miercuri, 18 aprilie 2018

Fericirea la persoana întâi

- Să ştii, mama, că eu nu ţin morţiş să te tot agiţi să faci lucruri pentru mine: să încerci să plecăm în fel de fel de vacanţe, să luăm trenuri, să avem petreceri sau să vedem filme. Uneori vreau să stau acasă şi atât.

Nu mai ştiu câţi ani avea când mi-a spus-o prima dată. Vreo opt, nouă, nu mai mult. Primul gând care mi-a încolţit în minte: să vezi că ceva nu i-a convenit ultima dată când a fost cu mine şi acum gata, nu mai vrea! De fapt şi mai rău: nu Mă mai vrea! Da, da, cu M mare pentru că aşa avem nevoie să ne simţim noi, mamele,  în faţa copiilor noştri: importante, indispensabile şi mai ales capabile de toată iubirea lor. De aici şi dorinţa să fim cele mai bune,  cele mai minunate, cele mai mame. O goană după iubire care ne obligă de multe ori să ne chircim pe dinăuntru de durerea vinovăţiei. Cea mai cruntă vină- aceea că propriii noştri copii nu ne sunt suficienţi pentru a ne face fericite. Că vrem să ni se întâmple lucruri care nu au nicio legătură cu familia, ci doar cu propria noastră persoană. Dar cum să-i spui copilului că nu ai chef să te joci cu el şi că preferi să stai cu vecina, la poveşti, fără să te simţi vinovată? Ştiţi cum? Ei bine, încercând să-l cucereşti inventând distracţii, excursii, călătorii, petreceri, fiind cât poţi tu de cool că poate astfel cel mic nu va observa când îi spui nu. Pentru că, aţi înţeles bine, noi suntem generaţia de părinţi care nu ştie să spună nu. Nu ne-a învăţat nimeni. Pe vremea noastră, părinţii erau singuri factori de decizie, nu stătea nimeni să ne ceară părerea sau să ne încurajeze să avem o opinie. De aici şi dorinţa noastră să ne facem cât mai repede mari ca să avem şi noi drepturi. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar copiii din zilele noastre nu-şi mai doresc să crească. Oricum, graţie nouă, se poartă ca nişte adulţi înainte de vreme.

Crescuţi în familii unde noi, cei mici, eram de multe ori lipsiţi de independenţă sau de drept la opinie, am ajuns, la maturitate, nişte adulţi care ştim doar că vrem să fim diferiţi de părinţii noştri. Dar nu ştim şi cum. Şi atunci ajungem să ne întrebăm copiii, să le cerem părerea, să-i investim cu o responsabilitate uriaşă, de care nu au nevoie, doar pentru că ne e frică să nu care cumva să greşim. Pentru că dacă greşim, ne e teamă că ceilalţi se vor supăra şi poate ne vor iubi mai puţin.

Relaţia cu copilul devine astfel atât de solicitantă încât ajungem, practic, să nu ne mai putem relaxa cu totul în preajma lui. Din dorinţa de a-i demonstra iubirea noastră- atunci când cineva ne iubeşte, nu e nevoie să demonstreze nimic, o simţim pur şi simplu- şi de frica de a nu-l dezamăgi, facem mult mai mult decât trebuie. Şi obosim. E normal! Şi ajungem să cedăm nervos. E de înţeles! Mai ales noi, mamele, punem o presiune atât de mare pe noi încât ne enervăm,  ţipăm, trântim uşi, după care ne simţim vinovate, ne închidem în baie şi plângem de frustrarea că nu suntem aşa de bune pe cât am vrea. Vă sună cunoscut scenariul? Mai mult, după ce am ţipat la ăla micu de l-am speriat şi pe el şi l-am lăsat în lacrimi, ne repezim pe facebook şi povestim ce prostie am făcut, aşteptând să primim încurajări de la toţi prietenii. Ne încălzim cu mulţi de "stai, dragă, liniştită, nu eşti singura", sperând că vina nu va mai durea la fel de tare. Exact ca în copilărie când luam câte un patru la Mate şi parcă nu mai era aşa de dramatică situaţia, dacă mai erau şi alţii cu note la fel de proaste. Pentru că notele acelea noi le duceam acasă, ca pe o ofrandă în schimbul căreia primeam admiraţie şi, credeam noi, iubire. Aşa că atunci când cel mic mai vine cu câte o notă mică, un Comper ratat sau o Olimpiadă picată, gândiţi-vă când vă necăjiţi şi-i reproşaţi, dacă nu cumva vă identificaţi cu el.

Experienţa arată (ce vă scriu vouă se bazează pe propria mea experienţă, nu povestesc din cărţi) că imediat ce vina îşi face culcuş în mintea noastră, încercăm să scăpăm de ea, compensând: ba cu o jucărie nouă, ba cu bilete la film, ba cu o prăjitură sau un weekend la munte, bref cu orice ar putea să-l facă pe cel mic să ne ierte. Apoi, bineînţeles că scriem şi pe facebook ca să se strângă lumea şi să spună măi, dar ce mamă grozavă eşti tu şi ce noroc pe copilul tău! Ziceţi că nu e aşa! Şi eu am făcut-o şi o mai fac din când în când. Pentru că aşa suntem noi, părinţii de azi- atât de obişnuiţi cu autoritatea încât nu reuşim să ne-o asumăm fără să simţim vină.

Din păcate, un părinte care îşi face din copil un scop în viaţă nu va creşte un om fericit. Şi asta pentru că acel copil se va simţi responsabil sută la sută de fericirea părintelui. Şi nimeni nu-şi doreşte asta. E copleşitor. Ar fi ideal să reuşim noi, părinţii, să le oferim copiilor noştri bucurie. Dar nu se poate. Ce putem să facem, însă, este să le servim de exemplu, de model. Cum? Făcându-ne fericiţi pe noi înşine. Pentru că abia în felul acesta şi doar în felul acesta îi dăm, practic, copilului, dreptul de a se lupta, mai târziu, pentru propria lui fericire, fără să se simtă vinovat, fără să simtă că ne dezamăgeşte sau ne greşeşte. Fără să i se pară că nu e la fel de bun ca părinţii lui. Un părinte fericit creşte mult mai uşor un copil liber. Aşa simt eu.
duminică, 15 aprilie 2018

Fata din curcubeu

Eu sunt cu franceza. Mă știți doar. De fapt, ce zic eu că sunt cu franceza? E mai mult decât sunt, la mine aproape totul e franceză. Insă ieri, când am ales să văd Fata din curcubeu, habar n-aveam la ce mă duc. Nici nu știu de ce am ales spectacolul ăsta și nu altul. Cred că vorbea cineva pe facebook despre el și mi-am zis ia să merg și eu, mai ales că dura doar o oră. Și dacă lăsam copilul singur acasă, nu ar fi fost o problemă!
Așa că am fost. Și știți ceva? Nu o să vă povestesc despre ce e vorba. Sau poate doar puțin, cât să vă fac să fiți data viitoare în sală. E cu o fată care pierde tot. Doar că, pentru a pierde tot, trebuie să ai ce pierde. Și ea a avut. Ca mulți dintre aceia care au ajuns la un moment dat la capătul puterilor. Ce faci când pierzi tot? Vrei să dispari. Dar până atunci supraviețuiești cum poți. Și între timp, visezi.

Viața nu e ceva măreț, ci e alcătuită din bucățele mărunte, un fel de dumicați cu care te hrănești în permanență, așteptând de multe ori să începi să simți că trăiești cu adevărat.Cam atât despre fata asta și curcubeul ei. In rest, e o poveste cu cântec. In franceză. V-am zis că eu sunt cu franceza. Doar că nu am știut asta când am luat biletele. Am descoperit atunci, pe loc și am luat-o ca pe o întâmplare fericită. Un dumicat mai mare.

E o piesă frumoasă. Scrisă minunat de Lia Bugnar și jucată- de fapt, nu- trăită de-a dreptul de Marcela Motoc. Să aveți șervețele la voi. O să plângeți. Și la sfârșit, o să vă simțiți ca-n Vrăjitorul din oz- somewhere over the rainbow! Atât despre curcubee!


sursa foto aici

joi, 12 aprilie 2018

Cu gura plină

Mi-a atras atenţia încă de când era pe partea cealaltă a străzii şi nu neapărat pentru că avea hainele ponosite şi la fiecare pas, un papuc îi scăpa din picior, ci mai ales pentru că purta în braţe un copil deja mare- să fi avut patru, cinci ani, gros îmbrăcat şi cu căciulă, ca şi cum i-ar fi aşezat pe el toate hainele din dulap.O văd. Mă vede. Se apropie şi întreabă direct, fără niciun fel de introducere, ca şi cum rolul meu la ora aceea pe stradă, ar fi fost să-i răspund ei la întrebări.
- Imi cumpăraţi şi mie un lapte? Costă cinci lei. Nu am bani.
Stă într-o rână, strivită sub greutatea copilului care se uită absent la cer.
- Magazinul e acolo, zice şi-mi arată cu degetul un non stop de vizavi.
Dau din cap că da.
Brusc, gura complet ştirbă i se strâmbă într-un zâmbet ca un rictus.
- Serios? Vă aştept aici?
- Da, spun sec.
O văd cum lasă copilul jos şi rămâne lângă el, urmărindu-mă cu privirea să vadă încotro o iau.
Traversez şi intru în magazin. Mă uit în jur, aleg o cutie cu lapte şi un croissant cu gem. Ies, traversez şi i le pun în braţe. Copilul vede cornul şi întinde mâinile.
- E cu ciocolată? întreabă mama. Că n-are voie.
- Nu, cu gem. Sper să n-aibă urme de cacao prin el.
Femeia s-a aplecat spre copil şi i-a luat cornul din mână cât să se uite pe ambalaj.  În secunda aia, am auzit cum sună foamea. Ca un urlet de animal disperat că tocmai pierde lupta pentru supravieţuire. Nicio legătură cu plânsetul unui copil care vrea şi nu i se dă. Niciuna.
- Stai, mă, copile, că nu ţi-l mănânc eu! E al tău!

Am plecat. In urma mea, nişte paşi târşâiţi. Nu se mai aude niciun plânset, semn că ăla micu avea de-acum gura plină.
miercuri, 11 aprilie 2018

Joaca de-a vacanţa

Vine o vârstă...de fapt, ce spun eu aici? A venit deja vârsta la care copila- da, da, aia mică cu ochi albaştri care râdea în hohote până la sughiţ- măsoară un metru şaizeci, poartă 39 la picior, îmi umblă prin farduri şi îmi răscoleşte dulapul când nu sunt acasă. De altfel, mai nou, de câte ori dau să plec şi să o las home alone, se repede în hol şi mai mult sau mai puţin mă împinge pe uşă afară, doar-doar rămâne odată singură şi poate să-şi dea muzica la maxim. Mă rog, între noi fie vorba şi eu fac acelaşi lucru când pleacă ea de acasă şi am sufrageria doar pentru mine. Cum s-ar zice, ne batem în decibeli.

Dacă aţi citit ultimul articol, aţi văzut că tocmai ce fuserăm la Atena, ca fetele. Dacă nu l-aţi citit, vă las linkul aici că poate cine ştie, vă plictisiţi diseară, după ce se culcă ăia mici. Ei bine, cred că după experienţa celor patru zile la poalele Acropolelui, mă apropii vertiginos de momentul în care Ana nu va mai vrea să meargă cu mă-sa în vacanţe. Şi nici cu ta-su. Nu ştiu dacă aveţi copii şi câţi ani au, dar, dacă sunteţi în stadiul ăla de jucat fazan non stop, de mers cu progenitura atârnată de picior sau de stat pe marginea pătuţului cu orele doar-doar adoarme monstrul, atunci vă va veni greu să credeţi că la un moment dat, veţi merge pe stradă alături de un adolescent care va prefera să stea cu ochii în kindle decât să se uite la voi, la vitrine, la ruine, la lume. Sau măcar să vă ceară o îngheţată!

Parcă vă aud: păi, zi merci că citeşte! Relax, o să citească şi ai voştri. La început cu entuziasm, apoi cu scandal şi în sfârşit, dacă au exemple în jur, se vor refugia în cărţi până, probabil, se vor îndrăgosti şi...mai bine nu vorbim despre asta acum, sincer nici nu vreau să mă gândesc! Să vă spun doar că la 12-13 ani, totul este prost. Ce faci tu, ce face el, ce face la şcoală, ce a văzut pe stradă. Educaţia se face cu forţa pentru că, ce să vezi, învăţat să i se ceară părerea de mic, copilul ajuns adolescent e plin de opinii. Majoritatea diferite de ale tale. Chiar dacă nu sunt, tu nu vei ştii asta. Orice sfat e văzut ca o critică, orice critică e luată în tragic, orice motiv de bucurie e anihilat ca şi cum ar fi ruşine să arate altfel decât nefericit. Inutil să mai aştepţi ca părinte manifestări de tandreţe, dar doamne-fereşte să te opreşti şi tu în a le mai propune.
- Te iubeşte, mama! o să-i spui şi-l tragi spre tine, dornic să-l iei în braţe.
Oftează şi suportă îmbrăţişarea cu stoicism, înainte să mormăie:
- Da, da, ştiu. Mi-o tot spui!

Cel mai important: alegeţi-vă cu grijă bătăliile pentru că pe majoritatea le veţi pierde. Şi încercaţi să nu luaţi personal felul în care se poartă. De fapt, să o spunem de-a dreptul: felul urât în care se poartă. Nu e despre voi, e despre el. N-aţi greşit cu nimic. Aşa e la vârsta asta când hormonii sunt mai presus decât sentimentele, politeţea şi chiar decât noi, mamele.

Şi acum, revenind la vacanţe. Ei bine, să nu vă mire dacă va veni o zi, mult mai devreme decât prevedeaţi, când copilul- ăla fericit să plece cu voi prin lume- o să înceapă să-şi dea ochii peste cap când îi fluturaţi pe la nas următoarele bilete de avion, să vrea să se întoarcă în camera de hotel încă de la 20h00 ca să poată citi, să meargă pe stradă cu căştile în urechi şi să stea pe kindle la restaurant. Să nu vă enervaţi! Ţineţi minte ce v-am spus? Exaaact, nu e despre voi. Aşa că nu are rost să vă chinuiţi să-l distraţi, oricum nimic din ce-i propuneţi nu-l interesează. Puteţi însă, dacă tot sunteţi împreună în vacanţă, să-l târâţi aşa, cu tot cu kindle, pe unde vreţi voi. Măcar cineva să profite.Şi la sfârşit, duceţi-l la un hamburger cu cartofi prăjiţi şi o prăjitură! Până la urmă, e încă un copil. Mare, dar copil!

Aşadar, dragi părinţi de copii mari, că tot se apropie vară, vedeţi ce tabere găsiţi şi pregătiţi-vă să plecaţi ca în tinereţe, doar voi doi. Dacă sunteţi single, atunci puneţi mâna pe telefon şi căutaţi-vă un prieten/prietenă. Pentru că, după cum am mai spus, copilul nu este şi nici nu trebuie să ajungă prietenul vostru. Ca să o citez pe fii-mea: CSF, NCSF! Altfel, sunt foarte mândră de ea! I-o mai strig şi ei din când în când prin uşa închisă.




vineri, 6 aprilie 2018

In vacanţă la Atena

Kalimera!

Doamnelor şi domnilor, tocmai ce-am fost la Atena. Cu copila. Nu o să vă povestesc cum este, mai nou, vacanţa cu o adolescentă de treisprezece ani, că n-are rost să vă stric zenul în Vinerea Mare. Hai să zicem că începe să semene din ce în ce mai mult cu un act de curaj sau de inconştienţă! Dar despre asta într-un articol separat de citit după sărbători. Acum o să vă povestesc cum să vedeţi Atena cu bani puţini şi cu timp folosit cu maximă eficienţă. Da, da, trebuie să mă laud fiindcă am reuşit să văd în patru zile tot ceea ce mi-am propus şi să cheltui, per total, cu avion şi cazare, undeva spre 450 de euro. Cred că la Mamaia aş fi ieşit mai scump!

Primul pas: biletele de avion. Le-am cumpărat undeva, pe la sfârşitul lui noiembrie, de pe site-ul Ryanair şi au costat, împreună, 80 de euro. Dacă până acum nu aţi mai zburat cu această companie, să ştiţi că nu aveţi motive reale să o evitaţi: avioane ok, personal foarte simpatic, iar zborul durează oricum doar o oră şi douăzeci de minute, cam cât durează şi drumul cu taxiul de la aeroport la mine acasă. In plus, ca să evit smiorcăieli de tipul mamiiiii, mi-e foame de cum s-a deschis revista cu meniuri, am aruncat în geantă, două sandviciuri făcute acasă, by my self, pe care i le-am dat în avion.

Acropole văzută de pe terasa Hotelului Central
Pasul doi: cazarea. Trebuie să ştiţi că Atena este o destinaţie pentru toate buzunarele. Aveţi şi hoteluri scumpe şi faine, dar şi hoteluri budget, în cartiere corecte. Eu am preferat un airbnb pe care vi-l recomand călduros. Proprietara este o grecoaică super simpatică şi de treabă, vorbitoare de engleză, care deţine în acelaşi imobil, patru apartamente, de mărimi diferite. Cum noi eram doar două, am închiriat studioul, cu 100 de euro pentru trei nopţi, având în preţ şi diverse lucruri pentru micul dejun- ceai, cafea, gem, miere şi pâine. Blocul e la zece minute de centru, la vreo zece minute de Muzeul de arheologie pe care vă sfătuiesc să-l vedeţi şi la câteva minute de metrou pe care nu a fost nevoie să-l iau defel. Tot la capitolul sfaturi practice, cu câteva zile înainte de plecare, am primit o notificare de la Ryanair că mi s-a devansat ora de plecare de la Atena şi că să apăs pe un link dacă accept noul orar. Cum în felul ăsta aş fi pierdut vreo trei ore din timpul alocat oraşului în ultima zi, am decis să nu accept, am intrat pe chat cu un salariat de-al lor şi aşa, am negociat să mai stau o zi. Acum sunt în stadiul în care încerc să-mi decontez şi preţul cazării pentru ultima noapte. Noapte pe care am petrecut-o într-un hotel de două stele. Ce să zic?! Camera curată, cu baie, 36 de euro pe booking, 30 de euro la recepţie, cu balcon, dar într-o zonă uşor nesigură. Oricum, tipul de la recepţie a fost foarte drăguţ şi m-a ajutat să-mi fac check-in-ul şi să-mi tipăresc taloanele de îmbarcare. Hotelul se numeşte Elikon şi sincer, îl recomand doar dacă nu staţi mult în cameră. Altfel, zona e foarte aproape e centru, cam murdară şi hotelul arată mult mai bine în poze decât în realitate. Eu nu m-aş mai întoarce în el. 

Biblioteca lui Hadrian
Haideţi acum să vă povestesc şi ce am văzut, ce am mâncat şi pe unde ne-am plimbat. Atena e un oraş format din două bucăţi- partea veche, turistică, gălăgioasă, aglomerată, colorată şi populată şi partea nouă unde se amestecă clădiri frumoase, cartiere şic cu bucăţi mari de oraş trecut evident prin criză, cu cerşetori, cu tarabe sărăcăcioase şi vitrine dezolante. Oamenii seamănă cu ai noştri, nu veţi avea nicio secundă sentimentul ăla al europeanului venit din Est cu complexe de inferioriate. Pentru cei obişnuiţi cu Thassos sau Lefkada, să ştiţi că nu veţi găsi aici ospitalitatea de pe insule. Şi nici mâncarea de acolo.O să vorbim şi despre asta.

Acum vreau să vă spun concret ce am făcut. Avionul ne-a lăsat pe aeroportul din Atena undeva spre ora 15h00. De acolo, am ales să venim în centru cu autobuzul X95 care ne-a dus până în buricul târgului, în Piaţa  Syntagma. Un bilet costa 6 euro tarif  întreg, 3 euro pentru elevi şi gratis pentru copiii sub 6 ani. Face cam o oră până în oraş, în condiţiile în care cu metroul faceţi 45 de minute, vă lasă la 10 minute de aeroport şi vine din jumatate în jumătate de oră. Başca biletul care costă 9 euro. In prima seară, după ce ne-am cazat (grecoaica noastra a venit şi ne-a aşteptat cu maşina în staţia de autobuz), am ieşit să ne plimbam prin centru şi să luăm un pic pulsul oraşului. Celebrul cartier Monastiraki, plin de taverne şi buticuri, era la vreun sfert de oră de mers pe jos de apartament. Odată ajuns acolo, e suficient să ridici ochii ca să vezi colina Acropole şi Parthenonul. 

Acropole văzută de lângă Templul lui Haphaistos

Prima seară, am preferat să ne găsim un restaurant drăguţ şi să mâncăm ceva bun. Aşa am ajuns la Mama Roux,  unde bucătăria e cu specific grecesc, indian, chinezesc, european, iar preţurile sunt ok. Un hamburger home made cu cartofi şi salată şi un pui tikka cu orez basmati, o bere şi o limonadă cu zmeură ne-au costat 30 de euro. După asta am continuat să ne plimbăm per pedes prin centru şi ne-am întors acasă relativ devreme că infanta voia să doarmă. Avantajul de a fi închiriat apartamentul de la Vivian (aşa se numea proprietara) a fost că mi-a trimis linkuri cu locuri de mâncat, băut, vizitat. Aşa că, graţie ei, a doua zi de dimineaţă, am avut rezervat un tur gratuit per pedes, al oraşului. Rezervarea s-a făcut pe facebook, turul a fost în engleză şi de acum înainte, voi face astfel de plimbări peste tot unde mă voi duce. A fost extraordinar! Ghidul era o fată tânără, absolventă de psihologie, foarte bine documentată şi foarte simpatică. Grupul a fost format din şase persoane (eu eram cea mai bătrână), iar Ana- adolescenta permanent nemulţumită, plictisită şi cârcotaşă, a adorat. Imaginaţi-vă că nu s-a uitat la telefon timp de aproape patru ore! Dacă ajungeţi la Atena, neapărat să vă rezervaţi un astfel de tur. O să aflaţi multe lucruri (de exemplu, ca să ştii dacă un restaurant e scump sau nu, e suficient să te uiţi la preţul salatei greceşti- dacă e peste şase, şapte euro, e ţeapă), o să aveţi ocazia să vedeţi care sunt principalele locuri de vizitat ca să ştiţi unde să vă întoarceţi, o să puteţi să vă notaţi adrese de cârciumi sau de alte locuri de mâncat şi de băut (noi am aflat de o gelaterie absolut divină), într-un cuvânt, recomand! Turul a început la 9h45 şi s-a terminat undeva spre 13h30. La sfârşit, i-am dat ghidului o mică atenţie- zece euro de căciulă, aşa a făcut toată lumea. Apoi, ne-am despărţit de grup şi am plecat la masă. La recomandarea lui Vivian, am fost  în Piaţa Syntagma, într-un restaurant numit Gyro's Project. Să întrebaţi explicit de pita gyro's care este 2, 95 euro, versus varianta la farfurie care e 10 euro. Şi fac aici o parenteză ca să vă spun că în Atena, obiceiul la restaurante este să vă lase pe masă o sticlă mare de apă plată, nedesfăcută şi pe care o să o regăsiţi în nota de plată. Dacă nu o vreţi, să spuneţi explicit, că altfel o plătiţi. Buun! După ce am mâncat de prânz, am ales să mergem la un loc recomandat de toată lumea pe TripAdvisor. Nu, nu e Acropole, e vorba tot de mâncare. Se numeşte Nancy's Sweet Home şi e o cofetărie în Psiri, un cartier foarte fain, în centru, animat, plin de localuri şi artă stradală. Cât despre cofetărie, sincer, nu am fost prea impresionată. Am ales la sugestia tuturor aşa numitul desert Love: un fel de brownie cu sos de ciocolată şi îngheţată. Porţiile sunt scandalos de mari, iar deserturile scandalos de dulci. Fără însă să fie bune. Asta am simţit şi eu şi Ana. In schimb, pentru că vorbim de deserturi, copila a făcut o pasiune pentru Lukumades: un fel de gogoşele prăjite în ulei cu diverse arome: alea cu praline sunt demenţiale.

Abia acum urmează şi Acropolele. Dacă vă întrebaţi dacă este la fel de impresionant cum se spune, ei bine răspunsul este da. Nu are rost să intru în amănunte. Duceţi-vă şi vedeţi templele. Şi întrebaţi-vă cum dumnezeu au făcut oamenii ăia de au construit aşa ceva?! Biletul de intrare este 20 de euro pentru colina Acropole sau 30 de euro pentru Acropole şi încă cinci alte situri arheologice. Există şi un muzeu la poalele colinei pe care nu l-am văzut. Atenţie să aveţi la voi carnetul de elev al copilului pentru gratuitate. Sau, după caz, legitimaţia de presă. Iar după ce v-aţi plimbat printre ruine, să vă duceţi neapărat să daţi o raită pe străduţele din două cartiere absolut fantastice de la poalele Acropolelui: Anafiotika şi Plaka. 


străduţă din Anafiotika

Seara, am ales să mergem pe colina Lycabettus să vedem apusul. Din păcate, am făcut greşeala să iau un taxi după ce am fost asigurată că nu-mi va lua mai mult de 3 euro pe cursă. Am plătit 10, nu am reuşit să mă cert cu el şi nici nu ne-a aşteptat. Dar a fost frumos şi mi-ar fi părut rău să nu fi ajuns acolo. Se poate urca şi cu picioarele, drumul durează cam patruzeci de minute, dar e de preferat cu o maşină.

Luni de dimineaţă am luat micul dejun într-o plăcintărie recomandată de TripAdvisor.Se numeşte Ariston şi într-adevăr, plăcintele sunt oau! Aveţi de unde alege, toate arată foarte bine şi sunt extrem de gustoase. Şi dacă tot vorbim de plăcinte, unele foarte bune sunt şi la Cafe Veneti lângă Piaţa Omonia. Aici, sub acelaşi acoperiş, coexistă cafele, pâine, patiserie, produse de cofetărie, sandviciuri, pizza, plăcinte, etc. Odată mâncate, am luat tramvaiul din Piaţa Syntagma şi ne-am dus să vedem marea. Atena are propria ei plajă şi dacă nu vă place, puteţi continua călătoria cu tramvaiul până în staţiunile de lângă. Biletele se pot lua de la tonomate din metrou, de la casele de bilete din diverse staţii şi sunt aceleaşi pentru orice mijloc de transport. Trebuie compostate la urcare şi sunt valabile o oră şi jumătate.

Femeia şi marea
După o cafea băută pe plajă, ne-am întors în oraş şi am fost să vedem Muzeul de Arheologie. Il recomand călduros, e absolut impresionant şi se vizitează uşor, chiar şi cu copiii. Seara, am descoperit un restaurant foarte aproape de apartamentul nostru care mi-a adus aminte de cele din Thassos. Am mâncat dovlecei pane cu tzatziki, sardine prăjite, salată grecească, cartofi prăjiţi făcuţi de ei, am băut o bere Mythos şi un suc, totul a fost bun şi ieftin: 20 de euros toată consumaţia. Restaurantul e mic şi se stă la coadă ca să ocupi un loc. Se numeşte Atitamos şi vă las un link pentru detalii.

La Atitamos
Şi iată-ne ajunse şi-n ultima zi întreagă, cea de marţi când am decis să mergem dimineaţa să vedem Agora şi Templul lui Haphaistos, unul dintre cele mai bine conservate din Grecia. Vizita durează undeva la o oră şi e foarte aproape de Monastiraki. După aceea ne-am învârtit un pic pe străduţe, am mâncat de prânz aici, a fost bun fără să fie însă impresionant şi am purces către staţia de autobuze pentru Cap Sounion. Dacă vă uitaţi pe net la o astfel de excursie, o să găsiţi jdemii de propuneri- ba cu taxiul, ba cu grupul, cu tarife în jur de 50 de euro de persoană. Imens! Cu rata însă vă va costa 12,50 euro dus-întors, drumul e superb, pe coastă, durează cam două ore şi dacă luaţi autobuzul de ora 17h00 în perioada asta a anului, veţi ajunge la fix pentru a vedea cel mai frumos apus de soare din Grecia. Apoi vă puteţi întoarce în Atena cu ultimul autobuz, cel de ora 20h00. De altfel nici nu aveţi ce să faceţi mai mult de o oră, doar dacă nu vreţi să coborâţi pe plajă şi să faceţi baie. Templul lui Poseidon veghează coasta dimpreună cu două dropii aproape domesticite care fugeau de bezmetice printre picioarele turiştilor.

Apusul de la Cap Sounion
Şi ca să încheiaţi seara en toute beauté- en français dans le texte- odată întorşi în Atena aţi putea să mergeţi să beţi un pahar pe terasa Hotelului Central de unde aveţi efectiv senzaţia că puteţi atinge Acropolele şi Panthenonul. (prima poză de la acest articol e făcută exact acolo).

Ultima dimineaţă, am fost în Grădinile din spatele Parlamentului. Făcute de regina Amalia, grădinile seamănă cu Cişmigiul nostru. Şi apropo de Parlament, să nu rataţi momentul schimbării gărzii când o să asistaţi la un fel de mini spectacol. Dar, despre asta, ca şi despre restul de vestigii şi monumente (Templul lui Zeus, Teatrul lui Dyonisos, Poarta lui Hadrian, stadionul, Zappio, Mitropolia, etc) ni s-a povestit în timpul turului gratuit, prin oraş, ăla de-l făcurăm la început.

Schimbarea gărzii

Ultima oră din Atena ne-am petrecut-o în Monastiraki de unde copila a vrut cu tot dinadinsul să-i cumpăr o coroană de lauri (o oroare kitsch, dar pe care şi-a dorit-o doar că să-şi demonstreze sieşi că are putere de persuasiune). Shopping nu am făcut- am luat doar nişte prostioare pentru acasă- mirodenii, săpunele naturale, un magnet, o sticlă de ouzo, nimic extraordinar.

Ca perioadă, începutul lui aprilie s-a dovedit o alegere excelentă.  Am avut soare, nu mai mult de douăzeci de grade şi mai ales alei întregi de portocali în floare. 

Cam asta ar fi. Vă urez tuturor un Paşte fericit şi sărbători cu bine şi să mai treceţi pe aici să vă povestesc despre cum arată mai nou vacanţele cu o adolescentă. 

vineri, 30 martie 2018

Plină de principii

Intră pe uşă, îşi aruncă rucsacul cât colo, apoi ghetele şi, ridicând privirea spre mine, spune:
- Ştii ce a zis un coleg de-al meu despre tine?
Incerc să citesc în ochii ei dacă ceea ce urmează e de rău sau de bine. Dar Ana se uită deja pe deasupra capului meu, afară, pe geam, unde o cioară ţopăie greoaie pe o creangă. 
- Ia zi, ce a spus?
Işi întoarce privirea spre mine, îşi înfige mai bine tălpile îmbrăcate în şosete pe gresia din hol şi se abţine cu greu să-şi ascundă un zâmbet.
- A spus aşa: maică-ta asta arată bine, dar cred că e foarte strictă!
Tac şi aştept urmarea care nu întârzie să vină.
- Şi atunci, zice Ana, eu i-am spus: adică cum, strictă? Păi, zice băiatul ăsta, când intră maică-ta în cameră, o face aşa, cu atitudine. 
- Şi tu ce ai zis? întreb
- Că nu eşti strictă, ci doar ai principii.
Afară, cioara şi-a luat zborul şi dusă a fost. 
luni, 26 martie 2018

Dormi cât vrei

Vineri seară, la noi în bucătărie. Ascultăm muzică, ţopăim de nebune, ne facem microfoane din două linguri de lemn cu care amestecăm din când, în când, pe rând, într-un ghiveci de legume. E aproape unsprezece noaptea, dar am senzaţia că petrecerea abia începe.
- Chiar aşa, îi zic, ar trebui să dăm un bairam.
Se uită la mine entuziasmată, după care, cu lingura ridicată deasupra capului, rămâne uşor pe gânduri:
- Şi pe cine invităm? Pe ai mei sau pe ai tăi?
Bine că nu-mi cere să plec de acasă, mă gândesc şi sting focul la mâncare.
- Ne mai gândim, zic şi încep să mă bălăngăn de pe un picior pe altul, pe ritmuri de Guns 'N Roses.
- Auzi, mama, mâine aş vrea să fac eu micul dejun! Mă laaaaşi?

Mă uit la ea şi mă întreb când dumnezeu a crescut aşa de mare. Parcă mai ieri mă punea să stau în capătul holului şi să o prind când îşi lua avânt să sară la mine-n braţe.
- Să mă scoli ca să te ajut să tai şunca şi să aprinzi focul, îi zic.
Se uită la mine cu privirea aia care mă face uneori să mă simt ușor stupidă.
- Mamaaa, mă descurc să aprind un aragaz şi să folosesc un cuţit.
Dau din cap şi încerc să nu intru într-o dispută din care aş putea ieşi cu răni.
.- Bine, Ana. Abia aştept să-mi facă cineva micul dejun.
- Apropo, la cât te trezeşti, ca să ştiu cum să mă organizez, zice în timp ce caută să schimbe melodia. Vreau să fac şi nişte ouă şi pe alea nu ai cum să le mănânci reci.

Mă gândesc că mâine e sâmbătă şi că e singura zi când pot dormi şi eu mai mult, că apoi duminică trebuie să lucrez. Dar na, nu o să o ţin nemâncată până la prânz. Decid să mă sacrific.
- Scoală-mă pe la 9h30!

A doua zi de dimineaţă.O mână mică mă scutură domol. Aud o vocişoară şoptită.
- Mamaaa, e nouă şi jumătate, dar nu e nevoie să te mai scoli. Am greşit ouăle! Am vrut să le fac poşate şi s-au împrăştiat peste tot. Le-am aruncat. Ţi-am făcut un sandvici, dar pe ăla poţi să-l mănânci şi mai încolo, că nu riscă să se răcească.Așa că dormi cât vrei!

Sandviciul a fost cu şuncă, mozarella, baby spanac şi roşii. Pe o jumătate de chiflă de la Mega. Şi a fost bun şi frumos decorat. Am avut şi desert: un amestec de fulgi de ovăz cu banană, felii de portocală şi de pară. Şi până la urmă a fost bine că m-am trezit, că aşa am ajuns şi la Pilates şi la Carrefour. Rămăsesem fără ouă. Cât despre petrecere, încă nu m-am decis ce şi cum. Deocamdată ne pregătim să plecăm la Atena.

sâmbătă, 17 martie 2018

Profită cât poţi

Mai întâi m-am oprit şi mi-am cumpărat ceva de mâncare. Neapărat ceva bun. De data asta au fost nişte felii de mango, ananas şi pepene galben aranjate frumos, într-o casoletă de plastic cu care m-am plimbat preţ de patruzeci şi cinci de minute, schimbând două trenuri. Ajunsă în cameră, am avut timp doar să-mi arunc valiza pe pat şi să desfac flaconul de gel de duş oferit de cei de la hotel. Mirosea a lavandă şi era plin de chimicale. Am mâncat la repezeală două bucăţi de mango şi am ieşit. Până la metrou aveam cam zece minute de mers pe jos, pe o străduţă în linie dreaptă, mărginită de câteva prăvălii şi un parc. Cântau mierlele.

Am decis să cobor din metrou la întâmplare, aşa că, în primele secunde, habar n-aveam unde mă aflu. Începuse să bată uşor vântul, aducând cu el ploaie. Am luat-o la dreapta, ţinându-mă după o doamnă elegantă, de vreo şaizeci de ani, frumos coafată, cu haină de vizon, pantofi cu toc şi mirosind a parfum bun. Mi-am dat seama că la noi, nu o să vezi niciodată o astfel de femeie mergând pur şi simplu pe stradă, ziua în amiaza mare. La Gucci aveau reduceri. Şi la Valentino.

Am continuat să merg pur şi simplu, aproape fără scop, până am ajuns la statuile aurite ce mărginesc unul dintre poduri. Aş fi putut să mă duc peste drum unde era o expoziţie gratuită. Mai ales că începuse să plouă destul de tare. Dar, nu. Am preferat să o iau de-a lungul grădinilor şi mai încolo, până spre muzeu. Terasele erau pline, iar ploaia părea complet inofensivă. In faţa mea, o familie de ruşi: mama, tata, un copil şi nişte bunici. Râdeau cu toţii de mamă care tocmai fusese lovită peste cap de o cioară în zbor. Copilul avea cam cinci ani, era blond cu ochii albaştri şi avea o şapcă pe care scria Mickey Mouse. Alţii care s-au pus în mişcare cu tot familionul să ducă odrasla la Disney, mi-am zis; asta dacă nu cumva cumpăraseră şapca de la magazinul de pe Champs Elysées.

Cerul începuse să se înroşească de apus, iar ploaia aducea cu sine o lumină lăptoasă. Aveam părul ud şi mi-era foame. Imi părea rău că nu-mi luasem cu mine casoleta cu felii de mango, ananas şi pepene galben. Apoi, am început să casc gura la nişte buticuri cu de toate. Mă gândeam să mai cumpăr o umbrelă că alea de acasă s-au rupt cu toatele. Nu ştiu cum face copilul ăsta al meu că distruge o umbrelă pe săptămână. Cică i-a îndoit-o vântul. Până la urmă, la capătul străzii, am făcut stânga şi m-am trezit lângă un teatru, într-o piaţetă de care uitasem complet că există. De partea cealaltă, un parc cu alei şi platani golaşi. Dacă nu ar fi fost ude băncile, aş fi vrut să rămân un pic acolo. Să stau şi să mă uit la copii şi la bătrâni. Imi place seninătatea cu care îşi lasă timpul să treacă.

Mai încolo, când lumina zilei a fost devorată complet de noapte, m-am întors în cameră. Mi-am scos pantofii, m-am trântit în pat, am terminat feliile de mango şi de ananas (le-am păstrat pentru mai târziu pe cele de pepene galben) şi am vorbit cu mama. Era bine. Un pic răcită. Mă gândeam că ar fi meritat şi ea o haină de vizon. Mi-a povestit de un congres al PSD-ului. Şi mi-a zis să profit cât pot de Paris.


joi, 8 martie 2018

Parenting de 8 Martie

Ce fac mamele de ziua lor? Vorbesc despre copii, ce altceva?! Acum câteva zile, undeva pe facebook, am asistat, din întâmplare, la o discuție între mai mulți părinți. Subiectul? Ei bine, defectele celor mici. Ba că unii sunt dezordonaţi, ba că alţii sunt plângăcioşi, unii prea sensibili, alţii prea vocali. In fine, fel de fel de probleme specifice vârstei. Cu această ocazie însă, am remarcat ceva: la fiecare problemă a copilului, noi, părinţii, începem să ne dăm de ceasul morţii şi să ne întrebăm ce să mai schimbăm la noi ca să rezolvăm situaţia. Mi se pare că a devenit de modă veche obiceiul ca cel mic să se adapteze lumii şi rigorilor ei. Mai nou aşteptăm ca lumea întreagă să facă eforturi de adaptare. Cu tot parentingul acesta modern- nu zic că e rău, deşi cam excesiv după gustul meu- copiii noştri nu prea mai sunt dispuşi să facă lucruri, fiindcă aşa trebuie sau aşa a zis mama.

Sunt de acord că pentru a creşte armonios şi împăcat cu el însuşi, un copil are nevoie să se ştie în primul rând iubit şi securizat și nu obligat să câștige afecțiunea părinților (vă aduceți aminte cum ne stresam să luăm note bune ca să fie ai noștri mândri de noi). Dar de aici până la a ajunge să ne reinventăm noi, cu totul, ca nu care cumva să traumatizăm copilul, e cale lungă. In primul rând, un copil are nevoie de limite şi de autoritate. Mare nevoie. Pentru că în felul ăsta el se va simţi protejat. Apoi, are nevoie să i se spună nu şi trebuie, măcar din când în când. Normal că va protesta. Păi nu așa l-am învățat? Ştiu și eu ce efect au lacrimile lor asupra noastră. Credeţi-mă, la 13 ani cât are fiică-mea, nu sunt doar lacrimi, mai vin la pachet şi cu fraze de tipul aş vrea să mor, nu vreau să te mai văd niciodată, lasă-mă în pace, etc. Aţi înţeles voi! Dacă aveţi sentimentul că lucrurile cu care vă luptaţi acum vor trece cu vârsta, ei bine, daţi-mi voie să vă dezamăgesc: nu, nu trec. Şi nu doar că nu trec, dar copiilor nici măcar nu li se va părea necesar să corecteze ceva, obișnuiți fiind că dacă mama și tata au ajuns să facă schimbări radicale în viaţă, de dragul lor, atunci și societatea va fi gata să facă acelaşi lucru.

Vorbeam mai demult cu o mămică corporatistă care-mi spunea cum fiica ei merge la concursuri şcolare doar dacă ştie că pentru premiul întâi va fi recompensată într-un fel. Când am căscat ochii mari, mi-a zis că toţi tinerii din ziua de azi aşa funcţionează: au nevoie de recompense imediate pentru a se pune pe treabă. Acum, întrebarea este: şi noi ce facem? Sigur că încercăm să ne adaptăm actualei societăţi cu bunele şi relele ei, că doar nu o să ne întoarcem pe vremea noastră când, de multe ori, copiii erau văzuţi ca un fel de specie inferioară în economia multor familii. Dar mi se pare primejdios să tot apelăm la fel de fel de tertipuri şi de soluţii, aşa zis chield friendly, nu care cumva să traumatizăm copilul și să ajungem să ne arate facebookul cu degetul. E foarte greu, ca părinte, să faci față asaltului de perfecțiune părintească ce răsare la tot pasul în mediul online. Iți vine să-ți pui singur cenușă în cap când vezi cum fel de fel de specialiști, mai mult sau mai puțin reali, nu mai prididesc cu sfaturile, în timp ce la tine acasă, nimic nu pare să funcționeze. 

Nu e nevoie să mă uit la vecini, peste gard. E suficient să analizez ce se întâmplă în propria mea ogradă unde adolescenta din dotare se răzvrătește și se războiește cu toată lumea, la orice oră din zi și  din noapte. Dacă acum câțiva ani era încă drăgălașă și caraghioasă în felul ei matur de a vedea lucrurile, acum, această maturitate avant la lettre de care am văzut că suferă mai toată generația copiilor noștri are și efecte negative. De exemplu, e foarte greu să înțeleagă și deci să se conformeze unor limite impuse de vârstă sau de context. Pentru că, îmi pare rău, dar la doisprezece, treisprezece ani nu poți tu decide ce e mai bine, din simplul motiv că la această vârstă încă nu ai suficient discernământ. Dar cum să-l determini să facă ce-i spui, fără să-l superi și să-l frustrezi? Vreți părerea mea? N-ai cum. Pubertatea și adolescența vin la pachet și cu multe frustrări. E momentul în care copiii vor aplica tot ceea ce i-am învățat (să fie siguri pe ei, să ia decizii, să nu se lase călcați în picioare, să se lupte pentru drepturile lor, să-și susțină punctele de vedere) în primul rând în relațiile cu noi. Vorba unei prietene (reale, nu de pe facebook): își fac mâna pe noi! Din păcate- și eu aici văd o diferență mare față de generația părinților noștri- noi o luăm personal. Prima întrebare atunci când copilul face o criză nu mai este ce să fac, ci ce fac greșit? Și o să vă spun ceea ce mi-a spus mie Ana mea acum ceva vreme: am și eu voie să mă enervez, fără legătură cu tine, mama! Nu e totul despre tine! 

Revenind la parenting și educație. Vouă nu vi se pare că ne agităm totuși prea mult când e vorba de creșterea copiilor? Oare toată presiunea asta pe care o punem pe noi, nu sfârșește să apese și pe ei? Țin minte când o colegă de la birou mi-a povestit despre nepotul ei care, pe la vârsta de unsprezece ani, i-a spus maică-sii "auzi, n-ai putea să mă pedepsești și tu și să taci, în loc să-mi ții morală de azi dimineață?" Am senzația că generația actuală de părinți nu reușește să-și asume rolul de adult. Vrem să fim prietenii copiilor, vrem să ne considere cool, să se distreze cu noi, și mai puțin să fie integrați și integrabili în societate. Incercăm să-i protejăm de tot: de cea mai mică suferință, de cele mai mici nedreptăți, de eșecuri și după aceea ne mirăm că o notă proastă sau o privire aruncată pieziș le provoacă depresii. Mie mi-a luat destul timp să-mi dau seama că pentru Ana eu trebuie să fiu un model. Chiar dacă a ajuns la vârsta la care fetele simt nevoia să se distanțeze de mame și să-și caute propria lor identitate, până la urmă modelul matern rămâne și involuntar, îl va reproduce mai târziu. Cred sincer că pentru a putea să creștem copii echilibrați, avem voie și nevoie să fim fericiți ca părinți și ca oameni. Avem nevoie să ne vedem și de noi și să nu ne simțim vinovați că nu gravităm în permanență în jurul copiilor. E prima lecție despre independență pe care o primesc. Copiii nu au de ce să fie responsabili pentru fericirea noastră. E o sarcină prea mare pentru ei.

Datoria unui părinte este să-și protejeze progenitura de rele, nu de reguli. Nu e nimic rău ca atunci când te duci la un spectacol şi ai în spate un puști care pocneşte cu picioarele în scaun, să te întorci şi să-i atragi atenţia (dacă nu o face altcineva) în loc să înduri o oră şi jumătate de lovituri în coloană, pentru că e mic și agitat. Ai un copil care nu vrea să citească nimic din ce i se dă la şcoală? Da, sunt de acord, unele texte sunt depăşite, triste, urâte şi plictisitoare. Dar să ştiţi că într-o zi s-ar putea exact la fel să i se pară şi materia de a VI-a la Geografie sau la Istorie. Şi, ce să vezi, obişnuit să facă doar ceea ce simte el că are rost, o să refuze să înveţe pe motiv că nu-i place profa sau că nu-l interesează lecţia! Sigur, o să vină şi cu argumente, unele poate chiar pline de sens. Daaar... să nu vă surprindă dacă mulţi părinţi vor fi gata să lupte să schimbe mai degrabă profa decât să-i spună copilului că în viaţă mai faci și ce trebuie, nu doar ce vrei. 

Am senzația că părinții din ziua de azi văd peste tot numai dușmani: zahărul, pâinea, e-urile, poluarea, ouăle de la supermarket, plasticul din jucării, vaccinurile, paracetamolul, poluarea, hainele din poliester, filmele triste, regulile, profesorii, lecțiile pentru acasă, taberele unde nu se mănâncă bio, plânsetele, jocurile cu mingea, ciocolata, etc. Dar și mai crunt decât toate astea, este, după părerea mea, un părinte care nu-și asumă rolul. Un părinte atât de speriat să nu piardă din iubirea copilului, încât se dovedește incapabil să rezolve, să reziste și să găsească soluții. Un părinte adult. Poate că, mă gândesc, ar trebui să începem educația copiilor noștri, crescându-ne întâi pe noi.






vineri, 2 martie 2018

O pisică

N-am avut niciodată pisică. Nici nu mi-am dorit. Un câine da, ăsta mi-ar fi plăcut. Să-l scot la plimbare, să vină şi să se aşeze la picioarele mele când sunt tristă, să mă lase să-l mângâi de câte ori vreau, să aducă mingea sau băţul când i le-aş fi aruncat. O pisică însă, e diferit. Prea e ca o femeie. Face ce are chef, după ce ia casa în stăpânire.

Dar ea vrea. Ea, fiică-mea. Pentru că prietenele ei au, pentru că ea nu are niciun animal şi şi-ar dori, pentru că o pisică nu trebuie scoasă la plimbare, pentru că "o să găsim noi pe cineva la care să o lăsăm când plecăm în concediu", pentru că aşa nu o să-mi mai fie urât când tu lucrezi pe tura de seară. Şi pentru că orice copil vrea un animal. Ştiu şi eu asta. Eu am avut o broască ţestoasă. Impasibilă şi indiferentă la toate manifestările mele de iubire, Dindi (aşa o chema) a avut ghinionul să facă pneumonie şi nu s-a mai întors la mine acasă, unde cică, o trăgea curentul. Aşa că, repusă pe picioarele-i minuscule după o cură de antibiotice, a ajuns în pădure, la Băneasa.

- Vezi, o pisică ar fi muuult mai drăguţă decât o broască! Ar sta pe birou când mi-aş face temele şi ar veni să toarcă la mine-n braţe!
Mă uit la ea cum se maimuţăreşte. Ieri îmi vorbea din vârful buzelor, vădit plictisită că o bat la cap cu nu ştiu ce carte când ea avea serial pe Netflix. Aproape că ne-am certat. S-a culcat singură, supărată şi adolescentă. Mi se pare că doar în somn, când dispare încrâncenarea asta tipică vârstei, redevine copil. Aproape treisprezece ani. Grea vârstă.

Sunt în bucătărie. Vine după mine. Aoleo, să vezi că i-o fi foame şi nu e masa gata!
- Ce faaaci? 
Se alintă. Fără să vreau, mă uit la picioarele ei să verific că şi-a pus papucii. E frig pe gresie şi ea e răcită de vreo câteva zile. Hm, are papuci. Tac din gură şi dau din umeri.
- Fac o tartă. 
Aruncă un ochi în tavă.
- Pot să te ajut?
Mă uit la ea şi mă bufneşte râsul.
- Ce vrei de fapt de la mine?
Zâmbeşte.
- Să stau cu tine. Te iubesc.
Mă ia în braţe şi se lipeşte de mine. Într-o secundă, ca şi cum cineva ar fi apăsat o pedală, ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-a fost atât de dor să o iau în braţe, să o simt a mea, dar la vârsta asta nu mai pot să mă apropii fără să risc să fiu respinsă. Aşa că aştept. Să vină ea, să aibă nevoie, să mă lase să o iubesc. Acum, că e aici, îmi încolăcesc mâinile în jurul ei şi îi respir mirosul din păr. Nu vreau să-i dau drumul. Işi pune capul pe umărul meu şi cu o voce încă înfundată de răceală, îmi şopteşte la ureche: acum îmi iei pisică?

miercuri, 28 februarie 2018

E iarnă și-atât

Eram la liceu. A noua sau a zecea. Cred totuși că a zecea. Și se făcea că era iarnă, cam ca acum, doar că în dimineața aceea, când a sunat ceasul la șase, afară ningea cu niște fulgi mari și grei care parcă se lăsau cu zgomot pe pământ. Ne dădusem întâlnire în față, la Cișmigiu. Eu, Răzvan și Ilinca. Aveam olimpiadă la franceză și hotărâsem să mergem împreună până la Vianu, unde se ținea. Zăpada era ca o pătură atunci când o întinzi pe pat: aproape fără cută.

Era sâmbătă, iarnă, frig și mult prea devreme ca oamenii să apuce să strivească sub picioare fulgii așternuți de peste noapte. Pe bulevardul ce urca către Universitate, iarna își făcea liniștită de cap. Niciun troleibuz sau autobuz nu mai circula. Noroc că ne dădusem întâlnire cu vreo jumătate de oră mai devreme, să avem timp să mai lălăim prin parc. Acum, asemeni unei familii de pinguini-  noi fetele, călcând fix pe urmele lăsate de bocancii lui Răzvan, cu fulgii lipiți de sprâncene și cu șosetele deja ude - mergeam în șir indian către metrou. De la Victoriei, ne-a revenit onoarea să croim potecă prin parcul Kiseleff, până la ieșirea pe străduța cu liceul.

Nu întârziasem mai deloc. Altădată am mai fi stat la o bârfă în curtea școlii. Poate și la o țigară, deși pe vremea aia încă nu mă apucasem de fumat. Nici Ilinca. Răzvan nu cred să fi fumat vreodată. De data asta, n-am mai zăbovit. Am plecat fiecare spre clasa lui, ne-am trântim în bănci și am așteptat să ne încălzim. N-aveam emoții. Eram mari de acum și olimpiadele astea erau mai degrabă prilej de socializare. La sfârșit, ne-am dat întâlnire în fața liceului. Poteca  de-o făcuserăm în Kiseleff se înecase sub un nou strat de zăpadă. Era atât de alb totul că aproape te dureau ochii de la lumină.

Am luat-o pe jos spre Victoriei. Ne-am luat cu vorba și am ajuns la Ateneu și de acolo, spre Sala Palatului și am sfârșit în Cișmigiu. Nu mai știu care dintre noi a avut ideea să se arunce primul în zăpadă, fix pe mijlocul parcului, acolo unde vara iarba este mărginită de flori de nu-mă-uita. Cred că Ilinca. Eu eram mai reținută pe vremea aia și-n plus, geaca mea nu prea ținea cald. Eram în anii 1990, când ne luam haine de la Pavilionul H și de la tarabele de la Romană. Uneori și de la florăria de lângă casă. Mai aducea doamna de acolo câte un pulover, două de pe cine știe unde. Chinezării pentru care strângeam bani din meditații. Păi altfel te plătea mama sau tata lu' ăla micu' când afla că tu ai luat și premiu la Olimpiadă! Unde mai pui că așa aveai și șansa să te bage ăștia de la liceu în grupurile trimise în schimburi de elevi, în Franța. Ilinca fusese deja o dată. Probabil că de-acolo își cumpărase geaca aia care nu părea să devină tot mai subțire și mai lipită de corp pe măsură ce se umplea de zăpadă cum pățea a mea. Dar nu-mi păsa. M-am aruncat și eu în zăpadă și chiar și Răzvan. El era extrem de serios în mod normal. Acum mă gândesc că de fapt era doar foarte timid. Dar atunci nu-mi dădeam seama. Am început să ne rostogolim în mijlocul parcului ca trei căței scăpați din lesă. Apoi, ne-am apucat să ne batem cu bulgări din ce în ce mai mari, până când ne-au înghețat căciulile pe cap și mănușile în mâini.

Troleibuzele și autobuzele au circulat abia de luni încolo. Două zile la rând, orașul a părut prins de avalanșă. Mama a decis că pentru iarna următoare, o să am nevoie de o geacă mai groasă. Toți trei am luat olimpiada. In rest, nu știu dacă mai există Pavilionul H. La tarabele din Romană se vând mărțișoare și bomboane Bucuria. Atât.
duminică, 25 februarie 2018

O gogoaşă cu ciocolată

Cobor din troleu şi intru în parc. Intrarea de vizavi de Mc Donald's. Din cer cade o ploicică ce dă să se transforme în ninsoare. Se aude muzică de la patinoar. Prima dată, am fost cu mama. Aveam o geacă albastră, de băiat, pe care mi-o dăduse o prietenă de-alor mei, rămasă de la fi-su. Era urâtă, dar ţinea de cald. Patinele tot ea mi le vânduse. Albe, cu şiret şi cu un număr mai mare. Las' că punem două perechi de şosete! Măcar să înveţi tu să mergi pe ele! Mama. Aşa zicea. N-am învăţat să merg.

Aleea din faţă îşi croieşte drum ca o venă pe sub piele. Pe jos, roşcove. Chiar şi fără să le ating, le simt mirosul ăla de reavăn şi senzaţia de lipicioşenie pe care mi-o lăsau pe degete când le desfăceam să culeg bobiţele verzui dinăuntrul lor. Aveam câteva forme de nisip şi mi le aranjam frumos, ca-ntr-o bucătărioară, pe câte o piatră încălzită de soare, de la rondul scriitorilor. Cum ajungeam, dădeam o raită şi strigam statuile pe nume, ca la catalog. Cel mai greu era Delavrancea. Prea lung numele pentru vârsta mea. Îmi plăcea de Vlahuţă, mai ales când i se mai aşeza câte un porumbel pe cap sau i se făcea cuşmă de omăt, iarna. Dacă era cuminte, îi dădeam şi lui nişte bobiţe să mănânce la prânz.

Grăbesc pasul şi strivesc din greşeală o roşcovă care pocneşte sub picior. Aici, pe prima alee la stânga, era demult un fotograf. Avea un căluţ de jucărie pe care puteai să urci ca să-ţi facă poză. Încerc să-mi aduc aminte când l-am văzut ultima dată. Nu reuşesc. Încep să uit, semn că deja amintirile sunt atât de multe încât creierul face selecţie. Mă duc la mama acasă. M-a rugat să-i cumpăr cartofi. În faţă la Lazăr, la liceu, un băiat şi o fată se pupă stângaci. Ea se înalţă pe vârfuri şi cu o mână se agaţă de gâtul lui, în timp ce în cealaltă ţine o gogoaşă d-aia, de la Mega.

Când bunica încă mai ieşea din casă, mă ducea uneori în parc, la Operă. Drumul trecea prin faţa unei gogoşerii. Întâi era un magazin de ochelari, apoi venea unul de blănuri, o croitorie, băcănia de unde lua mama nechezol şi compot de prune şi după aia, în sfârşit, locul unde, asemeni unor păcătoşi din iad, langoşi cu brânză se prăjeau în uleiul încins, lăsând dâre de grăsime pe hârtia maronie şi la gura mea. Tu nu mi-au luat decât o gogoaşă! Aşa i-am zis într-o zi bunică-mii, când iarăşi ne certam în bucătărie. A tăcut rănită şi s-a închis la ea în cameră.

Lângă blocul mamei, chiar în staţia de troleibuz, acolo unde până de curând era un Second Hand, s-a deschis o florărie. Am intrat să cer nişte zambile, dar nu aveau. Când eram mică, pe locul ăsta era tot florărie. Aveau garoafe şi câteva plante verzi. Dacă voiai altceva, te duceai la ţigăncile din staţie. Una mai e şi acum, deşi au anunţat ăştia că se lasă ger. Are nişte buchete de crizanteme galbene şi câţiva crini imperiali. Şi cu vreo treizeci de ani mai mult.

Mai am un pic şi ajung la mama. Picăturile de ploaie au început să prindă consistenţă şi să se transforme în fulgi. Oraşul e gri şi umed şi pare că respiră un fel de tristeţe. Mă opresc un pic, trec sacoşa cu cartofi în mâna cealaltă şi rămân cu privirea aţintită pe statuia din mijlocul pieţii. Aşa cum arată acum, oraşul pare acelaşi din trecut. Cică şi autobuzele astea noi, de la turci, vor fi ca alea de pe vremuri, cu burduf. Mă simt mică, ca şi cum acolo, pe interior, m-aş fi lăsat pe vine.

Băiatul şi fata care se pupau mai devreme trec pe lângă mine. Chiar în staţie, el o mai pupă o dată şi se urcă în 66, aproape din mers. Ea îi face cu mâna, se întoarce cu spatele şi îşi înfige dinţii în gogoaşă. E cu ciocolată, îmi zic şi  gândul ăsta din cap mă aduce în prezent. Ajung la mama.
vineri, 23 februarie 2018

Ca La Mama acasă

Astăzi, din nou despre mâncare. Dar nu orice fel. Ci d-aia ca la mama acasă. Nu, nu am gătit nimic şi nici nu am de gând, deşi ar trebui. De altfel, am o pungă cu nişte varză de Bruxelles care zace cam de multicel în frigider şi cu care nu ştiu ce să fac.
In fine, toată această preafrumoasă introducere ca să vă anunţ că vă invit la masă. Şi nu la mine acasă, ci la restaurant. Eram sigură că brusc o să vă trezesc interesul. Invitaţia este lansată de restaurantele La Mama care sărbătoresc 19 ani de existenţă. Ştiu, e teribil cum trece timpul ăsta! Imi aduc şi acum aminte cum, întorcându-mă la un moment dat din vacanţă cu B., în tren fiind, ne-am dat noi seama că nu aveam nimic de mâncare în frigiderul de acasă. Aşa că, de la gară, am ajuns direct la La Mama, cu valizele după noi. Nu vreţi să ştiţi faţa chelnerului când i-am spus pe un ton foarte casual că stăm până miercuri! Şi acum, când vă povestesc, salivez aducându-mi aminte de ciulamaua lor de pui  şi de sarmalele cu mămăliguţă.

Cu ocazia frumoasei vârste de 19 ani, ca tot tânărul care se respectă, şi restaurantul nostru va da petrecere. Așa că marți, 27 februarie, începând cu ora 19:00, la restaurantul La Mama - Ateneu (str. Episcopiei nr. 9), va avea loc o petrecere cu tematica BLUE PARTY. Și fiți atenți, nu doar că se lasă cu mâncare și băutură, dar vor cânta și cei de la Publika!

Și acum, să vă dau și vestea bună: am o invitație de două persoane pentru voi, la aniversarea La Mama. Tot ce-aveți de făcut este să dați un like articolului și să-mi lăsați într-un comentariu aici sau pe pagina de fb a blogului, care este primul lucru care vă vine în minte atunci când vorbiți de acest lanț de restaurante: că o fi un fel de mâncare, o întâmplare, un loc, o persoană, nu contează. Câsțigătorul va fi desemnat luni dimineață, iar alegerea îmi va aparține. Voi căuta să premiez comentariul cel mai simpatic sau cel mai emoționant. Depinde în ce pasă voi fi luni de dimineață.

Dress code-ul evenimentului: ținută casual cu elemente vestimentare de culoare albastră!

Dacă vă întrebați cumva dacă acest articol este unul plătit, ei bine nu. M-a rugat o amică să scriu despre eveniment. Iar dacă vă întrebați cumva dacă mai am multe astfel de amice, răspunsul este da. Poate o să vă povestesc într-o zi despre ele.

Poza La Mama

vineri, 16 februarie 2018

Engleză versus română

Avea trei ani şi era în grupa mică, la grădiniţă, când a început să înveţe primele ei cuvinte în engleză. Apoi, am schimbat grădiniţa atraşi de ideea unei alternative private în care, ni se spusese, că va beneficia de ore de engleză intensiv. Dar nu a fost de ajuns. Pe la şase ani, am decis că gata, e nevoie să se apuce serios de limba lui Shakespeare fără de care aproape că nu prea ai cum să te mai descurci în zilele noastre. Nu sunt ironică. Nu încă. Şi uite aşa, preţ de patru ani de zile, de două ori pe săptămână, Ana s-a dus la British Council. I-a folosit? Oh, da! A învăţat engleză? Chiar foarte bine. Atât de bine încât la aproape treisprezece ani ai ei, fiică mea e bilingvă. Citeşte în engleză, se uită la filme fără subtitrare, toată muzica pe care o ascultă e în engleză, ba chiar şi înjurăturile şi cuvintele de alint sunt tot în engleză. Dacă acum câţiva ani- să zicem vreo doi- aş fi fost tentată să mă felicit pentru o asemenea performanţă a infantei, acum recunosc că am o mică strângere de inimă. Nu pentru că ştie engleză. Ci pentru că tind să cred că nu ştie şi română la fel de bine.

Suntem o generaţie de părinţi care îşi doreşte cu orice preţ să-şi vadă copiii integraţi şi integrabili într-o societate modernă, occidentală şi pentru asta facem eforturi încă din copilăria mică. Invăţarea unei limbi străine o vedem ca pe ceva extrem de firesc care trebuie să facă parte din programul normal de educaţie al copiilor noştri. Ceea ce e foarte bine. Doar că, de multe ori, ne încurajăm copiii să citească în altă limbă, să se uite la filme netraduse sau nedublate, gândindu-ne că las' că româna o vor învăţa oricum! Ei bine, daţi-mi voie să vă spun, că simplul fapt că aud română în jurul lor nu-i va ajuta pe cei mici să ajungă să o vorbească corect. Eu însămi am acasă o domnişoară care recunoaşte singură că îi este mult mai simplu să se exprime în engleză decât în limba maternă. Şi tind să cred că are dreptate. Am observat că spre deosebire de alte generaţii (da, ştiu, încep şi eu ca mama), adolescenţii ăştia de astăzi au un vocabular relativ sărac în română. Nu ştiu să-şi adapteze registrul de limbaj tipului de mesaj pe care trebuie să-l transmită şi felului în care vor să-l transmită. Chit că e vorbit sau în scris, discursul lor tinde să sune la fel.De multe ori prost, cu cuvinte plate, fără nuanţe şi cu greşeli de exprimare. Şi asta în condiţiile în care există conţinut.

In plus, cum trăiesc într-o epocă unde totul se petrece extrem de repede, nu mai au răbdare să citească literatură aşa zis clasică, cea care, prin scriitură, ar mai putea contribui la îmbogăţirea vocabularului. Nu mai au răbdare nici măcar să scrie corect, nu li se pare important felul în care îşi construiesc mesajele, ci doar ideile vehiculate. Vă invit să aruncaţi un ochi  pe paginile de facebook ale celor foarte tineri şi să vedeţi cum cratimele sau acordurile devin opţionale.

Din păcate, ţin să vă spun că doar şcoala nu va face mare lucru pentru a îndrepta aceste probleme. Orele de română sunt insuficiente, lista de lecturi obligatorii nu e neapărat obligatorie, iar felul în care biată limbă română este mutilată peste tot, în spaţiul public, îi face pe copiii noştri să devină extrem de permisivi cu propriile lor greşeli. Şi e păcat. Gândiţi-vă că riscăm să creştem o generaţie incapabilă să-şi înveţe proprii copii să vorbească corect româneşte. Iar a stăpâni bine propria limba maternă nu trebuie să fie un moft, tot aşa cum a o învăţa corect nu  este de la sine înţeles. My two cents, cum ar spune fiică mea..

joi, 15 februarie 2018

Culinaryon şi o invitație la un atelier de gătit în familie

Afară e urât, parcurile sunt pustii, epidemia de gripă e în toi, ce să faci cu ăsta micu' care se plictiseşte? Mai ales că peste doar două zile vine weekendul şi iarăşi începe goana după idei şi sugestii de distrat progenitura. Aşa-i că am dreptate? Parcă nu-ţi vine să-l laşi să zacă toată ziua în faţa televizorului sau pe tabletă, dar parcă nici tu nu mai poţi să vezi cum tot timpul tău liber e sfâşiat  între partide de Monopoly şi oale care bolborosesc molcom pe aragaz.

Noroc că aţi trecut pe aici, că am o propunere! Nu, nu o să vin la voi să stau eu cu copilul cât daţi o tură prin Mall. Însă, m-am gândit să vă trimit la un curs de gătit! O să ziceţi: păi, bine, măi fată, faci mişto de noi? Nu stăm destul toată ziua cu nasul în tigăi, acum vrei să ne mai şi placă? Şi-n plus, dacă noi plecăm pe coclauri, ce facem cu copiii? Păi îi luaţi cu voi! Concret, este vorba de un atelier de gătit în familie în care veţi face împreună trei feluri de mâncare, dar mai ales vă veţi distra şi veţi petrece timp împreună fără tablete, televizor sau certuri în jurul temelor pentru la şcoală. (sfatul meu este să-i puneţi să-şi facă temele de sâmbătă)

Invitaţia la gătit în familie vă este lansată de cei de la Culinaryon- cel mai mare centru de divertisment culinar din Europa unde puteţi beneficia de o sumedenie de cursuri de gătit în compania unui bucătar profesionist. Şi nu numai, căci, aşa cum scrie pe site, centrul dispune de 1300 mp, de două săli de conferinţă, trei studiori de gătit, o cameră VIP şi poate găzdui până la 250 de invitaţi, fiecare cu propriile staţii de gătit, masa bucătarului şef, bar şi sisteme multimedia de ultimă generaţie. Așadar, centrul se dovedeşte o locaţie excelentă pentru petreceri, cursuri de gătit, team building-uri, training-uri de afaceri sau zile de naştere. Dacă vreți să aflați povestea din spatele acestei inițiative, citiți aici.

Culinaryon se găseşte pe Şoseaua Pipera, nr 48, sector 2, iar înscrierile la cursuri şi ateliere se pot face on line. Cursul de gătit în familie, alături de copii, are loc duminică, 18 februarie, începând cu orele 12h00. Durează aproximativ trei ore şi costă 200 de lei.

Iar dacă vă întrebaţi dacă acesta este o publicitate mascată, ei bine nu e. Vecina mea de la 5 lucrează la ei şi mi-a propus să merg cu Ana mea. Doar că ea e cu nu ştiu ce olimpiadă, aşa că m-am gândit să vă trimit pe voi în locul meu. Așadar, primul venit, primul servit: cine vrea să participe la un atelier de gătit în familie, mâna sus! Am o invitație! O singură condiție: share și like la pagina de facebook a blogului și un like pe pagina celor de la culynarion. După care, un comentariu la mine și unul la ei ca să ne povestiți cum a fost. Atât de simplu!

Frumos ar fi să mă chemați să și gust din ce ați gătit, dar na, am zis să nu întind coarda!

foto Culinaryon

miercuri, 14 februarie 2018

Mai mult decât suficient

Intru în magazin. E marți, trecut de șase și oboseala se amestecă cu foamea. Deja am lista în cap: niște mere și niște portocale, o chiflă pentru micul ei dejun, două legături de ceapă verde, un avocado și câteva ciuperci. Termin destul de repede și rămân un pic pe loc, preț de o răsuflare și o privire aruncată de jur împrejur. Acum îmi este și mai foame și deja încep să simt gusturi în spatele fiecărei etichete.

Mă întorc pe călcâie și cu coșul târâș după mine, mă apropii de ieșire. Abia atunci le văd, deși erau de minute bune în dreptul meu. Sunt multe, colorate- și albe, și roz, și roșii. Sunt frezii, trandafiri sau lalele în buchete de câte cinci, înghesuite unele în altele ca și cum ar fi crescut laolaltă, într-o dezordine aproape vie. Sunt frumoase, atât de frumoase încât rămân pur și simplu pe loc, doar ca să mă uit la ele. Calculez rapid: încă două săptămâni până la 1 Martie. Deci nu e asta. Apoi, îmi aduc aminte: stai, mă, că vine Ziua îndrăgostiților! Anul trecut, mi-a cerut un cadou. Ana. Dar de ce, mamă, vrei cadou? Ridică din umeri și zice cu naivitatea aia dezarmantă a fetelor: simt nevoia să primesc și eu ceva.

Anul ăsta nu mai întreb nimic. Pun mâna pe un buchet de lalele și-l arunc în coș peste ceapă și ciuperci. Sunt roșii. Sunt pentru ea. Incă e la vârsta la care se bucură că primește, indiferent de la cine. Mai e puțin și va veni perioada în care nu va conta decât de la cine primește, indiferent ce. Oare alea galbene or fi mai frumoase? Sau să iau frezii, că alea și miros? Până să-mi răspund, sună telefonul.
- Mama, tu când vii acasă?
O simt un pic agitată, ca atunci când pune ceva la cale. Sau când a făcut o prostie. Tot mai frumoase sunt alea roșii, îmi spun în gând și apoi, cu voce tare:
- In cinci minute. Sunt la Mega!

Acasă, mă așteaptă în hol. Abia intrată pe ușă, și-a aruncat cizmele cât colo și cum mă vede, o ia la fugă spre camera ei. Câteva secunde mai târziu, se apropie de mine ascunsă după un buchet imens de flori.
- Happy Valentine's Day, mami!
Iau buchetul în brațe și-i întind, la rându-mi, lalelele roșii.
- Happy Valentine's Day, pisoi!
Ne bufnește râsul. Pentru o secundă, ascunsă fiecare în spatele florilor ei, nu mai suntem mamă și fiică, ci doar două fete fericite că au primit și ele ceva, că iată, au dovada că există și că sunt importante. Și pentru o fată- fie ea mare sau mică-  asta e mai mult decât suficient. 


duminică, 11 februarie 2018

Sunt doar o fată, fără obligaţii, căreia îi place să scrie

Da, recunosc, a trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai dat pe aici. Nu-mi voi cere scuze, pentru că nu mă simt deloc vinovată. Ştiu foarte bine că pentru a ţine publicul aproape, un blogger trebuie să posteze dacă nu zilnic, cel puţin o dată la două zile. La fel de bine ştiu că articolele trebuie să fie interesante, să atingă publicul ţintă, să lanseze dezbateri, să ofere informaţii, iar dacă sunt şi în folosul comunităţii şi eventual al întregii planete, cu atât mai bine.

De data asta, o să fiu sinceră cu voi: deşi le cunosc, toate aceste aspecte mă lasă complet rece. Poate pentru că nu mă consider absolut deloc ceea ce se cheamă un blogger, ci mai degrabă sunt o fată căreia îi place să scrie. De aici şi totala mea libertate în a povesti cum am chef şi despre ce am chef. Ah, şi când am chef. O săptămână, să zicem că blogul nu mi-a lipsit mai deloc. În locul lui am preferat să pierd vremea printre cărţi, la FNAC, să-mi cumpăr ultimul roman al lui Gilles Legardinier (un scriitor extrem de popular, fără pretenţii, dar care mă spală de gânduri în fiecare seară), să-mi fac cadou o rochie de zece euro, de la Promod şi să-i iau copilei o eşarfă la reduceri, neagră, cu capete de morţi violet.

Nu m-am simţit în niciun fel vinovată că în timp ce alţii se trezeau cu noaptea-n cap să meargă la serviciu, eu dormeam până spre zece, pierzând apoi timpul la televizor, între o cafea aburindă şi o pisică care torcea discret aşteptând-mă să deschid uşa de la frigider. Poate că aş fi putut să vă povestesc cum s-a văzut iarna din Franţa. Cum se întâmplă când ninge brusc şi neaşteptat într-un oraş  obişnuit cu frigul, dar nu şi cu zăpada. Cum reacţionează oamenii când se opreşte circulaţia tuturor autobuzelor din oraş. Sau, cu puţin umor, aş fi putut să vă descriu scena cu domnul cu mocasini albaştri care a alunecat pe gheaţă, cât era de lung, direct sub ochii mei, în timp ce bagheta din pungă s-a dus cât colo. Dar ştiţi ce? Uneori, chiar şi simpla apăsare pe butonul calculatorului, chiar şi numai scrierea unei parole poate să implice un efort de care să nu ai chef. Şi vă spun cu mâna pe inimă că eu n-am avut chef de poveşti. Am preferat să-mi văd de viaţă. Să pun la bătaie kilogramele pierdute la Pilates şi să mănânc cel mai bun croisant cu migdale pe care l-am gustat vreodată, să beau vin la masă în loc de apă, să zic da când am fost întrebată dacă vreau brânză şi să mai iau încă o porţie de lasagna la cină.

Acum, recitind ce am scris, mă gândesc că poate ar trebui totuşi să vă ofer ceva concret. O informaţie. Măcar una mică, cum ar fi să vă spun titlul cărţii lui Legardinier: Sau oraşul în care am fost. Sau reţeta de croisant. Doar că nu am chef. Şi nici nu mă simt vinovată. Până la urmă, sunt doar o fată fără obligaţii căreia îi place să scrie. Nu tot timpul. Doar când vrea ea.

Hai că vă dau totuşi titlul cărţii


sâmbătă, 3 februarie 2018

Noutăți la Casa experimentelor

Ați fost vreodată la Casa experimentelor? Dacă nu, să vă duceți. Mai ales că acum este și vacanță și uitându-mă la primăvara de la geam, mă îndoiesc că are rost să bateți drumul până la munte. Ce puteți face la Casa experimentelor? Ei bine, după cum îi spune și numele, este un loc unde copiii pot face experimente, un centru interactiv unde cei mici se joacă învățând despre lume.

Dar ce mi-o fi venit să vă propun tocmai acum o vizită acolo, mai ales că locul există de mai mulți ani? Ei bine, tocmai am primit de la ei un comunicat de presă din care am aflat că, începând de mâine, un nou exponat va fi disponibil în secțiunea de Iluzii optice și biologice. Vă las mai jos detaliile, iar voi să vă faceți rezervare înainte de a vă duce acolo pentru că de obicei este lume multă. Să vă duceți, da? Ana mea nu va ajunge mâine pentru că, ghiciți ce, pleacă la schi! Noroc că prețul cuprinde și trei intrări la piscină.

Duminica 4 februarie 2018, incepand cu ora 11 :00, Sectiunea de Iluzii Optice si Biologie se imbogateste cu un nou exponat :) Ce sa fie? 
Va fi nevoie doar sa privesti sau poti sa si interactionezi? 
Rezerva-ti si tu un loc pe site-ul nostru si vino pregatit pentru una dintre cele mai frumoase senzatii!
Exponatul va fi realizat in cadrul proiectului "Stiinta pentru toti, pentru o viata mai buna!" cofinantat de 
Fundatia Orange si vor putea interactiona cu acesta, inclusiv persoanele cu deficiente de auz.
Vor fi fluturi, flori si un crater aparut in podea! O combinatie perfecta pentru o zi de duminica!


Dacă vi se pare o informație interesantă, un like și un share ar fi de folos.
joi, 1 februarie 2018

Fiica ascunsă a Elenei Ferrante

A scos o carte nouă. E vorba despre Elena Ferrante, cea  cu deja celebra tetralogie napolitană. Cartea de față se numește Fiica ascunsă. Sincer, când i-am văzut titlul, nu eram sigură că nu e ultimul din cele patru volume citite deja. Nu era. Ala se numea Povestea fetiței pierdute. Fie vorba între noi, cam tot un drac, dar nu o să mă leg acum de titlu, ci de acțiune.

Pe scurt, e vorba despre Leda (personajele din tetralogie se numeau Lila și Lenu, așadar un fel de variațiuni pe aceeași temă încât mă întreb dacă nu cumva și-a propus să folosească o gamă mică de prenume), o profesoară de engleză de la Universitatea din Florența (ca și Lena) divorțată, cu două fete mari, plecate în Canada la tatăl lor (până acum avem practic același personaj cu cel din tetralogie) si care decide să-și petreacă vacanța de vară singură, la mare, oferindu-și timp pentru sine. Intr-o dimineață, pe plajă, o cunoaște pe Nina și pe fetița ei, prilej cu care Ferrante începe o întreagă introspecție în sufletul femeii sfâșiat între iubirea maternă și propriile nevoi și dorințe. E o carte frumoasă, pe alocuri dureroasă, dar foarte sinceră, ca și cum autoarea ar fi luat un cuțit cu care și-ar fi despicat în două, ca pe un măr, personajul principal, lăsându-ne să vedem ce are pe dinăuntru. Este o carte despre frustrare și despre vină, o poveste cu care femeile, mai ales cele ajunse mame, vor rezona în mod sigur. 

Problema acestui roman este că dacă înaintea lui ai apucat să citești faimoasa tetralogie, simți cum parcă scriitoare se învârte în cerc. Ca și cum ar fi recuperat personajul principal cu totul și i-ar fi făcut o caracterizare cât o carte. Am avut ocazia să citesc și un roman de-al Elenei Ferrante, tradus în franceză: "Les jours de mon abandon" este despre o femeie, Olga, pe care soțul a părăsește într-o zi, lăsând-o singură cu doi copii și un câine. Incă o dată, revine aceeași temă a maternității, același mixt de sentimente cu care se confruntă protagonista. Incep să cred că femeile lui Ferrante sunt de fapt una singură (și mă întreb cât este experiență personală în aceste romane) care, cu fiecare nouă carte, încearcă parcă să se reconcilieze cu sine, să se accepte și să se ierte.

Din păcate, pe măsură ce începi să te familiarizezi cu personajele lui Ferrante și cu problemele lor, dispare și sentimentul acela de surpriză. Sper să nu ajung să spun  "încă o carte despre încă o femeie care se zbate între iubirea de sine și cea pentru copii". Ai zice că autoarea se povestește pe ea însăși și că romanele ei nu sunt decât pretexte pentru a se explica pe sine și a-și justifica sentimentele și poate chiar și deciziile. 

Cartea merită citită. Traducerea Ceraselei Barbone este minunată și subiectele dezbătute sunt pe gustul publicului cititor feminin. Mai ales în zilele noastre, când parentingul modern pune o presiune atât de mare pe umerii mamelor încât naște adevărate drame în sufletele lor. Femeia Elenei Ferrante nu este o mamă bună. Ci una care încearcă să fie bună.




marți, 30 ianuarie 2018

Despre glume şi nu numai

Dimineaţă devreme. Traversez Cişmigiul în drum spre birou. Pe o alee, o fată tânără a scos la plimbare doi căţei identici, albi şi flocoşi care înaintează unul după altul precum vagoanele unui tren. Din direcţia opusă, un căţelandru maro, cu un aer bine dispus, dă să intre în vorbă cu ei. Mă uit la stăpân. O femeie. O cunosc. Imi dau seama că ne ştim de pe la diverse evenimente francofone.
- Habar n-aveam că aveţi căţel, zic şi încep să-l scarpin după urechi ceea ce îi pune rapid coada în mişcare.
- Simone, răspunde ea. Aşa o cheamă.
Mă amuz.
- De Beauvoir?
Zâmbeşte.
- Nu, de Boulevard!

Râdem amândouă. Gluma mă duce cu gândul la tata. Şi la generaţia lui. Ţin minte că umorul lor nu era accesibil tuturor. Concret, trebuie să ai o anumită cultură ca să le înţelegi glumele. Iar asta începe să se piardă. Cu generaţia mea mai e cum mai e, dar cu ăştia mici e prăpăd.

La doisprezece ani, fiică-mea îşi construieşte reperele culturale în funcţie de îmi place sau nu-mi place. Nu zic că e foarte rău să ai un punct de vedere şi să vrei să ţi-l impui, dar există o rezistenţă foarte mare la tot ceea ce nu-i este pe plac. Și nu este singura. Așa sunt mulți prieteni de-ai ei. Habar nu am dacă este o consecinţă a parentingului modern (deşi nici eu, nici taică-su nu am fost fani ai curentului ăsta în care totul se învârte în jurul copilului), a şcolii care, de multe ori, habar nu are ce face, a statului aiurea pe telefon şi tabletă (da, am un copil tipic pentru zilele noastre- cu telefon şi personalitate), dar copiii ăştia nu par să mai fie dornici să afle lucruri, să zicem, d-alea "clasice". Sau, de fapt, nu au răbdare să mai înveţe. Totul trebuie să fie repede şi cu rezultate imediate. Ori cultura se construieşte în timp. Imi aduc aminte cât m-a bodogănit Ana când i-am arătat cam cum ar trebui învăţată o lecţie despre cruciade. Am stat aproape un weekend să conspectăm, să facem scheme, să subliniem datele importante, să citească apoi lecţia şi pe baza a tot ceea ce aflase, să poată răspunde la nişte întrebări. Și nu e vorba de timp, pentru că ea e la o școală unde nu se dau prea multe teme. Ci de efort. Mi se pare că are o rezistență la efort destul de mică și mă întreb dacă nu cumva se datorează și alimentației, poluării și a lipsei jocului în aer liber. Copiii voștri preadolescenți se mai joacă? La școală, ăștia de la gimnaziu nu se mai fugăresc, nu mai joacă leapșa, v-ați ascunselea, călcatea sau măcar să-și mai tragă câte un ghiont din când în când. Nimic. Vorbesc, ascultă muzică sau stau pe telefon. Nici în curte nu știu dacă ies.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că sunt foarte descurcăreţi pentru vârsta lor. Ştiu să se organizeze, să negocieze, să găsească soluţii, să caute informaţii, să lucreze în echipă şi să-şi apere drepturile. Am remarcat însă că pe măsură ce noi, părinţii, încercăm să devenim cât mai apropiaţi de copiii noştri, dispare şi acel sentiment de respect pe care mici fiind, noi obişnuiam să-l avem faţă de adulţi, în general. Imi aduc aminte că atunci când eu aveam anii Anei, cele două categorii de vârstă- oameni mari/copii nu prea interacţionau. Sau când o făceau, era în sensul în care unii decideau şi ceilalţi ascultau. Acum din ce mai mulţi adulţi se tem parcă să se poarte ca atare, lăsând un vid de autoritate pe care copiii ajung să-l umple. Copiii se aşteaptă ca totul să le fie explicat, argumentat şi apoi... negociat. Degeaba îi spui să pună mâna şi să citească Singur pe lume sau Marile Speranţe (am dat două exemple la întâmplare); dacă el decide că nu-i place, asta e, nu le va citi. Va prefera să caute alternative. Să citească, de exemplu, toată seria lui Roald Dahl direct în engleză, căci, nu-i aşa, a început engleza încă de la Pregătitoare! Ceea ce nu e rău, să nu mă înţelegeţi greşit. Doar că pe măsură ce-şi construiesc personalitatea, pe măsură ce devin mai încrezători şi mai siguri pe forţa lor, ar fi fost bine, zic eu, să devină şi ceva mai culţi. Poate că sunt eu prea nerăbdătoare și neîncrezătoare. Poate.

Personal, mi se pare că asist la un fenomen ciudat. Când Ana era mică, ştia parcă mai multe raportat la vârsta ei decât ştie acum, păstrând acelaşi raport. Cu alte cuvinte, cât timp am reuşit să o învăţăm diverse şi să beneficiem de atenţia ei, bagajul cultural a avut de câştigat. Pentru că până spre nouă, zece ani, nu avea încă porniri de independenţă. De când e adolescentă şi deci rebelă şi revoltată, ea nu mai vrea, noi nu mai spunem şi uite aşa pentru unele glume trebuie să o sun pe mama, fiindcă Ana nici nu le înţelege şi nici nu are disponibilitatea să mă lase să i le explic.

Sigur, cunoaște foarte multe lucruri pe care eu habar nu le aveam la aproape treisprezece ani. Dar altele par- cel puţin la momentul ăsta- pierdute sau, din punctul ei de vedere, lipsite de sens. Încerc să văd ce e diferit în raport cu mine la aceeaşi vârstă. Gică contra eram şi eu (dacă o întrebaţi pe mama, o să vă spună că aşa am şi rămas). Convinsă fiind că eu ştiu cel mai bine, că eu am dreptate şi că ai mei nu pricep o iotă- asta simţeam şi eu. Şi totuşi. Cum pe vremea mea, maică, noi, ăştia mici, nu prea puteam să crâcnim în faţa ălora mai mari, atunci, de voie, de nevoie, ajungeam să învăţăm şi lucruri pe care la momentul respectiv nu le consideram  nici prea interesante şi nici prea utile. Dar le învăţam, că nu ne întreba nimeni dacă vrem sau nu. Iar mai târziu le ştiam. Pe când ăştia mici de acum, aproape că decid ei ce trebuie şi ce nu trebuie să cunoască. Și nu știu ce ar trebui făcut. Atenție, nu fac elogiul educației prin constrângere și abuz de autoritate, ci caut şi eu o soluţie. Sau poate că, de fapt, caut degeaba şi o fi doar o etapă. Oare le-o trece cu vârsta? Oare Google și Wikipedia sunt într-adevăr suficiente? Oare sunt eu exagerată? Voi ce ziceţi?


sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Cel mai frumos loc din lume e chiar aici

Ei bine, aşa se numeşte cartea pe care au scris-o împreună prozatoarea Care Santos (Poftă de ciocolată, Aerul pe care-l respiri,  Încăperi ferecate) şi Francesc Miralles, un scriitor şi jurnalist specializat în psihologie. Ca să nu mai prelungesc suspensul legat de prezenta cărticică, daţi-mi voie să fiu dură şi să vă spun că e cea mai proastă carte pe care am avut ocazia să o citesc în ultima vreme. Problema nu este subiectul, ci felul în care este scrisă. Deşi, fie vorba între noi, nici subiectul nu e cine ştie ce. Tot timpul cât am citit-o (se citeşte extrem de uşor) am avut senzaţia că romanul e doar un pretext pentru cei doi autori ca să susţină nişte teorii, altfel, foarte pertinente, din psihologie. Doar că, scriitură este aproape infantilă, seacă şi de-a dreptul plictisitoare.

Cartea se doreşte a fi un fel de lecţie de viaţă, un text motivaţional care invită cititorii să devină conştienţi de valoarea prezentului şi de importanţa de a se bucura de el. Pentru asta, cei doi autori (mi-am şi imaginat cum Miralles punea pe masă ideile şi Santos le îmbrăca apoi în cuvinte) au scris despre Iris, o fată tristă, singură, deprimată care va fi salvată de la sinucidere de o întâmplare bizară ce o va face să-şi revizuiască atitudinea faţă de trecut. Este exact ca şi cărţile alea de pe la tarabe cu titluri de genul Fericirea este chiar aici, Zece paşi ca să trăieşti clipa, Pofta de viaţă vine mâncând (nu există cărţile astea, ziceam şi eu aşa) dar care face pe nebuna- ea, cartea- şi aspiră la titlul de roman.

Nu ştiu cum sunt celelalte cărţi scrise de cuplul Santos-Miralles (cică ar mai fi comis-o împreună), nici cum scrie fiecare separat, dar ştiu că ce mi-a fost dat să citesc nu mi-a plăcut. E un text şcolăresc, cu personaje previzibile, banale, plictisitoare care trăiesc doar ca să scoată pe gură nişte fraze de genul celor care strâng like-uri pe facebook. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns platitudinile pe care le întâlneşti la tot pasul, autorii au presărat textul şi cu versuri din diferite şlagăre în engleză. Vorba fiică-mii: really?

Vă las un fragment mai jos şi vă spun că cel mai frumos loc din lume nu e sigur între paginile cărţii ăsteia. Nu pentru mine.

Acum avea treabă. Duşul "antitristeţe" se dovedise eficient, căci venise clipa să ia o decizie. Şi-a pus pantalonii de bumbac cu care umbla prin casă, a deschis agenda şi a însemnat numărul de telefon al unei agenţii imobiliare din cartier. Auzind vocea care i-a răspuns, a realizat că era neobişnuit ca tipii să lucreze şi sâmbăta.
- Nu mă aşteptam să găsesc pe cineva, a spus ea mirată.
- M-am angajat de câteva săptămâni, încă nu-mi permit să-mi iau o sânbătă liberă...Numele meu e Angela, cu ce vă pot fi de folos?



luni, 22 ianuarie 2018

Când mama știe mai bine

Aseară am visat-o pe mama din Rapunzel. Aia rea care o ține închisă în turn. Nu știu de ce, nici măcar nu am văzut filmul prea de curând. Altădată, ascultam melodiile din desene în mașină. Dar nu, de data asta nu a fost cazul. S-a întâmplat pur și simplu să o revăd în minte pe femeia aceea care se purta îngrozitor cu biata prințesă. O vrăjitoare, am spune. Dar dacă, m-am gândit eu de dimineață în timp ce fredonam "mother knows best", dacă, de fapt, personajul ăsta încarnează doar o mamă normală, de adolescentă? Sigur, nu mama cu totul, ci doar "the dark side" din mintea mamei.

Până la urmă, ce e o mamă de adolescentă? O femeie care, statistic vorbind, a ajuns la vârsta la care începe să vadă primele semne de bătrânețe și care, indiferent cât de în regulă este cu ideea trecerii timpului, parcă tot și-ar dori pe undeva să-l oprească. Credeți-mă: dacă faceți parte dintre femeile care spun sus și tare că puțin le pasă de bătrânețe, ori nu sunteți încă suficient de bătrâne încât să vă afecteze- mai vorbim peste câțiva ani- ori aveți norocul să faceți parte dintr-un cuplu foarte activ care vă menține tinere în cuget și simțiri, vorba cântecului (dacă nu-l știți, clar sunteți prea tinere ca să vă intereseze bătrânețea).

Revenind însă la mama asta, a lu' Rapunzel. Femeia nu e neapărat o cotoroanță. Inclin să cred că personajul are aceeași problemă ca multe dintre noi: îi e groază de momentul în care copilul va crește suficient de mare încât să vrea să plece de acasă. Și atunci inventează pretexte, imaginează pericole, doar-doar reușește să-l țină lângă ea. O să spuneți "păi, da, dar femeia aia o vrea pe Rapunzel ca să se servească de ea". Asta îmi aduce aminte de o doamnă care făcuse primul copil ceva mai târziu, pe la vreo 37 de ani, și care îmi zicea "nu contează vârsta, atâta timp cât am copilul mic, mă consider tânără".

Carevasăzică, când copilul crește și mama îmbătrânește. Nu înseamnă neapărat că te uiți în oglindă și te deprimi. Ci că undeva, pe dinăuntru, când puiul nu mai e mic și bun de luat în brațe, parcă s-a terminat și tinerețea ta și mai ales sursa aceea de iubire necondiționată cu care te-ai obișnuit atât de tare. Iar asta doare. Imi aduc aminte că eu am trăit un fel de drama pe dinăuntrul meu când Ana a început școala. Mi se părea că de acum gata, nu mai are nevoie de mine, că nu mai e "a mea". Aproape un an și ceva m-am simțit complet fără rost, o voiam mică și nebunia este că ea era de fapt, încă mică. Doar că eu nu reușeam să o mai văd așa. Eu mă vedeam doar pe mine cum trebuia să încep să fac față provocărilor unei noi vârste. O vârstă în care nu mai eram eu centrul universului ei. Adolescența este despre ea. O știu și eu și fiți siguri, o știa și mama lui Rapunzel. Dar noi, femeile, când suntem pe punctul să simțim că pierdem iubire, riscăm să devenim extrem de agresive. Ne agățăm cu putere, chiar și cu riscul de a face rău. Chiar și cu riscul de a ne simți vinovate după aceea. Asta nu înseamnă că suntem mânate de rele intenții. Ci doar speriate. Și atunci ne prefacem că "știm noi mai bine".

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes