cu grijă, fără să observ însă că avea și capac. Care, în plus, nu era așezat așa cum trebuie și care, bineînțeles, cade și se sparge. După incidentul de dinainte, îmi zic, asta e, în cel mai rău caz o plătesc de bună și gata. Mă întorc către vânzătorul din spatele meu, desfac palmele, ridic un pic din umeri și dau să deschid gura, când el intervine:
- Imi pare rău, nu vă faceți probleme! V-ați rănit?
Incep să mă întreb cum sună la ăștia regulile de protecție ale muncii de toată lumea mă întreabă același lucru.
Dau din cap că nu și el îmi zâmbește și-mi spune pe un ton aproape încurajator:
- Atunci e bine. Strâng eu aici! Dumneavoastră profitați de reduceri. Azi avem discounturi de 30% pentru cei care au card de fidelitate.

Și gata. Las' că nu am plătit pagubele (deși, poate nu ar fi fost total incorect, cel puțin nu și în al doilea caz), dar nu a țipat nimeni la mine, nu m-au certat, nu au chemat responsabilul de magazin, nu a fost circ și nicio secundă nu m-am simțit pusă la zid pentru că am greșit. Și m-am gândit că, de fapt, asta ar trebui să fie atitudinea normală când cineva  face o prostie. Inainte de orice, să mergem la el și să-l întrebăm: te-ai rănit?

P.S Si da, mi-am făcut card de fidelitate. Contra cost. Poate pe termen scurt, câștigul a fost de partea mea, dar pe termen lung sigur va fi de partea lor.
joi, 15 noiembrie 2018

Pur şi simplu altceva

Era frig de dimineaţă şi aerul părea greoi, ca şi cum orele alea de început de zi ar fi fost pline pe dinăuntru. Aveam pe mine o rochie luată de demult, una gri cu un fel de fundă mov de care uitasem complet şi pe care am luat-o din dulap oarecum de milă, de parcă ar fi fost o amantă bătrână la care mai mergi o dată, să vezi dacă mai simţi ceva. Arăţi bine, mi-a zis copilul când ne-am ciocnit în hol şi imediat a vrut să ştie dacă poate să-mi împrumute geaca verde, că cică se asorta la fix cu outfit-ul ei.

De la mers, partea de jos a rochiei mi se prindea uşor de ciorapi şi-mi lăsa când şi când cîte un genunchi descoperit. Intotdeauna acelaşi, întotdeauna dreptul, ăla cu meniscul crăpat şi care mă doare. M-am oprit la Mega să-mi iau un desert cică cu grâu, de fapt e un fel de colivă care mi se pare că se potrivea bine cu frunzele moarte din parc. E cel mai scurt drum ca să ajung la radio şi cel mai drept. O alee lungă, care te trece practic, o bucată de oraş, fără să simţi nimic.

L-am văzut oarecum de la distanţă şi nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să rămân cu privirea pe el, ca şi cum, faptul că stătea întins pe bancă, la orizontală, cu o carte în mână şi o ţigară în cealaltă, îl făcea inofensiv şi aproape vulnerabil. Cu cât mă apropiam, cu atât vedeam mai mult- haina de piele maro, pantalonii reiaţi, un pulover bleumarin la baza gâtului, părul grizonat, barba abia crescută şi mai ales privirea aia albastră, oarecum mirată să mă zărească acolo, de parcă aș fi intrat peste el, în casă.

Imi tot ziceam că încă e timp să întorc capul, să nu mă vadă că mă holbez, dar pur şi simplu mi se părea nedrept să-l las acolo, aşa, întins pe o bancă la opt dimineaţa, bine îmbrăcat, cititor şi fumător, fără să fac nimic. Am trecut de el, ochi în ochi şi omul și-a lăsat cartea pe piept și, ca un copil proaspăt sculat din somn în miros de ciocolată caldă, a zis aproape şoptit: oauuu!

A fost cel mai oau din viaţa mea. Ăla care nu agaţă, ci dimpotrivă, te lasă să faci ce vrei tu. Iar faptul că la capătul aleii am dat peste un zid scris cu vopsea albastră, nu mi s-a mai părut deloc o pură coincidenţă, ci altceva. Pur şi simplu altceva.


miercuri, 7 noiembrie 2018

Despre adolescență. A ei și a mea

A venit la mine, în bucătărie, și mi-a propus un joc. Cică să-i spun ce mă sperie cel mai tare la adolescența ei. Apoi, pentru că mă cunoaște foarte bine, a luat un măr și a fugit la ea în cameră, lăsându-mi spațiu și timp să rumeg întrebarea. Dacă ar fi rămas, chiar și o secundă, două, m-aș fi repezit să răspund, să spun ce-mi vine în minte, numai să umplu tăcerile. Pe vremea mea, tăcerea însemna neștiință și nicidecum gândire sau pur și simplu necuvântare. Iar dacă era neștiință era pentru că nu învățasem suficient și atunci obișnuiam să vorbesc repede, mult, să umplu orice gol care ar fi putut să ridice de partea cealaltă semne de întrebare sau critici.
Așa că iată-mă singură în bucătărie. Eu, un kil de mere fără unul și o întrebare. Mă sperie....de fapt, nu știu ce mă sperie. O chem să-i spun asta. Exact așa: nu știu. Aruncă cotorul la coș și zice pe un ton molcom: tu ai observat că momentele noastre cele mai mișto sunt alea în care mă port copilărește? Te-ai întrebat de ce? Și iar pleacă, ca un val care se tot izbește de țărm și apoi fuge, lăsând în spate urme ude. 
Imi place de ea când e mică pentru că și eu pot rămâne mică. Asta îmi vine primul lucru în cap. Pot să mă prostesc, să mă alint, să o las să mă alinte pentru că, nu-i așa, ăsta e jocul, să ies din hainele astea de om mare și să mă duc la vârsta aia la care totul simplu și bun. Acum, că mă gândesc în urmă, cred că nu mi-a plăcut mai deloc adolescența mea. Mi s-a părut complicată, plină de riscuri și de aici, plină de spaime. Toții anii ăia i-am trăit cumva sub sloganul ai grijă să nu care cumva!
Poate că d-astea mă surprind că profit de adolescența ei ca să o trăiesc pe a mea. Iar pentru asta, singura soluție este să o țin pe ea în stadiul de copil, să o păstrez mică doar ca să pot eu să rămân tânără. Căci altfel riscăm să fim două adolescente în 60 de metri pătrați și nicio mamă care să aibă grijă de noi. 






luni, 5 noiembrie 2018

Acasă ca la hotel sau din nou despre adolescenţă

- Ana, spală-ţi şi tu farfuria după ce termini de mîncat!
Dinspre partea cealaltă de casă se aude un fel de mormăit, semn că a auzit. Şi gata. Aici s-a terminat rolul ei. Nişte ore mai târziu, farfuria e tot acolo, pe masă, şi murdară pe deasupra.
- Anaaaa, ce ţi-am spus eu ţie?, mă răstesc din prag.
Mă priveşte pe sub breton  şi, ca şi cum ar avea în faţa ei o arătare bizară, spune aproape vexată:
- Aoleo, dar ce trebuie să ţipi aşa?! Am uitat şi eu, nu te mai enerva şi tu din nimic!

Dacă nu e farfuria, e perechea de şosete care zace de o săptămână la capul patului sau cartea de geografie, fără copertă, lăsată pe braţul unui fotoliu. Sau banii pentru abonament uitaţi pe sub nişte caiete. Ajung să trag aer în piept şi să fac yoga încă de pe la Ştefan cel Mare, ca să ţină până ajung acasă, trei staţii de metrou mai tîrziu. Nu se poate să nu vadă halul în care e camera ei, nu se poate să uite să-şi spele farfuriile sau să-şi strângă lucrurile lăsate peste tot. Aşadar, există o singură explicaţie: nu îi pasă! Şi mai ales, nu-i pasă de mine, mama ei. Vă sună cunoscut?

In realitate, lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cât par. Vine o vârstă când, spun specialiştii, copiii doresc să aibă un spaţiu al lor, un loc unde să facă ce vor ei şi cum vor ei. Cu alte cuvinte, prin dezordine, ei îşi marchează teritoriul. Problema este când invadează şi spaţiile comune. Acolo abia trebuie să intervenim şi să stabilim nişte reguli. Vrei să arunci cu chiloţii prin cameră? Nicio problemă, fă-o la tine în cameră şi după aia, te preocupi singur să-i strângi.

In ceea ce mă priveşte, problema mea cea mare este să accept că o parte din spaţiul meu este acum al ei şi deci, să mă opresc în a o invada. Am o prietenă care a renunţat la a mai face curat la fiică-sa în cameră şi chiar a lăsat-o pe copilă să stea cu o farfurie cu resturi de mâncare pe birou până când făcuseră mucegai. A fost un război al nervilor, dar în urma lui, mama a văzut că dezordinea nu ucide, iar fata, că nimeni nu o slujeşte pur şi simplu.

La vârsta asta, copiii oscilează între două extreme: să nu facă nimic în casă sau să fie plini de iniţiative (să facă prăjituri, să facă ordine prin dulapurile din bucătărie, etc). Atenţie, să nu vă surprindă că sunt în stare să stea o zi întreagă să aranjeze lucrurile pe balcon, timp în care farfuria aia pe care i-aţi cerut să o spele zace tot acolo. E felul lui de a spune că locul ăsta e şi casa lui şi că, deci, are şi el un cuvânt de spus. 

O idee pe care am citit-o undeva şi o s-o aplic şi eu este să facem treburi împreună cu copilul: să mergem la piaţă, la magazin sau să pregătim masa împreună, Aici, în paranteză fie spus, taţii sunt mult mai cool decât noi, mamele. Pentru că, spre deosebire de femei care adoră să controleze totul, ei îi lasă pe copii să experimenteze: să facă prăjituri cu riscul de a arde aluatul, să schimbe reţeta de salată sau lista de cumpărături, Ideea nu este să-l luaţi cu voi pe copil ca să vă admire cât de bine vă descurcaţi voi sau câte trebuie să faceţi, ci ca să colaboraţi şi să-i pasaţi şi lui iniaţitiva. Sau măcar un pic.

Lăsaţi-l să-şi invite prietenii acasă. Ba, mai mult, dacă e vorba de un adolescent cu acte în regulă, puteţi chiar să-i lăsaţi casa pe mână din când, în când, să dea petreceri, cu condiţia să o înapoieze aşa cum a primit-o. Dacă nu e în stare, adieu petrecere!

Şi, chiar dacă vi se pare că de vreo câteva luni, nu mai există practic niciun fel de discuţie adevărată între voi, nu acceptaţi să-şi ducă un televizor la el în cameră sau să plece cu calculatorul din birou. Riscaţi să diminuaţi şansele de a relua comunicarea. Ştiu că acum e vorba doar de nişte mormăieli în barbă, dar tot e mai bine decât fiecare în camera lui, cu ecranul lui. 

La sfârşit, nu uitaţi ceea ce-mi repet şi mie, doar-doar se va prinde: nu faceţi în locul lui, doar pentru că vreţi şi puteţi, ca apoi să vă enervaţi că doar vouă vă pasă şi că nimeni nu vă ridică statuie. Respiraţi calm şi mai ales, intraţi cât mai rar  în cameră lui!


sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Smartphone- a avea sau a nu avea

Nu e corect, mi-a spus, când am decis să-i confisc telefonul, drept pedeapsă. Poate că nu e, i-am spus, dar uneori, în viață, comportamentul nostru poate să-i facă pe ceilalți să fie mai simpatici sau dimpotrivă. Și felul tău de a te purta nu-mi stârnește deloc simpatia în momentul ăsta!
Apoi nu ne-am mai vorbit toată după-amiază. Am rămas tăcute și îmbufnate, fiecare pe partea ei de canapea, până când perspectiva de a rămâne tot weekendul fără telefon a făcut-o să redeschidă discuția și de data asta, să-și controleze mai bine inflexiunile vocii.

Lăsând la o parte cearta noastră, ajungem la un subiect extrem de sensibil: telefonul! De fapt, smartphonul. Ala care are de toate, care e în același timp sursă de distracție, de informare, de comunicare, de pierdut timpul, de muzică, de filme și cred că aș mai putea găsi câteva lucruri de adăugat.

Care e faza cu telefonul ăsta? Ce are telefonul de ajunge să-i subjuge pe copiii noștri adolescenți, în halul ăsta? Păi tocmai v-am spus. Are cam tot, dar mai ales îi oferă acces la ceilalți, la grup. Practic, atâta timp cât copilul nostru este pe whatsapp sau facebook, el socializează. Stați așa, nu am spus că e bine, am spus doar ce face. Sigur că ideal ar fi să se vadă cu prietenii, să iasă-n parc, să meargă să joace basket sau să frecventeze împreună clubul de lectură al școlii. Să fim serioși, nimeni nu face asta. Aduceți-vă aminte că atunci când eram de vârsta lor, noi stăteam sau în fața blocului, sau la telefon. Cu orele! Asta fac și ei. Bârfesc în grup, vorbesc de outfituri, râd unii de alții, își mai explică câte o temă și-n general, petrec timp împreună. Că ne place sau nu, aplicațiile de tipul whatsapp-ului crează un spațiu, virtual, e adevărat, dar îl crează, unde se află toate ingredientele de care adolescenții au nevoie: prietenie, iubire și certuri, suport, etc.

Mai mult, telefoanele astea care încep să semene cu un fel de prelungiri ale lor, le oferă și un feedback rapid la toate problemele pe care le au. Nu spun că e bine, spun doar că pentru ei, nu sunt doar niște gadgeturi. Toate grupurile pe care un smartphone le permite au ajuns să joace un rol identitar în cazul copiilor noștri. Iar asta nu o zic eu, ci un pedopsihiatru francez, Daniel Marcelli care a studiat dependența de telefon la vârsta adolescenței. Conform spuselor lui, prezența în aceste grupuri, popularitatea pe care copilul o poate obține acolo îi aduc un plus de încredere la o vârstă la care se îndoiește teribil de sine. Pentru că, așa cum zice și el, nu este vorba despre telefon, ci despre ce îi oferă acel telefon. Dacă poate obține același lucru din altă parte, cu atât mai bine, probabil că nici măcar nu vă va cere să-i cumpărați un smartphone.

Din păcate, uitându-mă în jur, mi se pare că a avea sau a nu avea un smartphone poate să facă diferența și în cadrul găștilor. Nu e ca și cum ai sau nu ai blugi de marcă, ci că fără un astfel de telefon, riști să rămâi în afara discuțiilor. Sigur, poți să ai prieteni buni care să te sune pe fix și să-ți povestească, dar adolescenții nu au încă această fidelitate în prietenie și în general, cine rămâne în exteriorul grupului din diverse motive, e lăsat acolo.

Departe de mine să fac o pledoarie pentru smartphone. In paranteză fie spus, cu cât accesul la un astfel de telefon se face mai târziu, cu atât mai bine. Dar undeva, nevoia de a avea un astfel de gadget e reală și de înțeles. E adevărat că în spatele ei se ascund alte nevoi care însă, cel puțin în zilele noastre, își găsesc rezolvarea în spațiul virtual. Asta nu înseamnă să nu ne atingem de telefonul juniorului dacă vedem că riscă să mănânce, să doarmă și în general, să trăiască cu el în mână. Dar, dacă-l pedepsim și decidem să i-l confiscăm sau, pur și simplu, alegem să nu i-l cumpărăm, măcar să știm de ce va fi supărat.

Sigur că unii vor fi mai afectați decât alții. Depinde și de vârstă, și de temperament și în mod sigur, depinde de existența sau dimpotrivă, de lipsa unor "mijloace" menite să-i ușureze stările proaste: un frate sau o soră cu care să vorbească, un animăluț care să-l aline sau vreo mătușă care să-l asculte, fără să-l critice, cum zice Ana că fac eu. Și nu, la noi în casă, nu avem nici frați, nici animale și nici mătuși.

Revenind însă la telefon. Ce cred că trebuie făcut și aici, recunosc, că mai am și eu de lucru: limitat timpul de stat cu ecrănelul ăla în față, avut grijă să nu își facă lecțiile cu el pe masă, să nu-și fure din orele de somn ca să scrie mesaje și încercat, pe cât posibil, să aibă "un program" de stat pe telefon. Degeaba ne rățoim la ei că nu fac nimic altceva în weekend decât să frece butoanele, dacă nu le-am impus noi un orar fix, de care să știe și pe care (după ce vor trânti niște uși și vor bodogăni în barbă) să-l aplice. Nu încercați să le pasați lor responsabilitatea timpului de stat pe smartphone, aruncându-le din când în când câte o privire critică. Spuneți stop când a trecut timpul și asumați-vă că veți fi, cel puțin pentru câteva ore, cel mai rău părinte din lume. Și nu, nu scrie nicăieri în fișa postului că suntem obligați să-i distrăm pe copii, dacă nu-i lăsăm pe telefoane sau tablete. Copiii au voie și chiar trebuie să se plictisească! Face bine la imaginație!

Și încă ceva: tocmai pentru că vorbim de o generație de adolescenți extrem de informată, cu nivel avansat de engleză, e bine să le explicăm copiilor, fără să exagerăm, dilemele oamenilor de știință referitoare la posibilele efecte adverse ale telefoanelor de tipul smartphone asupra corpului. Eu am încurajat-o pe Ana să caute pe Internet studii și să vadă singură că nu se știe încă ce probleme riscă să aibă mai târziu din cauza asta. Cred că ăsta a fost argumentul care a făcut-o să accepte constrângerile mele legate de timpul petrecut pe telefon.


Și acum vă las, dar am niște mesaje pe whatsapp și sunt curioasă cine ce mai zice. Și nu-mi spuneți că voi nu stați niciodată pe facebook sau pe Internet! Altfel cum ați fi ajuns să mă citiți pe mine, hm?



marți, 23 octombrie 2018

Cum stați cu timpul?

Vă spuneam eu zilele trecute cum în octombrie, se înghesuie festivalurile pe străzile Bucureștiului și cum timp să ai, că în rest, nu e deloc greu să ți-l ocupi. Ei bine, asta am făcut eu începând de sâmbătă seara și până ieri și vai, ce bine mi-a prins!

Deși  FESTin-ul pe bulevard s-a încheiat, o să las totuși aici, două vorbe, despre o piesă franțuzească la care am fost cu Ana cu tot. Este vorba de "Qui suis-je?" după romanul omonim al lui Thomas Gornet, pusă în scenă  de Yann Dacota. Dacă locuiți prin Franța și o vedeți pe afișe, duceți-vă. Dacă nu, poate citiți cartea. Povestea este simplă: Vincent este un puști în ultimul an de gimnaziu care, la prima vedere, nu are nimic special în viața lui: are doi prieteni, o familie normală, un frate mai mare cu care nu se înțelege, este praf la sport și vrea să se facă ornitolog. Iar într-o zi, descoperă că s-a îndrăgostit. De un băiat.
Textul este extrem de simplu scris, nimic pretențios, nimic care să îți dea senzația că cineva, acolo, vrea să-ți facă educație. In plus, este mult umor în scriitura lui Gornet și te trezești într-un fel de râsu-plânsu alături de Vincent. L-am întrebat pe regizor dacă știa de referendumul de la noi când și-a înscris piesa în festival. Da, știam, mi-a zis și știam și că l-ați boicotat. Așadar, on est bon, mi-a zis zâmbind.

Trecem la ziua de duminică și la Festivalul Les films de Cannes unde, din păcate, nu am ajuns să văd decât un singur film: Shéhérézade de Jean-Bernard Marlin. Mi-a plăcut. Mult. Mai ales că deși povestea este despre delicvența juvenilă din Marsilia, despre droguri, prostituție, legea străzii, abandon, violența pe ecran este sugerată, fără să ți se bage sub nas, cu forța, scene cu urlete, sânge și crime. Am descoperit că am toleranță aproape zero la astfel de imagini, ocazie cu care este momentul să vă fac o mărturisire: sunt Ioana și nu pot să mă uit la The Games of Thrones din motivele mai sus menționate. Revenind însă la filmul lui Marlin. Ce este cu adevărat special la această peliculă este jocul actorilor, de fapt, al celor doi protagoniști: un puști arab și o puștoaică țigancă. Ei nu sunt profesioniști, ci doi amatori care își joacă, într-un fel, propria poveste. Dar sunt sigură că rolul de Shéhérézade a fost doar un început pentru Kenza Fortas. Minunată interpretarea fetei ăsteia!

Si iată-ne ajunși și la ziua de ieri când, într-un avânt de culturalizare supremă, am descins cu fiică mea la Teatrul de pe Lipscani, la orele 21h00 să vedem Alice a lui Laszlo Bocsardi, o copropducție între teatrul Tamasi Aron din Sf. Gheorghe și sZempol Offchestra. Inspirată din cărțile lui Lewis Carroll, piesa este o incursiune în mintea unei adolescente. Alice nu mai este o fetiță, ci o tânără care-și aduce pe scenă toate spaimele vârstei și se chinuie să crească acolo, sub ochii noștri, pe ritmuri de rock. O să vă spun așa: la sfârșit, Ana, cu lacrimile șiroaie pe față, mi-a zis în foaierul teatrului: aș vrea să-l cunosc pe domnul care a făcut spectacolul ăsta și să-i mulțumesc! Așadar, domnule Laszlo Bocsardi, mulțumim pentru acest regal. Efectiv, am rămas țintuită în scaun și m-am bucurat de fiecare moment, de fiecare personaj, de fiecare cântec sau costum. Magistrală Zsuzsanna Kiss care a imaginat costumele, minunată Noemi Bezsan care a semnat coregrafia și extraordinară Janka Korodi în rolul principal. A fost prima dată când am văzut un spectacol cu trupa din Sf. Gheorghe și am un singur lucru de spus: oau!

                            (cu regizorul Yann Dacota și cu Côme Thieulin în studioul de la radio)
                                                   
Gata, vă las să vă apucați de lucru! Vedeți că în momentul ăsta mai aveți încă filme de la Cannes și a început FNT-ul. Așadar, cum stați cu timpul?
sâmbătă, 20 octombrie 2018

Minunea (eu sunt aceea)

Măi, oameni buni, din seria vaiceminunatăsunt, astăzi despre tarta cu mere caramelizate și parfumate cu un strop de Baileys și mâncarea de pui cu zucchini. Eu vă explic cum mă pricep rețetele, după care vă las și niște linkuri ca să nu ziceți că n-ați înțeles. Si da, vom avea și niște poze.

Hai să începem cu felul principal pe care l-am găsit pe Internet, printre niște rețete franțuzești, încercând să găsesc o idee despre ce aș putea găti dintr-un piept de pui și un zucchini. Doar că eu am simplificat rețeta și sincer, mă declar mulțumită de rezultat. Asadar, primul pas este să spălați dovlecelul, să-l tăiați felioare mai groase și să le opăriți puțin sau să le lăsați într-un vas d-ăla de gătit la aburi, cât să se înmoaie. Căliți o ceapă nu foarte mare în câteva linguri de ulei de măsline și când devine sticloasă, adăugați pieptul de pui tăiat fâșii. Amestecați bine și după câteva minute, puneți și feliile de dovlecel. Sărați, piperați, dați și cu un praf de curcuma și cu un pic de cimbru și mestecând din când în când, așteptați ca dovlecelul și puiul să prindă culoare. Eu am făcut o garnitură de risotto și când am mâncat, am presărat și niște parmezan. A fost super bun! Aveți aici rețeta originală.



Si acum, la pièce de résistance! Așadar, vă duceți voi și cumpărați două foi de tartă sau, dacă vă pricepeți, puteți să le faceți în casă. Intindeți o foaie, o ungeți cu un ou bătut în prealabil și presărați pe ea scorțișoară. Apoi, o rulați cu grijă, astfel încât să rezulte un fel de cilindru de aluat cu scorțișoară pe care îl tăiați feliuțe cu grosimea de un deget. Buun. Acum, într-un vas de Jena rotund sau într-o formă de tort, așezați feliuțele astea de aluat unele lânga altele și aplatizați-le cu grijă, cât să tapetați toată forma pe interior. 



Curățați vreo cinci mere mari de coajă și tăiați-le cubulețe. Intr-o tigaie, topiți 50 g de unt, adăugați  150 g de zahăr și când s-a topit zahărul, răsturnați cubulețele de măr și amestecați bine. Adăugați un pic de Baileys (cam 120 cl) și vreo 25 g de făină și continuați să amestecați. Lăsați merele să se răcească un pic și turnați-le apoi în forma tapetată cu aluat. 

Luați foaia numărul doi de aluat și procedați exact cum ați făcut și cu prima. Doar că acum așezați pe masă felioarele de cocă cu scorțișoară unele lângă altele, acoperiți-le cu o foaie de copt și cu un făcăleț, aplatizați bine ca să rezulte o foaie de aluat cu care acoperiți vasul cu mere. Dați la o parte surplusul de aluat de pe margini, crestați tarta în mijloc ca să se coacă bine și băgați-o la cuptor, la 180C, vreo trei sferturi de oră. Merge mâncată călduță, cu frișcă sau cu înghețată de vanilie. Nu, nu vă invitați la mine, că nu vă dau din ea. D-aia v-am lăsat rețeta, să vă faceți singuri. Uitați și linkul, ca să nu vă aud că n-ați înțeles.

 
Pentru aceia dintre voi care cred că nu vor reuși, aș vrea să spun doar atât: dacă eu am putut, puteți și voi! Iar dacă nu vă iese, măcar v-ați făcut cu o sticlă de Baileys! (eu aveam un rest de acum niște ani, de la o petrecere și așa am optat pentru rețeta asta). Vă las acum, că mă duc la teatru.
joi, 18 octombrie 2018

Un altfel de listă

Mamă, mamă, câte lucruri se întâmplă luna asta în oraşul nostru! Nu ştiu dacă sunteţi la curent şi nu, nu mă refer acum la schimbările politice, la proteste sau la evenimentele organizate de Primărie, ci la festivaluri. FESTin pe Bulevard, FNT şi Les films de Cannes. Efectiv, timp să ai, că-n rest, nu ai cum să te plictiseşti în perioada asta. Nu o să stau acum să vă fac liste şi sugestii, ci o să mă limitez la a vă spune ce am văzut eu, ce urmează să văd şi poate careva dintre voi mai are niscaiva recomandări.

O să încep cu un spectacol rusesc, un one woman show complet diferit de tot ceea ce am văzut până acum. E vorba de Marusya  , un fel de experiment în care PR unei companii de dans urcă pe scenă ca să ne povestească despre dansul contemporan din perspectiva ei. Şi nu doar să povestească, dar să ne oblige să trăim alături de ea un joc al emoţiilor pure din care nu ai cum să scapi. E un spectacol ironic, unde nu se ştie prea bine cine râde de cine, dar unde râsul ocupă mare parte din scenă.

Următorul pe listă este un spectacol pe care, dacă aveţi ocazia să-l vedeți, nu-l rataţi! Nu este un spectacol, ci o minune de spectacol făcut de Ada Milea după o dramatizare a Antoanetei Zaharia (cea care a jucat, printre altele, în De ce fierbe copilul în mămăligă) după Visătorul lui Ian McEwan. Un spectacol- bucurie, plin de culoare, de inteligenţă şi de umor, astfel încât tot ce mi-am dorit în timpul reprezentaţiei a fost să nu se termine. Spectacolul este pe afişul Teatrului de Tineret din Piatra Neamţ, aşa că, staţi cu ochii pe el şi vedeţi pe unde merge în turnee. După ce a aplaudat de au durut-o palmele, Ana a spus aproape cu obidă: nu-i corect ca cineva să fie aşa de talentat! Asta e Ada Milea.
Şi pentru că încerc să aleg piesele de teatru în funcţie de preferinţele fiică-mii, să vă spun atunci că tocmai ce am luat bilete la Alice a lui Laszlo Bocsardi, în cadrul FNT. Nu ştiu nimic despre spectacol, mai puţin că e cu muzică şi cu o Alice adolescentă cu spaime şi trăiri specifice vârstei. In plus, Ana este înnebunită după carte şi mai ales după Pălărierul nebun atunci când e jucat de Johnny Depp. Vă las programul festivalului, poate vă place ceva.

Şi acum, două vorbe şi despre Les films de Cannes. Chiar două vorbe, că mai mult nu ştiu. M-am uitat pe listă şi dacă ar fi după mine, m-aş muta în sala de cinema pentru câteva zile. Dar cum nu pot să fac asta, cred că va trebui să mă mulţumesc cu Shéhérézade a lui Jean-Bernard Marlin și poate, cu un pic de noroc, să ajung şi la A separation a lui Asghar Farhadi. Vă las aici programul, că poate nu aveaţi ce face în zilele următoare. Si să treceți să-mi spuneți și mie ce ați văzut.

                                                (neapărat să vă duceți să-l vedeți, neapărat)

Deoarece sharing is caring, share și like dacă credeți că informațiile de mai sus pot ajuta.
                                                     

                                                        

                                


                                                            
miercuri, 10 octombrie 2018

Jos pălăria!

Mi-am cumpărat o pălărie. Neagră, cu boruri largi, suficient de mari încât să pot, la o adică, să-mi acopăr dacă vreau, câte un ochi. N-am mai avut până acum pălărie. Poate că, undeva, mi se trage de la o poveste de-a mamei. Imi zicea ea că atunci când era copil, acasă, la Hunedoara, se uita cu jind la doamnele de prin oraş împopoţonate de duminică şi abia aştepta să crească ca să aibă voie să poarte şi ea pălărie. Probabil că de aici, de la povestea asta, am decis eu că pălăriile sunt un accesoriu de om mare. Cine îşi cumpără, gata, n-are decât să-şi ia adio de la tinereţe! Urmează taioarele, pantofii de piele lăcuită cu toc comod, bijuteriile de familie şi la un moment dat, un braţ de care să te ţii când mergi pe stradă. Ca într-o reţetă, pălăria era în mintea mea, primul ingredient de pe lista cu chestii de făcut pentru a fi o doamnă elegantă şi musai în vârstă.

Apoi, am ajuns la patruzeci de ani. Ba chiar am trecut un pic de pragul ăsta. Și tot fără pălărie. Până acum vreo două săptămâni când am intrat într-un magazin să caut o pereche de mănuși. P-alea de anul trecut le-am uitat într-un taxi. Și atunci am văzut-o. Era pe un raft, fix în fața unei oglinzi și fix când afară începuse să plouă. Cu ea pe cap, am început să mă învârt încoace și-ncolo, să o las ba mai pe față, ba să o ridic spre creștet, zâmbind sau încruntându-mă ca și cum, o dată cu pălăria, aș fi devenit invizibilă pentru ceilalți și deci liberă să fac ce vreau. M-am simțit ciudat de bine cu ea pe cap și de altfel, după ce am plătit-o, am rămas cu ea chiar și când m-am dus să caut mănuși și chiar mai apoi când am ieșit pe stradă și m-am prefăcut că uit de umbrela din poșetă. Cumva, mă simțeam la adăpost, acoperită cât să fiu eu prima care vede înainte să fiu văzută. Contrar așteptărilor, nu am simțit niciun an în plus. Am simțit-o pur și simplu ca fiind a mea. Un fel de organ căruia îi venise timpul să-mi crească undeva. Poate că așa se simte și bătrânețea atunci când vine la timpul ei. Ca ceva necesar.

Mergeam pe stradă și tot trăgeam cu ochiul (ăla neacoperit de borul larg) în vitrinele magazinelor doar, doar, aș fi rămas surprinsă de propria mea imagine. Deloc. Nimic din ceea ce vedeam nu era altfel decât știam deja. Pălăria era doar o pălărie, un accesoriu care, în combinație cu geaca de piele îmi dădea un aer mai degrabă cool decât elegant.

Acasă, am lăsat pălăria pe scaunul de răchită din hol, ăla pe care o așezam pe Ana mică cât să-i leg șireturile.
- Dă-mi-o mie, zice și fără să aștepte răspunsul, și-o pune pe cap și rămâne să se admire în fața oglinzii.
Mi-o simt smulsă, oarecum dureros și mai că aș ține o mână pe ea să nu mi-o ia.
- Nu, e a mea, îi zic și vocea îmi sună plângăcioasă și subțire ca a bunicilor ce se prostesc încercând să imite vorba copiilor.
Tace și pare că abandonează lupta.

Ieri, primesc mesaj. Te roooog, te rooog dă-mi-o și mie împrumut! Imi aduc aminte de mine la vârsta ei. Am plecat, într-o iarnă, la școală, cu unicul pulover de mohair al maică-mii și l-am uitat în bancă. In cel mai rău caz o pierde și o să o consider răzbunată pe mama. Fie, ia-o și vezi să nu o lași prin clasă. Până la urmă, îmi zic, dacă o purtăm amândouă e semn că n-are cum să fie accesoriu de om în vârstă. Doar un semn că nu mai pot să-mi cumpăr nimic fără să împart cu ea. Și un semn că iată, crește. E aproape cât mine. Las' că la iarnă, îi împrumut și eu mănușile!


marți, 9 octombrie 2018

Conflictul între generații și referendumul din România

Și iată că nu a trecut! Referendumul, despre el vorbesc. Și știți ce m-a surprins cel mai tare? Că am fost sigură că o să se valideze, sigură că vor strânge suficiente semnături. Și știți ce e cel mai trist? Nu doar faptul că eu și mulți alții ca mine am fost ferm convinși că nu are rost să facem nimic pentru că dacă ăștia se decid să fure, apăi fură frate, dar că și ei (oricare ar fi ăia- partide, BOR, coaliții sau alianțe) erau siguri că frauda e doar o chestiune de voință, nu și de putință. Și totuși, nu a trecut.

Sigur, putem discuta mult pe această temă, putem să facem scenarii fel de fel, cum că pe foaia aia nu scria clar gay și deci oamenii nu au înțeles ce trebuie să facă, sau că n-au vrut să-și miște fundul până la urnă pe degeaba sau că, pur și simplu, o parte de electorat a plecat în weekend, profitând de vinerea liberă de dinainte sau că boicotul a reușit pentru că românul oricum nu dă doi bani pe vot și deci preferă să stea acasă.

Dar chiar și așa. Eu, personal, am trăit referendumul cu fatalitatea ciobanului mioritic. Mă uitam cum la închiderea urnelor participarea era clar sub pragul de 30% și mintea mea nu putea gândi decât un singur lucru: las' că până mâine dimineață găsesc ăștia o cale să mai facă rost de vreo 10 procente. Psihologic vorbind, suntem un popor copil. Obișnuiți cu autoritatea, așteptăm să ni se spună ce să facem și acționăm ca să evităm sancțiunile și pedepsele, nu ca să obținem beneficii. Infantilizați de comunism, ne simțim pierduți fără niște conducători care buni sau răi, ne dau sentimentul de apartenență.

Doar că iată, referendumul ăsta a arătat, mie cel puțin, că a venit din urmă generația asta, Y și a început încet- încet să ne crească spre adolescență. Ceea ce s-a întâmplat zilele astea și mai ales felul în care s-a întâmplat mi-a arătat că sunt șanse să ni se  termine, în sfârșit, copilăria. Spre deosebire de cei mici, adolescenții sunt imprevizibili, independenți, greu de strunit, curioși, ba apatici, ba energici, vocali, blazați, uneori egoiști, de multe ori dezordonați, teribiliști, dornici de atenție și de schimbare. Vă spun eu, că am una exact așa acasă. Ei nu vor să asculte sau să facă ce li se spune, iar asta va fi o mare problemă pentru toată această masă de politicieni formată în comunism și care nu știe să acționeze altfel. Va fi probabil un soi de conflit între generații la nivel de țară și bine ar fi ca cei de la putere să-și aducă aminte de vorba aia "vai de părinții ce n-ascultă de copii".


Dacă v-a plăcut articolul, multumesc pentru like și share.
vineri, 5 octombrie 2018

Pentru că aşa vor ei

De-a lungul ultimilor ani s-au tot întâmplat lucruri revoltătoare. Ba cu Roşia Montană, ba cu legile justiţiei, ba cu lipsa medicamentelor, ba cu una, ba cu alta. Cumva, mi se părea că există o normalitate suficient de mare şi de puternică capabilă să tragă balanţa în partea cealaltă. Mi se părea că acolo, în bula mea, eram încă în siguranţă. Că puteam să-mi trag pătura peste cap şi să aştept să treacă. Să dispară o generaţie de comunişti înrăiţi, needucaţi şi corupţi şi să ajungă, în sfârşit, în poziţiile cheie ale societăţii, generaţia astora mici, ăstora de cresc cu facebook şi Internet, dar care, în ciuda educaţiei din şcoli şi uneori chiar din familii, sunt adepţii  valorilor occidentale.

Acum însă mă simt nu doar scârbită, dar mai ales speriată de tăvălugul ce iscă să vină peste noi. Poate că nu va fi cazul. Poate că doar o să se arunce iar cu banii pe geam în timp ce la ţară, oamenii îşi vor face în continuare nevoile în curte, îşi vor pune copiii la muncă şi-i vor culca nemâncaţi fiindcă nu au de unde să le pună pe masă. Poate că e doar praf în ochi care să ascundă mai bine problemele reale pe care le are ţara în clipa de faţă. Ceea ce este însă înspăimântător este că o astfel de consultare populară chiar are loc. Că o ţară se mobilizează să facă ceva nu doar inutil, dar care se naşte din pură răutate şi ignoranţă.  Referendumul pentru redefinirea familiei nu are nicio noimă, decât să ne demonstreze că dacă vor, pot. Orice. Şi asta e înspăimântător. Pentru că mâine subiectul poate fi altul. Oricare altul: avorturile, religia în şcoli, obligativitatea căsătoriei, pedeapsa cu moartea, ieşirea din UE, alegerile. E o formă numai bună să-i dea omului sentimentul de putere, senzaţia că şi el contează, că şi el are ceva de spus, chiar dacă i se şopteşte ce să spună. Când nu există niciun plan şi nicio voinţă de a construi ceva, cea mai bună metodă ca să arăţi că exişti este să distrugi.

De două zile, stau sub pătură şi simt cum sunt pe cale să pierd controlul asupra propriei mele vieţi. Da, recunosc, mi-e frică. Poate că nu e cazul. Dar dacă e? Şi ştiţi ce mă sperie cel mai tare? Că-mi voi da seama prea târziu că pereţii bulei mele nu mai folosesc la nimic. Că va trebui să mă uit în ochii copilului meu şi să-mi cer scuze că nu am fost suficient de pe fază ca să-l pun la adăpost. Pentru că, de data asta, mă simt direct ameninţată. Nu mai este vorba doar de principii sau de valori, ci de amărâta asta de bulă a mea pe care acum mi-o văd spartă cu pietre. Pentru că aşa vor ei şi pentru că pot. Atâta tot. Referendumul nu are nicio legătură cu homosexualii sau cu familia. E doar o toană, un exerciţiu de putere într-o ţară care nu înţelege nimic şi care nici nu vrea să înveţe.


marți, 25 septembrie 2018

Duşmanul poporului

Dimineaţă, pe peronul de la Muncii, printre oameni îmbrăcaţi care mai de care mai diferit, surprinşi fiecare în felul lui de răceala de afară, ea stătea elegantă şi dreaptă, aproape ţanţoşă aş spune, cu bărbia uşor ridicată şi privirea lipită de un afiş de pe peretele tunelului. Să fi avut spre şaptezeci de ani, o fustă verde, lungă şi uşor plisată, ciorapi de mătase, pantofi cu un pic de toc, din piele crem, aproape noi şi un jerseu lung, de culoarea untului, care cobora până peste genunchi. O doamnă, asta era, aşa cum vezi prin alte oraşe din lumea asta. Aproape că îţi venea să pui mâna pe ea, să-i atingi hainele, să le simţi moliciunea, să le admiri etichetele şi să le respiri mirosul. In mână nu ţinea nicio sacoşă, doar o poşetă verde, pe umăr, care nici măcar nu era plină cu de toate, aşa era de mică.

Mă gândeam că m-aş fi putut duce la ea să-i spun de-a dreptul: sunteţi foarte frumoasă şi când o să fiu bătrână, aş vrea să fiu ca dumnneavoastră. Dar a venit metroul şi am lăsat-o moartă. Apoi m-am tot gândit la ea şi la faptul că ceea ce am avut preţ de câteva minute în faţa ochilor a fost pur şi simplu o femeie în vârstă cu posibilităţi materiale. Atât de simplu. Ştiţi vorba aia altfel vorbeşte omul când are un ban în buzunar? Exact despre asta este vorba în societatea noastră. Nu avem ocazia să vedem multe doamne ca cea de dimineaţă, de la metrou, pentru că nu există multe ca ea. La noi, femeile bătrâne nu se numesc în vârstă, ci babe. Şi nu, nu e vorba că suntem lipsiţi de educaţie, că suntem lipsiţi de gust, prost crescuţi, răi sau proşti. Suntem pur şi simplu un popor de sărântoci. Şi de aici decurg problemele. Ce teorii de parenting poţi să ţii unor oameni care îşi hrănesc copiii cu covrigi şi merdenele pentru că sunt ieftine? Sau ce principii de moralitate să pretinzi de la nişte indivizi care stau pe întuneric, câte trei într-un pat, pentru că nu au alternative?

E simplu să le reproşezi că săraci fiind, nici nu fac nimic să iasă din situaţia respectivă. Dar pentru asta, trebuie să fii capabil- ori să ai noroc, ori să trăieşti într-o societate care să se ocupe de tine, ca individ. De nişte structuri care să-ţi ofere consiliere profesională, care să te ajute cu stagii de formare şi care să îţi ţină copiii la şcoală. In România, mai mult sau mai puţin, tot ce este gratuit a ajuns să fie prost sau inexistent. In plus, ca să te descurci trebuie ori să ai datele necesare din naştere, adică să te ducă mintea, ori să fii suficient de ignorant şi deci de coruptibil. Ca şi şcoala românească, viaţa în România nu este făcută pentru individul din clasa de mijloc. Acesta trăieşte prost, mănâncă prost, se îmbracă prost şi este nefericit şi frustrat.

Şi acum, arătaţi-mi şi mie un om care, fiind el sărac şi trist, poate să fie cooperant, serviabil, zâmbitor şi atent cu ceilalţi? Nu doar că nu poate, dar este şi invidios pe cei care pot. Cred că la ora actuală, această Românie marcată de lipsuri, lipsită de perspective şi înrăită de un trai urât şi greu, nu mai are decât o satisfacţie: să-i dea în cap celeilalte Românii care încearcă să iasă la lumină şi să rămână în Europa. Nici nu caută să înţeleagă despre ce e vorba şi care pot fi consecinţele. La ora actuală, duşmanul oamenilor din satele şi comunele ţării este în primul rând semenul lor- cel care are, care poate, care îşi permite, precum doamna de dimineaţă, de la metrou.


                                               (Portret de femeie, Henri Felix Cayon, 1912)
duminică, 23 septembrie 2018

Proiectul Rosie

Mi-a dat-o prietena mea. Ieșiserăm la o bere și cum tocmai ce fusese Sf. Maria și cum pe mine mă cheamă și Maria (p-asta n-o știați, așa e?!), mi-a cumpărat cartea asta.Nu știu dacă o să-ți placă, e cu un tip autist care se îndrăgostește, mi-a zis prietena asta a mea și apoi am vorbit despre altceva. Asta a fost acum câteva zile. Intre timp, mai am câteva pagini și o termin. Și trebuie musai să vă povestesc despre ea.

Cartea se numește Proiectul Rosie, e scrisă de australianul Graeme Simsion și tradusă din engleză, admirabil, de Ioana Văcărescu. Ce este minunat la această poveste este că diferă de tot ceea ce am citit vreodată până acum și asta pentru că este scrisă din perspectiva unui tip ce suferă de sindromul Asperger, fără ca el să o știe. La aproape patruzeci de ani, profesorul de genetică, Don Tillman, se consideră un tip organizat, lipsit de emoții și cu un handicap social pe care nu și-l explică. Singur, având ca unici prieteni doi soți psihologi, decide să demareze un așa numit proiect Soția, prin care invită femeile să-i răspundă la un chestionar extrem de riguros, de șaisprezece pagini, sperând să găsească pe cineva compatibil cu el, fără să piardă timpul. Doar că se trezește în birou cu Rosie care este exact pe dos față de așteptările lui: fumătoare, vegetariană, barmaniță și care apelează la Don ca să o ajute să dea de urma tatălui ei natural. Cei doi pornesc împreună un proiect prin care recoltează, pe ascuns, mostre de ADN de la posibilii foști parteneri ai mamei lui Rosie. Și, inevitabilul se produce: Don se îndrăgostește de Rosie.

Ce este absolut minunat la scriitura lui Graeme Simsion este felul în care reușește să se pună în pielea unui individ autist, cu tot comportamentul și limbajul care decurge din asta. Scriitorul intră de-a dreptul în creierul lui și se face una cu el. Nimic nu este forțat sau exagerat. Don este un tip deștept, ca oricare altul, doar cu niște excentricități pe care le recunoști ca făcând parte din spectrul autist. El știe că este doar diferit, nu și autist. Așa că personajul nu simte nevoia să corecteze nimic.

Chelnerul ne-a adus meniurile pentru desert, iar Elizabeth a spus:
- Nu-mi plac deserturile asiatice.
Asta era, fără îndoială, o generalizare incorectă, bazată pe o experiență limitată. Poate că ar fi trebui să văd aici un semnal de avertizare. Insă mi-a oferit ocazia de a veni cu o sugestie creativă:
- Putem să mergem vizavi și să luăm înghețată.
- Grozavă idee. Numai să aibă de caise.
Am considerat că deocamdată progresaserăm mulțumitor și nu m-am gândit că preferința pentru caise să fie o problemă. M-am înșelat. (...)
I-am explicat destul de detaliat fiziologia răcirii papilelor gustative. Am emis ipoteza că, dacă aș fi achiziționat o înghețată de mango și una de piersici, nu ar fi fost capabilă să simtă diferența dintre ele. Și, prin extrapolare, oricare dintre ele ar fi fost echivalentul înghețatei de caise.
- Sunt complet diferite, a spus ea. Dacă tu nu faci diferența dintre mango și caisă, e problema ta.
Acum aveam un simplu dezacord obiectiv, ce putea fi rezolvat imediat pe cale experimentală.


Graeme Simsion este născut în Noua Zeelandă și trăiește în Australia unde scrie scenarii, romane și piese de teatru. Timp de treizeci de ani a fost consultant în sisteme de informatică. Proiectul Rosie este primul lui roman și pe lângă subiect și scriitură, cartea place prin optimism și umor. Don stârnește zâmbete, duioșie, în niciun caz milă. Dimpotrivă. Iți arată că sentimentele pot fi disecate, înțelese și trăite și la nivel cognitiv. Iar glumele...ei bine, aseară, râdeam de una singură în autobuz citând următorul banc spus de personaj unui prieten: Iisus se adresează unui mulțimi furioase care voia să omoare cu pietre o prostituată: "Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra". O piatră zboară prin aer și lovește femeia. Iisus se întoarce spre persoana care a aruncat piatra și spune: "Unoeri chiar mă scoți din sărite, mamă!".

Dacă vreți să afle cât mai multă lume despre carte (sau să citească bancul) un like și un share ar fi de folos.


marți, 18 septembrie 2018

Mama facebook

Când eram eu mică, îmi aduc aminte că am văzut un desen animat Disney după povestea Răţuşca cea urâtă. Şi era acolo, la un moment dat, o scenă în care singură şi tristă, biata răţuşcă orfană dă peste o raţă mare, de plastic, de care se lipeşte toată, căutând ceea ce îşi doreşte orice copil: iubire. In copilărie, nevoia de dragoste este egală cu nevoia de mamă. Nimic nu este mai important în ochii celui mic decât mama lui. Ei bine, fără să vreau să fac pe psiholoaga, am senzaţia că exact de-asta se joacă facebookul în mintea noastră. Devine practic un fel de entitate căreia simţim nevoia să ne confesăm, la care dăm fuga să ne povestim bunele şi relele, unde ne plângem căutând încurajări şi care, nu ştiu dacă aţi observat, e investită inclusiv cu un fel de autoritate de parcă ai fi cumva obligat să povesteşti ce prostii ai mai făcut, pe principiul greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.
Incă o dată- spun aşa pentru că am mai scris despre asta- cred că noi, oamenii mari din ziua de astăzi, avem o reală problemă în a ne asuma statutul de adult. Acel copil interior pe care îl vom purta cu noi până la sfârşit ne face de multe ori să ne punem singuri într-o poziţie fragilă.

Gândiţi-vă- că tot e vremea lor - la şedinţele cu părinţii de la şcoală când, odată aşezaţi în bănci, ajungem inevitabil să uităm cine suntem şi de ce am venit şi să începem mai mult sau mai puţin să ne purtăm ca nişte copii. Ne dăm coate, râdem pe înfundate, dăm din cap ca tâmpiţii cât timp ni se spune ce trebuie să facem, chiar dacă nu suntem de acord, zâmbim de câte ori privirile doamnei ajung pe noi şi aşteptăm să se sune de ieşire ca să bodogănim în faţa şcolii.

Multă vreme m-am tot întrebat de ce unii oameni simt nevoia intre pe facebook şi să dea din casă. De ce să spui de faţă cu toată lumea că ţi-a murit pisica sau că a făcut copilul varicelă sau că ţi s-a ars mâncarea? Pe bune, chiar crezi că interesează pe cineva? Apoi mi-am dat seama- de multe ori, pe propria-mi piele- că nu este vorba despre socializare. Ci despre sentimentul pe care, copil fiind, îl aveai când te duceai la mama şi-i spuneai ce ai pe suflet ca să fii sigur că ea te iartă şi te iubeşte în continuare, no matter what. Facebook-ul e făcut să ne iubească, să ne asculte şi să ne elibereze de vină. Ai ţipat la copil pentru că efectiv ai obosit să-i tot spui în fiecare zi să se spele pe dinţi? Nu e nevoie să te macini în sinea ta că eşti o mamă rea. Vino pe facebook, scrie un aşa numit post de dat cu capul şi lasă-l să-şi facă treaba. In cîteva minute, alte femei te vor înţelege, te vor strânge în braţe şi sigur vor fi ţipat mai des şi mai tare decât tine.

Pentru oricare mama care se bucură şi-şi asumă rolul de mamă, nimic nu e mai preţios pe lume decât copilul ei. El e unic şi minunat. Imi aduc aminte când era Ana mea mică şi făcea câte un desen aşa cum se pricepea ea. Ce conta că pentru ceilalţi erau doar nişte linii mâzgălite, eu vedeam acolo cel mai frumos tablou! Aşa şi facebookul te lasă să te lauzi, fără să te întrerupă, că cel mic tocmai a mâncat primul lui mango, că a făcut la oliţă sau că a coborât prima data pe skiuri. La schimb, aştepţi aplauze, felicitări, like-uri şi inimioare. Fiecare avem nevoie de momentele noastre de glorie, iar reţelele de tip facebook asta fac. Dacă staţi să citiţi ce scriu oamenii, puţin propun subiecte de dezbatere sau oferă informaţii. Cei mai mulţi  vor să vorbească despre ei: să fie iertaţi dacă au greşit, încurajaţi dacă nu mai pot, luaţi în braţe, dacă au obosit, admiraţi, dacă se simt invizibili. Dar mai ales iubiţi necondiţionat, fără să fie criticaţi. Majoritatea oamenilor caută o mamă ideală care să nu judece, ci doar să se mândrească cu copilul ei în faţa lumii întregi.



Şi pentru că tot vorbeam de glorie- dacă v-a plăcut articolul, un like şi un share ar fi de folos.
luni, 17 septembrie 2018

O după amiază aventuroasă

Vă mai aduceţi aminte de perioada aceea când copiii noştri tocmai învăţaseră să meargă şi viteza cu care voiau să o facă le depăşea posibilităţile? Şi cum păreau efectiv împiedicaţi şi complet neatenţi? Ei bine, dacă nu aţi apucat să vă bucuraţi din plin de acele luni, nu vă îngrijoraţi: viaţa vă va oferi o nouă şansă, când progeniturile vă vor ajunge la adolescenţă. Cel puţin eu retrăiesc pe viu, cu sufletul la gură, aceea perioadă din copilăria mică. Lasă că Ana merge toată ziua cu căştile în urechi de zici că au prins rădăcini, dar mai nou mersul cu ea pe stradă a devenit o provocare.

Să luăm, de exemplu, după amiaza de ieri când după un film (dacă vă plac musical-urile, să vă duceţi la Mamma Mia 2), am dat o raită prin magazine după pantofi pentru ea,  un fier de călcat pentru noi (am luat unul vertical cu care să poată umbla şi ea, după ce eu mi-am luat o şarjă de 220 V de la fierul vechi) şi un neon pentru baie (da, ştiu să-l schimb, doar că m-am ales cu unul ce luminează portocaliu). Inarmate cu punga de pantofi în mână, intrăm la Carrefour. Nici nu ajungem bine la raionul de electromenajere că Ana, de plictiseală, găseşte un buton pe care apasă şi porneşte alarma. Cinci minute mai târziu, cu creierul varză de atâta ninonino şi cu un fier de călcat roz în braţe, hai să mergem să cumpăram una bucată sticlă de apă demineralizată. In drum spre raft, copila agaţă cu mâna un ditamai bidonul cu lichid de spălat pe jos şi-l dărâmă. Da, avea dop. Nu, nu s-a  rănit nimeni.
Luăm apa şi dăm să plecam spre ieşire. O iau înainte când, în urmă, aud un zgomot ca de obiecte căzute. Mă întorc şi o văd pe a mea culegând de pe jos nişte recipiente de plastic pe care, nu mă întrebaţi cum, reuşise să le dea jos.

Dacă tot eram în Carrefour şi într-un mood de shopping, zic să mă uit un pic şi la tigăi căci ale mele încep să se exfolieze. Şi cum stăteam eu şi comparam preţuri şi diametre, numai ce aud un fel de muget direct în ureche. Când mă întorc speriată, Ana tocmai se înarmase cu un fel de sul din care îşi făcuse o pâlnie şi-mi chinuia mie timpanul.


In sfârşit, la casă. Scot fierul şi neonul din coş (d-ăla mare, cu roţi), le pun pe bandă şi caut portofelul. O secundă am lăsat coşul din mână suficient ca Ana să vrea să facă un pustiu de bine şi să-l tragă spre ea, deblocând culoarul. Direct peste piciorul meu. Nu mai contează, mi-am zis, încă puţin şi ajungem acasă unde, în sfârşit, va fi în siguranţă, pe telefon. Dar nu. Fix în faţa mall-ului, într-un avânt nebun, Ana decide să învârtă deasupra capului punga cu pantofi care se rupe, aruncând cutia cât colo. Nici de data asta nu a fost nimeni rănit. Insă acum am o dilemă: oare să risc să o las să umble cu fierul de călcat sau mai bine aştept să ajungă la facultate, că e mai sigur?

                                                                    (sursa foto aici)

Şi încă o întrebare: aveţi idee ce naiba de neon am putut să cumpăr de luminează portocaliu? Nu de alta, dar de dimineaţă machiajul meu s-a dovedit că arăta altfel în realitate decât în oglinda de la baie.
miercuri, 12 septembrie 2018

Un bătrân

Cobor scările de la metrou relativ în fugă căci, după felul în care se umflă fustele de pe peron, simt cum urmează să vină trenul. In faţa mea, un domn. Slab, la costum, cu o pălărie crem pe cap şi uşor aplecat de spate. O treaptă mai jos, un căruţ d-ăla de piaţă îşi face simţită greutatea după respiraţia sacadată a propietarului care se uţupeşte cu el. Nu ştiu câţi ani o fi având: vreo şaptezeci şi cinci, optzeci poate. Nicio şansă să mai prindă metroul. Mai are cel puţin jumătate de scară de coborât până pe peron şi căruciorul ăsta din care iese un fir de praz nu se lasă dus cu uşurinţă. Incetinesc.
- Vă ajut? întreb şi cu o mână apuc căruţul de mâner, îl iau pe sus şi-l duc până pe peron unde împreună aşteptăm cuminţi să vină şi propietarul. Peronul este acum aproape gol şi încep să simt un miros discret de praz. Domnul îşi scoate pălăria, se apleacă ceremonios ca şi cum ar urma să mă invite la dans şi-mi zâmbeşte.
- Mulţumesc, zice simplu, reaşezându-şi dintr-un singur gest pălăria pe cap. Mâna stângă îi tremură uşor. Dreapta e încleştată acum pe mânerul căruţului. Dă să plece. Face un pas, încă unul, după care rămâne pe loc, se întoarce şi rămâne cumva, pe gânduri, cu faţa spre mine.
- Ştiţi, zice într-un târziu, mă tot întreb: de ce oare doar domnişoarele se reped să ajute şi tinerii domni, nu?

M-am decis să nu răspund. Doar să vă povestesc şi să vă întreb: voi ce părere aveţi?

                                                                  (sursa foto aici)

Şi pe principiul că o dezbatere e cu atât mai interesantă cu cât sunt mai multe puncte de vedere, puteţi da share pentru un plus de păreri.

marți, 11 septembrie 2018

Sf. Ana și piureul de castane

Prima dată când am mâncat piure de castane, eram în Franța, într-un fel de tabără, undeva la mama naibii, pe marginea unui lac de prin sudul țării. Cel mai apropiat sat era la cinci kilometri de mers pe jos. De dormit, dormeam în paturi de campanie, suprapuse, în niște corturi mari. Cum am ajuns acolo nici noi nu înțelegeam prea bine. Se pare că niște copii de profesori fuseseră băgați pe ultima sută de metri în grup și atunci noi, ăştia opt câţi eram cu totul în grup, n-am mai avut loc la familii. Așa că ajunși la Paris, ne-au pus pe un tren și ne-au trimis vreo șase ore, de-a-n curulea, până undeva prin Midi, într-o tabără cu copii din medii defavorizate sau din orfelinate. La momentul ăla, în vara lui nouăzeci, franceza mea se reducea la câteva cântecele, o listă de verbe conjugate corect și citirea cu intonație a textelor din manualul de școală. Dracu a înțeles ce au început să bodogăne copiii ăia când s-au trezit cu noi. Din când în când mai auzeam un "putain" și un "merde" sau amândouă, legat, ceea ce mă făcea să cred că nu erau chiar încântați de prezența noastră. 

Cel mai trist a fost însă a doua zi când, proaspăt sculați din somn după o primă noapte de dormit în cort, am constatat că micul dejun fusese deja servit cu vreo oră înainte și deci, vive la France si canci mâncare. Noroc că noi, românii, învățăm relativ repede și nici nu ne jenăm să dăm din coate când e vorba de supraviețuire. Așadar, în dimineața următoare, cine era în picioare încă înainte să se deschidă bucătăria? Gașca noastră de români care s-a repezit la masă, visând deja la croisante, pains au chocolat sau mai știu eu ce nebunii despre care ni se tot povestise până atunci. In loc de toate astea am primit o jumătate de baghetă și...o cutiuță din aia, ca de gem. Inăuntru- piure de castane. Credeți-mă, nimic nu mi s-a părut mai bun în momentul ăla decât pasta aceea extrem de dulce pe care, în mod normal, francezii o mănâncă cu fromage blanc și Chantilly. O săptămână cât am stat la corturi, ne-am hrănit, practic, doar cu piureu de castane, nu de alta, dar era singurul aliment comestibil din meniu. Intre noi fie vorba, mai era și brânză Roquefort sau Camembert, dar pe vremea aia îmi ziceam că nici măcar Ceaușescu nu ajunsese să ne dea să mâncăm brânză mucegăită. 

Au trecut aproape treizeci de ani de la vara aceea și încă îmi lasă gura apă când mă gândesc la piureul de castane. Anul ăsta, am intrat întâmplător într-un magazin de pe marginea șoselei care ducea la Brioude și acolo, pe un raft, le-am văzut: borcănele mici, aliniate cuminți ca niște soldați la paradă. Am luat unul să i-l aduc Anei cu gândul să o fac să guste din copilăria mea, așa cum mama îmi dădea pâine cu pepene roșu cum se mânca la ea, la Hunedoara. 

Duminică, pentru că tot era ziua ei de nume, l-am desfăcut. Am luat un bol mic, am pus cu grijă pe fund o linguriță cu vârf de piure, pe deasupra am pus una de Mascarpone, am acoperit totul cu frișcă și am înfipt două limbi de pisică luate de la Mega. Și mi-am zis în sinea mea putain de merde, qu'est -ce que c'est bon!

                                                                 (sursa foto aici)
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes