miercuri, 8 august 2018

In familie

A fost o vreme când la noi acasă, mai tot timpul cineva suna la ușă. Eram mică pe atunci și în mintea mea, zilele era formate din școală, lecții și musafiri. Nu veneau oricum și oricând. Dădeau un telefon înainte, întrebau ce mai făcuse bunică-mea bun de mâncare (era vestită pentru borșurile de lobodă și imam-bayildi-urile ei), dacă mai aveau ai mei vreo casetă video nouă, că dacă nu, să încerce ei să facă rost de una. Am crescut cu vizitele ca principală distracție în niște timpuri când oamenii aveau mai ales prieteni reali, nu d-ăia de pe facebook. Am crescut cu vecini pe care îi știam după nume și zgomote: cu doamna doctor Ada care seară de seară ieșeau cu Lark la plimbare, cu Gina care stătea mult de vorbă cu mama, în bucătărie, cu Cati căreia i-a explodat butelia într-o iarnă, cu Gabi, vecinul de palier, care avea pistă pentru mașinuțe și trenuleț electric, cu Irina cu care mergeam la școală sau cu doamna Corciovescu, mereu elegantă, cu pălărie și port- țigaret.

A fost o vreme când vizitele presupuneau un întreg ritual. Intâi că nu puteai să-i suni omului la ușă așa, pur și simplu. Nu se cădea să-l deranjezi și să-l prinzi în capot sau, și mai rău, nepregătit să-ți ofere ceva de mâncat sau de băut. Așa că orice vizită se plănuia. Apoi nu puteai să te duci la om în casă, cu mâna goală. Măcar o sticlă de vin sau o floare pentru doamna. Sau niște bomboane de la Capșa pentru cei mici. Sau un borcan de zacuscă. Sau de murături. Ceva, acolo. Probabil că dacă fie-mea ar citi ce scriu eu aici (sunt sigură că din când în când o și face), și-ar da ochii peste cap și ar zice că vin cu povești de secol trecut. Doar că în alte părți, aceste povești încă se spun. Am văzut în Franța: acolo oamenii, vecinii, familiile, se vizitează. Se cheamă unii la alții, stau duminica, la prânz, cu toții la masă, desfac o șampanie, apoi o sticlă de vin, se țin uniți și împreună, cei tineri cu cei în vârstă. Au până și o Zi a vecinilor când totul blocul se vede și sărbătorește, iar cei noi au ocazia să-și cunoască colocatarii.

Noi ne-am dezobișnuit să avem sentimentul ăsta de apartenență la un clan. Cel puțin eu nu cred că l-am avut cu adevărat vreodată. Poate și pentru că familia mea a fost și este minusculă. Nu tu frați, nu tu surori, doar mama, două verișoare plecate prin lume, două mătuși și un unchi prin Ardeal. Chiar și așa tot ne-am putea strânge. Măcar din când în când. Am pune mâna pe telefon, am stabili o zi și o oră și apoi ne-am lăsa un pic de timp în care să ne gândim ce să pregătim bun de mâncare, cu ce să ne îmbrăcăm (eu am vreo două rochii ce zac prin dulap numai bune pentru un prânz în familie), să dăm o raită prin piață după un buchet de flori și o tură la Mega pentru vin și bomboane. Și aș lua-o și pe Ana, chiar dacă s-ar plictisi cu noi, oamenii mari. N-are decât să stea pe whatsapp. Și să mănânce toate bomboanele. Dar măcar va vedea că undeva în fundal, există o familie care continuă să-și depene povestea. Iar poveștile trebuie ascultate ca să poată fi duse mai departe.





marți, 7 august 2018

Clipa de sinceritate

Ne cunoaştem destul de bine ca să vă spun că:

- mi-am făcut şuviţe blonde
- dau meditaţii la franceză
- mă puteți citi uneori în Burda Mireasa
- nu ştiu să merg pe bicicletă
- mi-e frică de şoareci
- nu mai mănânc pâine de doi ani
- îmi place berea
- prima notă din viaţa mea de şcolar a fost un 4 pentru că am scris greşit nenea
- mai nou, mă duc în Franţa o dată la câteva săptămâni
- nu-mi place somonul
- îmi pierd serile la o telenovelă de pe Netflix.
- gătesc zilnic şi gătesc bine
- m-am îngrăşat
- în tinereţe, am lucrat la Externe, la Evenimentul zilei, în tura de noapte
- vorbesc cu mama aproape în fiecare zi
- noaptea, dorm cu lumina  aprinsă la baie
- mă enervez uşor şi asta mă enervează la culme
- sunt singură la părinţi
- nu am avut niciodată câine sau pisică
- mi-am rupt mâna la trei ani şi mi-am ros unghiile până spre douăzeci
- prima ţigară am fumat-o în Franţa, la 16 ani și ultima în martie 2016
- am platfus
- vorbesc de una singură cu voce tare
- mi-e frică de cocoși
- știu să fac cozonaci
- mi-ar fi plăcut să știu să cânt
- visez în culori
- în clasa a VI-a m-am votat singură ca să devin comandant de detașament
- am avut o broască țestoasă pe care o chema Dindi
- l-am cunoscut pe Noica
- cea mai mică notă din gimnaziu a fost un 8 la Chimie
- prăjitura mea preferată era una cu cafea, de o făcea la Beiuș, străbunica unor prieteni
- nu am fost niciodată la Oradea
- nu am fost operată de apendicită
- am făcut un an de portugheză și unul de germană
- peste câteva zile plec din Bucureşti
- ne vedem mai spre toamnă



Și acum rândul vostru.
Mă cunoașteți destul de bine ca să-mi spuneți că:
...





luni, 6 august 2018

Biata tanti

Știți la ce-mi place să mă uit cel mai mult când călătoresc în alte părți? La bătrâni. De fapt, nu. In alte părți, bătrânii se numesc persoane în vârstă sau seniori. Pentru că bătrânețea are în ea un miez de neputință. Pe când vârsta sau "în vârsta" arată mai degrabă o altă relație cu timpul. Mi se pare că imaginea omului bătrân poate foarte bine să devină un fel de unitate de măsură a nivelului de trai.

In România, nu prea avem seniori. Când sunt, sunt direct domni sau doamne pentru că, printr-o minune care nu are nicio legătură cu Statul, au reușit să se mențină și mai ales, au avut norocul să nu se îmbolnăvească și să nu sărăcească. Restul celor de vârsta a treia sunt pensionarii, bătrânii, babele și moșii. Li se vorbește cu "mata" și ei își zic singuri, de multe ori, mamaie sau tataie. Nu vor nimic pentru că nu știu ce ar mai putea să vrea la vârsta lor. Poate sănătate pentru că, chiar dacă nu pun lucrurile cap la cap, știu că medicamentele sunt scumpe și spitalele urâte. In rest, își petrec mult timp la televizor sau prin autobuze, două modalități ieftine de a uita de singurătate și de reumatism. Se duc la medicul de familie si la biserică pentru că nu-i costă nimic și pentru că-i doare. Se bucură pentru câțiva lei în plus și au și de ce, nu le pasă de Europa pentru că, în situația lor, e greu să-ți pese și de altceva decât de ziua de azi, nici măcar de cea de mâine. Când îi trimite Primăria în Grecia se duc, pentru că, la vârsta lor și în situația lor, sunt incapabili să-și facă bucurii de unii singuri.

In România, bătrânețea înseamnă renunțarea la propria independență. Odată cu vârsta devii sclav. Iar sclavii nu trebuie să aibă opinii, principii, situație sau obiecții. Ei trebuie doar să fie folositori. Săraci și folositori. De altfel, nu așa ne-am obișnuit să vorbim despre oamenii în vârstă? Ce mai face bunicu'? Ei, săracu', ce să facă și el?! Ați auzit voi vreun francez sau vreun englez să vorbească despre cineva mai bătrân cu poor Peter sau pauvre Pierre, doar pentru că respectivul a ajuns să trăiască până la 70 sau 80 de ani? Ca și cum bătrânețea ar fi o pedeapsă, nu o etapă care, ca orice altă etapă din viață, ar trebui să aibă avantajele ei. Și le are. Cel mai important fiind timpul pentru tine, cu care să faci ce vrei tu. In alte părți, seniorii se apucă de dans, cântă în cor, participă la ateliere de aranjamente florale, merg în vacanțe pe care pot să și le plătească singuri pentru că au muncit o viață întreagă. La noi, se plimbă cu autobuzul. Și nu, o strachină de mâncare sau un bănuț în plus nu este un câștig, ci o pomană. Exact ce-i trebuie lui Nenea Petre ca să ajungă bietul nenea Petre. Nici măcar bietul domn Petre. Nici măcar atât.

Domnii și doamnele mai în vârstă să mă ierte. Nu despre ei este povestea. Ci despre aceia care au avut ghinionul să îmbătrânească în vremuri proaste. Am ajuns să cred că mai presus de adolescența copilului, mai presus de momentul în care va pleca de acasă, mi-e teamă că voi îmbătrâni într-o țară care abia așteaptă să facă din mine o biată tanti Ioana.

                                                                  (sursă foto: așa-si-așa)


Urmăriți-mă și pe fb. Nu mă supăr dacă dați like și share.
sâmbătă, 4 august 2018

2 Mai, 30 de ani mai târziu

Există un moment în viaţa fiecăruia dintre noi când simţim nevoia să ne ducem nu doar cu gândul, ci chiar de-a dreptul, către lucruri din trecut. O fi nostalgia după anii din urmă, o fi curiozitatea sau un fel de încercare disperată de a ne simţi mai tineri, habar n-am. Cert este că, după o pauză de treizeci de ani, anul ăsta am avut nevoie să repun piciorul în 2 Mai. Ultima dată când fusesem prin zonă, aveam treisprezece ani, stăteam la doamna Cornea, ieşeam pe plajă prin spatele grădinii, printr-o gaură făcută în gard, mâncam la o masă mare, de lemn, sub un nuc,  eram cu o liotă de copii după mine şi în curtea de alături stătea Nina Cassian. Nu o să stau acum să vă povestesc cum s-a schimbat satul, cum s-au înmulţit cîrciumile şi cum am făcut eu indigestie de la hamsie. Prefer să vă spun, pe scurt- oricum nu am stat decât două zile- ce am constatat că e bine să ştii când te duci în zonă.
- există tren privat Softrans până la Constanţa.
- există apoi multe microbuze şi autobuze care te pot duce la Mangalia. Cu cât sunt mai mari, cu atât opresc în mai multe staţiuni. Şi da, reversul e şi el valabil. Biletele se cumpără direct de la şofer şi costă undeva la 12 lei.
- de la Mangalia, ai microbuz până în 2 Mai sau Vamă
- şoferii conduc ca nebunii.
- în 2 Mai, plaja aia frumoasă, în golful ăla potolit, cu corturi legănate de valuri, e de nudişti. N-am zis că am vreo problemă, doar am anunţat şi eu
- la Micul Golf e frumos, demn de poze, dar acolo am mâncat hamsiile cu pricina. Probabil mi-a picat ceva prost
- deşi nu citisem nimic de ea, terasa la Margot are mâncare bună
- mi-a plăcut micul dejun de la restaurantul Bianca, de pe strada Falezei. Au fresh de portocale şi, dacă aveţi noroc, ouăle ochiuri pot fi geniale, Dacă nu, nu. Eu am prins şi aşa şi aşa. Nu mi-a plăcut că se plăteşte la suta de grame. Inclusiv roşia.
- vila Marius e curată, are camere cu aer condiţionat, dar nu dă factură.
- din 2 Mai până în Vamă puteţi ajunge cu taxiul (nu ştiu cât costă), cu microbuzul (4, 50 lei biletul) sau, dacă se citeşte pe voi unde vreţi să ajungeţi (genul şalvari, turban, brăţări de piele) cu ia-mă nene, la acelaşi preţ cu microbuzul.
- în Vamă e chiar aşa de mişto cum se spune. E o afirmaţie.
- aş fi putut sta toată ziua la buticuri, să casc gura, dar nu am făcut-o
- în barul de rockeri unde am băut o bere se fuma marijuana. Altfel, muzica era bună.
- am mâncat la un restaurant cu etaj şi vedere, fix la capătul străzii principale care coboară către plajă. Nu, nu pot să vă zic cum se chema, fiindcă nu-mi mai aduc aminte. Am mâncat bine şi nu, nu vă pot spune ce, căci, încă o dată, nu-mi aduc aminte. Şi nu, nu am fumat nimic, ci doar mă lasă memoria.
- pentru amatorii de senzaţii tari, vă recomand să vă întoarceţi în 2 Mai, direct pe plajă. Veţi avea parte de o oră de mers pe stânci, printre alge în putrefacţie şi miros de hoit, fără posibilitatea să mai ieşiţi la drumul mare.
- m-am întâlnit cu două cunoscute în decurs de câteva ore. E ca pe facebook: plin de prieteni, prieteni comuni şi cereri de prietenie.
- nu am făcut nicio baie. Vremea era ploioasă.
- am prins furtună în fiecare zi. Adică două. Furtuni.
- mi-a rămas gândul la clătitele uriaşe de le-am văzut la oameni, în jur. Nu, nu am cumpărat şi cu toată indigestia, am reuşit să mă întorc din concediu cu două kile în plus. Nu-mi spuneţi că e de la bere, că nu vă cred.
- la întoarcere, trenul era arhiplin. Rezervaţi-vă bilete din timp.
- cred că o să mai merg un weekend, în septembrie, Cu Ana. Poate o conving să-şi ia şi ea o clătită, să gust şi eu.
- a fost frumos.
- de fapt, a fost chiar foarte frumos.
- şi da, aţi înţeles bine, nu am fost cu copilul.
- am făcut o singură poză. Iat-o:


vineri, 20 iulie 2018

Niște cărți

Știți despre ce nu am mai vorbit de ceva vreme? Despre cărți. Și chiar avem ce vorbi pentru că iată, am sub ochi trei romane extraordinare ale unor scriitori români pe care vă sfătuiesc să nu-i ocoliți. (încă am văzut că există persoane care evită autorii autohtoni). O să vă povestesc în ordinea în care le-am citit și voi începe cu o carte recomandată de o prietenă, într-o seară, pe facebook, când stăteam și noi, de vorbă, ca fetele. Se numește Căsnicie și e scrisă de Dan Coman. Cartea asta este despre un el și o ea care se căsătoresc, fac un copil și ajung să trăiască o poveste împreună doar pentru că așa s-au obișnuit. E nevoie de un al treilea, un fel de liant care să lipească fisurile, să-i tragă cât mai aproape unul de celălalt, să-i țină împreună fiindcă separat, nu mai știu cum să funcționeze și le e frică să încerce să învețe. Când al treilea dispare, el și ea se prăbușesc și rămân din nou, singuri. Đeși titlul implică musai ideea de cuplu, de "doi", cartea lui Dan Coman este despre singurătate și despre sacrificiul pe altarul relațiilor. Pe lângă subiect, frumusețea acestei cărți constă în felul în care autorul știa să vorbească, pe rând "ca bărbat" și "ca femeie". Personajele își pasează dreptul la replică de la unul la celălalt, într-o încercare a autorului de a explica de ce se rup iubirile când se rup.



A doua carte este complet atipică. Grădina de sticlă este cel de-al doilea roman al Tatianei Țîbuleac și ca și primul, aproape că te înșfacă. A fost suficientă o propoziție- Mă nasc noaptea, am șapte ani pentru ca autoarea să te lege mâini și de picioare și să te tragă după ea într-un univers greu, populat de personaje descrise în tușe groase, un univers pe care aproape că-l poți simți, mirosi, gusta. De altfel, scriitura Tatianei Țîbuleac este atât de plastică încât pare vie. Povestea este cea a Lastocikăi, o fetiță luată de la orfelinat de către Tamara Pavlovna, o femeie care încearcă să facă avere strângând sticle goale, într-un Chișinău ce pendulează între două culturi. Cu această poveste, autoarea se așează la granița dintre Rusia și restul lumii, dintre două limbi și două culturi și te obligă pe tine, cititor, să trăiești pe viu drama atâtor oameni din Moldova. Incă o dată, stilul Tatianei Țîbuleac face ca această scriitoare să devină o voce unică în momentul de față, în literatura contemporană.

Celelalte povești de dragoste scrise de Lucian Dan Teodorescu se doresc a fi niște frânturi de viață perfect legate unele de celelalte pe măsură ce înaintezi în lectură. Cartea este un fel de puzzle care se construiește în jurul acelorași personaje care populează unsprezece povești de iubire în care, deși personaj principal, iubirea mai degrabă lipsește. Minunat este felul în care autorul știe să-și facă personajele să vorbească. Intră în capul lor, li se substituie cu totul, sare de la un gând la altul cu repeziciunea și naturalețea celui care nu se știe privit. Cartea este mai degrabă film lucru deloc surprinzător pentru un autor cunoscut ca și scenarist.

Dacă mai aveți autori români buni de menționat, las lista deschisă.

marți, 17 iulie 2018

Când nu ne certăm, ne abținem

Vreți să știți cum arată viața cu o adolescentă? Când nu ne certăm, ne abținem. In mare, cam despre asta este vorba. Nu vă imaginați că lucrurile se întâmplă treptat. Nicidecum. Nu e ca atunci când ai avut, totuși, nouă luni la dispoziție să te obișnuiești cu ideea că urmează să fii părinte. Adolescența vine dintr-o dată. Sigur, în teorie, știi și tu lucrurile astea; ba chiar când copilul e mic și tu stai și citești fel de fel de chestii de parenting menite să te fac mai bun, mai calm și mai ales mai iubit, aproape că ești convins că la voi nu va fi ca la alții. Păi noi ne spunem tot, și la noi acasă ținem cont de nevoile unora și altora, iar eu am încredere sută la sută în a/al mea/meu, etc. Ha! Câtă naivitate! Si știți de ce? Pentru că adolescența nu e despre voi, ci despre ei. Despre ăștia micii care, dintr-o dată, se trezesc luați pe sus, dați de pământ și obligați să trăiască într-un roller coaster hormono-sentimental la capătul căruia speră să iasă teferi. Probabil că vă întrebați- bine și noi ce trebuie să facem? Nimic. Iar asta, după mine, este cel mai greu.

Să vă dau un exemplu. Să zicem că sunteți părintele unui copil de 12-13 ani care, ca orice copil, își dorește lucruri. Iar voi, ca orice părinte, vă dați peste cap să le îndepliniți, nu care cumva să-i vedeți dezamăgirea în priviri sau, și mai rău, să vă treziți cu replici de genul: sigur, tu nu auzi niciodată ce cer eu/ am înțeles că nu se poate și zdrang ușa de la cameră/ asta e, o să aștept să cresc și să pot să fac ce vreau, etc. Spuse pe un ton tăios, eventual și cu niște lacrimi în ochi, cuvintele astea au darul să vă facă să vă simțiți mizerabil și extrem de neiubiți. Așadar mai bine vă chinuiți și încercați să-i faceți pe plac pentru un pic de liniște. Și de iubire! (fie vorba între noi, cam despre asta este totul) Doar că speranța că după asta va fi bine moare prima. E doar o iluzie. Imediat ce dorința îi este îndeplinită, copilul de 12-13 ani va continua să fie nemulțumit. Poate chiar și mai tare decât înainte. Și știți de ce? Pentru că nemulțumirea asta care îl doare pe dinăuntru nu se poate rezolva cu nimic din exterior. Nu trece decât cu vârsta. Așadar, faptul că el continuă să se simtă nefericit chiar și după ce primește ce cere îl aruncă într-o zonă de teamă care se va traduce prin agresivitate. Asta e! Incă o dată, nu are legătură cu voi, ci cu el! In rarele momente de acalmie, Ana mea îmi spune "uneori simt că am un fel de spiriduș pe umărul stâng care îmi zice hai, țipă, țipă, țipă!" Și atunci, țipă. La mine, de cele mai multe ori. Motivele sunt de obicei pretexte. Un fel de supape pe care și le crează ca să poată să se răcorească.

In consecință, după ce a cerut insistent la Londra care, zicea ea, e "Parisul meu, mami"- iar voi știți ce vrea să spună asta-  copila mea de treisprezece ani a bodogănit zece zile, și-a târșâit picioarele în urma mea, pe stradă, întrebând din două în două minute "da' acum uuuunde mai mergeeem?", nu m-a lăsat să-i fac poze, și-a dat ochii peste cap în fața fiecărui monument și a stat cu nasul în telefon de fiecare dată când încercam să leg o conversație. M-a enervat? Oh, da! Ce am făcut? Păi, tocmai ce v-am spus că e de făcut: nimic! Pentru că am înțeles un lucru (e drept că mi-au trebuit aproape doi ani de terapie pentru asta)- că indiferent ce voi face,  ea tot la fel se va purta. Și atunci am decis să o las în pace. Complet. Să fac programul așa cum vreau eu, să mă bucur de vacanță, de oraș și de soare și să admit că Ana va fi un partener de călătorie indiferent și cârcotaș. Și că nu are rost să mă simt responsabilă sau vinovată că ea nu se poate bucura așa cum probabil și-ar fi dorit. Posibil că e deja la vârsta la care are nevoie mai mult de prieteni decât de părinți, ca să-i fie bine. In plus, adolescentul vrea ca lumea din jur să fie în permanență conștientă de nemulțumirile lui; așa că nu-și dă voie să zâmbească prea mult, să se simtă bine ca nu cumva, doamne-ferește, să crezi că i-a trecut! Sentimentul meu de vreo doi ani încoace e că rolul meu în ochii Anei e să fiu de vină. Pentru tot. Așa poate ea să-și manifeste furia. E trist și nedrept, dar încă o dată, nu e despre mine.

La Londra, am făcut eu programul. Am întrebat-o de vreo câteva ori ce și-ar dori să facem, a făcut greșeala să răspundă absent și vădit plictisită "mi-e egal", așadar am decis să profit. Am renunțat rapid la ideea de a vedea mai mult entuziasm pe fața ei. Se pare că și dacă există, îl ține bine ascuns! Doar din când în când, între două furtuni, mai apare la suprafață copilul din ea și atunci se lasă să râdă, să ceară îmbrățișări și înghețată sau să plece din parc, târând vreun băț după ea. Apoi, ca și cum ar fi făcut o indiscreție, redevine ursuză și nemulțumită.

Am citit într-o carte că atunci când sunt pradă furiilor și par de nestăpânit în agresivitatea lor (Ana țipă, plânge, e sarcastică până la impertinență), ei așteaptă ceva. Pe de o parte, așteaptă să rezistăm, să nu ne mișcăm de lângă ei și să-i iubim chiar și când se poartă îngrozitor. De fapt, așteaptă să-i iubim mai ales când se poartă așa pentru că, la vârsta asta, lor le este imposibil să se iubească pe ei. Asta trebuie să o facem noi. Iar pe de altă parte, așteaptă o întrebare: ce pot să fac să te ajut? Surprinzător, ei știu răspunsul. Doar că de cele mai multe ori, nouă ne este greu să-l acceptăm. Știți care e? Nimic. Doar să stăm pe loc, la prindere. Iar în timpul ăsta, cât ei se chinuie să crească, să ne dăm voie să ne ocupăm și de noi. Nu le luăm nimic. Ba dimpotrivă. Cred sincer că singura modalitate reală de-a face față adolescenței copiilor noștri este să ne facem fericiți pe noi, fără legătură cu ei. Pentru că neiubirea lor este atât de mare și de crudă, că e greu să-i reziști fără să suferi și tu și să o iei personal. Iar suferința produce agresivitate. Așadar, dacă intrați în jocul lor sperând să restabiliți ordinea, veți ieși storși și înfrânți. Or ei au nevoie de părinți puternici și fericiți care să nu pună presiune pe ei, așteptând dovezi de iubire. Pentru că nu au de unde. Nu încă.



Dacă vi s-a părut interesant, un like și un share ar prinde bine.
duminică, 15 iulie 2018

Londra continuă

Are you ready? I said: aaaare youuu reaaady? Buuun, căci după cum v-am ameninţat zilele trecute, seria poveştilor londoneze nu s-a terminat. Ba dimpotrivă, având în vedere că astăzi o să vă spun cele mai cele lucruri pe care le-am făcut. Şi o să încep şi cu cele mai accesibile: două tururi de oraş gratuite. Hm, accesibil, nu? Am descoperit felul acesta de a vizita oraşe la Atena când gazda noastră ne-a rezervat un tur de trei ore prin capitală, în engleză, cu o tinerică minunată drept ghid, tobă de carte şi iremediabil îndrăgostită de locurile din jur. După trei ore am avut efectiv senzaţia că am început să mă orientez altfel în spaţiu: ştiam poveşti, aveam repere şi mai ales îmi făcusem o idee despre istoria Atenei.

La Londra nu aveţi nevoie de nicio gazdă care să vă rezerve un astfel de tur. Şi asta pentru că aveţi o listă cu toate tururile propuse pe spatele unei hărţi disponibilă gratuit la ghişeul unde se vând biletele de autobuz pentru centrul oraşului. Pe făcătorii ăştia de tururi îi cheamă Strawberry Tour şi îi găsiţi sau prin oraş (îi veţi recunoaşte după umbrelele cu căpşună) sau pe pagina lor de net. Inainte să intru în amănunte, să vă spun totuşi că aceste tururi durează trei ore la sfârşitul cărora îi oferiţi ghidului preţul pe care îl consideraţi voi corect pentru munca lui. In general, am văzut că se obişnuieşte să se dea cam 10 euro de căciulă, adică vreo şapte lire. Am observat însă şi o familie care a plecat fără să dea nimic şi un olandez care i-a dat ghidului o bancnotă de 20 de lire. Depinde de voi. 




Acum, despre tururi. Sunt multe şi pentru toate gusturile. Aveţi, de exemplu, turul Harry Potter, turul Jack Spintecătorul, turul barurilor, turul de Artă stradală din Soho, turul Fantomelor şi cele două, clasice, pe care le-am ales eu şi anume cel de pe malul estic şi cel de pe malul vestic al Tamisei. O să vă spun doar atât: până să merg în aceste tururi, mă plimbam de bezmetică printre monumente, făceam câte o poză cu telefonul, să fie, şi torturam infanta obligând-o să bată bulevardele aiurea şi să se uite la clădiri care nu-i spuneau nimic. Apoi, i-am cunoscut pe Adam şi pe Alex, ghizii de la Strawberry şi dintr-o dată totul a căpătat sens. Am avut parte de un curs de şase ore de istorie, în total, în compania a doi tineri absolvenţi de universitate (Adam a făcut de altfel, un master la Oxford), plini de umor, pe care i-am ascultat cu gura căscată, la poveştile cărora am râs şi care ne-am povestit într-un stil foarte degajat o groază de lucruri despre Marea Britanie şi Londra. Cât despre Ana, ea a fost super entuziasmată, mai ales că băieţii ăştia erau şi frumuşei. Ce trebuie să faceţi pentru a beneficia de un astfel de tur? Nimic. Intraţi pe pagina lor ca să vedeţi zilele şi orele tururilor (sunt cam în fiecare zi, de obicei în jur de 10h00) şi după ce aţi ales, vă duceţi la locul de întâlnire. In general, grupurile pot fi de la câteva persoane (la Atena am fost 8) până la câteva zeci (la turul din Londra făcut de Alex ne-am strâns cam 50 de turişti). Este şi o ocazie să cunoaşteţi oameni din toate colţurile lumii şi să descoperiţi oraşe atunci când, să zicem, călătoriţi singuri, în interes de serviciu şi n-aveţi decât o zi sau nici măcar la dispoziţie. Tururile sunt disponibile în engleză sau spaniolă. 

După cele două tururi, urmează cele două zile petrecute în afara Londrei. La Oxford şi la Brighton. Ambele destinaţii sunt cam la o oră şi ceva distanţă de capitală şi biletele de tren pentru un adult şi un copil dus-întors au fost de vreo 30 de lire la Oxford şi 20 la Brighton. Înainte să intru în amănunte, trebuie să vă fac o mărturisire: unul dintre lucrurile care se aflau pe lista scurtă de visedeîndeplinitînaintesăcrap era să ajung şi eu într-un orăşel englezesc aşa cum văzusem în filme. Aşadar, atunci când eram cu biletele de avion pentru Londra în buzunar, eu nu mă gândeam decât la orăşelul meu. Iată de ce am ajuns noi la Oxford. Dintr-o dată, m-am simţit ca-n Harry Potter. De altfel, câteva scene au fost filmate acolo. Ca să descoperim locurile în timp util am luat un free urban tour  care ne-a ajutat să ne facem o idee. 



După trei ore, timp în care mă gândeam la învăţământul de la noi şi la anii lumină care ne despart de învăţământul de la ei, am decis că dat fiind visul meu, ziua aia merita să fie consemnată printre amintiri ca fiind aproape perfectă. Şi atunci, am descins în cea mai veche cafenea din oraş şi am lăsat-o pe Ana să facă cinste cu un adevărat Five o'clock tea, cu prăjiturele şi gem şi cu ceai cu lapte. Iar ca ziua să fie şi mai frumoasă, ne-am dus spre după amiază în grădina botanică, absolut fantastică. Atât de fericită am fost cu excursia mea la Oxford încât infanta, setată să mă enerveze, a ajuns să-mi spună măi, mamănici nu pot să mă mai oftic pe tine, cu zâmbetul ăsta larg care ţi-a rămas pe faţă! Dacă ajungeţi prin preajmă, vedeţi că sunt nişte librării foarte frumoase. Şi luaţi-vă un tur, economisiţi timp şi energie şi mai ales aflaţi poveşti despre Alice în Ţara Minunilor, Tolkien sau Harry Potter. O să vedeţi chiar şi sala în care s-a filmat momentul cu împărţirea pe caste.




La Brighton am ajuns la sugestia nepotului meu care tocmai fusese cu gaşca. In plus, am şi eu un fix (pe lângă cel cu orăşelul de provincie) şi anume să văd marea acolo unde există. Iar Brighton este, aţi ghicit, chiar pe malul apei. Mi-a plăcut nespus ieşirea asta. In primul şi-n primul rând pentru că, nu ştiu ce curenţi şi energii s-au abătut asupra Anei când a intrat cu picioarele în apă, dar a fost într-o pasă excelentă toată ziua. Nu numai că nu ne-am hârâit, dar chiar a catadicsit să se arate veselă şi binedispusă într-atât încât a ridicat embargoul pe poze şi m-a lăsat s-o imortalizez. Orăşelul este adorabil: colorat, animat, plin de turişti şi de baruri şi cafenele, cu o stradă comercială unde vă sugerez să vă uitaţi după magazinele de ceai şi cafea, un parc frumos în jurul unei clădiri somptoase care adăposteşte un muzeu şi o plajă care nu există. Aţi auzit foarte bine: imaginaţi-vă nişte camioane care au strâns pietre de pe versanţi şi le-au vărsat pe malul mării. Nu e vorba de pietricele, ci de bolovănaşi mai mari sau mai mici pe care e imposibil să mergi în picioarele goale. Chestia cu camionele era o metaforă, nu luaţi de bună toate poveştile pe care vi le spun!



Am terminat şi cu excursiile. Am lăsat pentru la urmă cel mai frumos lucru pe care l-am văzut la Londra. In orice caz, cel mai frumos pentru Ana. O comedie muzicală. Recunosc că am fost surprinsă să văd câte teatre şi săli de spectacole pot fi în oraşul ăsta şi ce viaţă culturală intensă se desfăşoară. Dar mai ales la ce standarde! Dragii mei, după ce am văzut The Lion King la Lyceum Theatre, am ajuns să privesc producţiile româneşti de acest tip cu simpatia cu care îţi priveşte rudele de la ţară. Producţia pe care am avut şansa să o aplaud mi-a întrecut orice aşteptări: ce buget şi ce talent şi câtă şcoală şi măiestrie pentru o asemenea mobilizare de forţe! Pentru că exact asta am simţit. Că am asistat la un spectacol care s-a dorit perfect. Ce decoruri, ce costume, ce inginerie să facă punerea în scenă, ce voci, ce coregrafie, ce orchestră! Ana a avut lacrimi în ochi şi recunosc că nici eu nu am fost departe. Dacă vreodată vă duceţi la Londra, aruncaţi un ochi înainte pentru că, luate din timp, biletele la un astfel de spectacol sunt în jur de 20 de lire. Şi merită fiecare bănuţ. Este realmente o experienţă! Şi da, copila a fost arhi fericită, mai ales că ea a fost cea care în prima zi a văzut afişul şi şi-a dorit din tot sufletul să meargă. Noroc cu verişoară-mea (mama nepotului cu Brighton-ul) că ne-a cadorisit cu biletele.



Şi dacă la sfârşit vă întrebaţi câte rude mai am prin Londra, o să vă spun că nepotul are şi o soră sau vară-mea mai are şi o fată, cum vreţi voi. Gata, acum ştiţi tot. Ba nu. Mai trebuie să vă povestesc ceva. Cum să faceţi faţă furiilor adolescentine care bineînţeles că izbucnesc exact când vă e lumea mai dragă. Dar despre asta, pe luni-marţi încolo.

vineri, 13 iulie 2018

Femeia de sub pătură

Te iubesc! Asa-i ziceam lui tata până-i simţeam zâmbetul la capătul firului şi el îmi spunea şi eu, iubita mea, si eu. Mie îmi plăcea să-mi spună cineva iubita mea. Atât. Să o spună, să o repete, să elibereze consoane şi vocale în aer i u b i t a care apoi să vină spre mine, să mi se ofere, să aştepte să le iau şi să le zornăi în faţa tuturor, spunând că sunt ale mele. Erau doi băieţi la mine acasă. Colegi de clasă. Matei şi încă unul pe care nu mai ştiu cum îl chema. Veniseră la mine, după şcoală, că eu aveam video. Era un film cică faimos, dar noi am dat pe repede-nainte exact când ei erau în pat şi el ridica pătura ca să o vadă pe ea goală. G o a l ă! Cu o vocala mai puţin decât iubită. Şi cu o consoană mai puţin, ca şi cum unele lucruri trebuie să rămână constante, De exemplu, lipsurile. Băieţii îşi dădeau coate. Aveam vreo doisprezece ani. Abia îmi venise ciclu. Când bărbatul ăla a ridicat pătura, nu ştiu de ce am simţit nevoia să strâng picioarele. Apoi l-am sunat pe tata. De fapt, m-am dus să sun pe cineva. Nu le-am spus pe cine. Doar voiam să zic cuiva te iubesc cu toată gura şi să-i fac pe ăia doi să-şi dea iar coate. Mă gândeam că a doua zi, la şcoală, toată lumea o să creadă că am iubit. Ştiam că Matei nu va putea să-şi ţină gura. Dar el le-a povestit despre femeia de sub pătură. Bă, le zicea el băieţilor strînşi la banca lui şi a celuilalt pe care nu mai ştiu cum îl chema.  Vă daţi seama? Aia era goală! Trei vocale.  Dar nu alea bune.


joi, 12 iulie 2018

Urmăritorul

Fac o pauză de povestiri londoneze (căci da, nu s-au terminat), ca să vă împărtăşesc o poveste de pe meleagurile patriei.

Se făcea că într-o zi, două fetiţe de 13 ani au decis să dea o raită prin parcul de lângă casă. Parc mărişor care, la ora aceea, (undeva, spre 11h30) era plin de copii. Şi cum stăteau ele de vorbă pe o bancă, numai ce văd un domn, la vreo treizeci de ani, care se aşează fix în faţa lor şi nu le scapă din priviri. Şi cum 13 e the new 16, fetele noastre au decis că mai bine schimbă banca şi aleea că poate aşa scapă şi de necunoscut. Greşit. Trei alei mai încolo, omul nostru reapare şi tot cu ochii pe ele, încercând să se apropie. Fetele decid să meargă la locul de joacă acolo unde ştiu că e plin de adulţi. Bărbatul le urmăreşte fără însă a încerca să intre în vorbă cu ele.  Doar e acolo, prezent, cu ochii pe ele şi nu dă semne să plece. Atunci una dintre ele, a mea, pune mâna pe telefon şi-l sună pe taică-su care ajunge în câteva minute în parc, dimpreună cu poliţia. Individul este luat şi dus la interogatoriu. Fetele se întorc în siguranţă, acasă. 

Acum, o să vă întrebaţi, probabil, de ce nu au plecat din prima, din parc. Pentru că, chiar dacă arată mai mature, mintea e tot de 13 ani şi discernământul aşişderea. Concluzia- nu vă amăgiţi că dacă ştiu la ce folosesc prezervativele, poartă 39 la picior şi se descurcă mai bine ca voi pe calculator, sunt capabili să ia decizii de oameni mari. Tot copii sunt. Probabil că aceia dintre voi care au copii încă mici îşi spun că ai lor nu vor avea ce căuta singuri, în parc, mai devreme de majorat. O să mai vorbim peste câţiva ani. Fără să compar cu generaţia mea, mi se pare normal ca independenţa lor să facă parte din procesul de creştere. Oricum nu putem să-i păzim de toţi şi de toate. Aşadar, o idee ar fi să-i învăţăm ce să facă în situaţii de pericol. Iar felul în care fetele din poveste- a mea şi prietena  ei- au acţionat, mi s-a părut demn de laudă. Au observat un comportament suspect, au rămas în locuri aglomerate, au sunat un adult şi au văzut că poliţia îşi face treaba. Apoi, au cerut o îmbrăţişare fiindcă erau destul de speriate. Poate o să vreţi să aflaţi şi de ce nu m-au sunat pe mine, deşi eram acasă şi deci, foarte aproape de parc. Pentru că, după spusele fetelor, voi, mamele, vă stresaţi prea tare şi de spaimă, ajungeţi să ţipaţi sau să ne certaţi! Good point!

Cât despre individ, nu ştiu urmarea. Ştiu doar că astfel de potenţiale pericole sunt peste tot în lume şi în viaţa Anei mele e doar începutul. Dar după ce am văzut cum a acţionat, am încredere în ea că se va descurca. Altfel, aş vrea să-i mulţumesc universului că taică-su a răspuns şi a venit în parc, pentru că exista şi un plan B, din ce mi-au spus copilele: în caz de tentativă a individului de a se apropia de ele, să-l pocnească cu genţile în cap. Până la urmă, 13 rămâne 13.




marți, 10 iulie 2018

Pe scurt

Am ajuns la vârsta la care:

  • îmi place din ce în ce mai mult de mine
  • ştiu să primesc complimente
  • accept cadouri şi bucurii, fără să tot zic nu era nevoie
  • nu mi-e ruşine să spun ce vreau
  • îmi place compania femeilor
  • nu mă mai enervez așa de uşor
  • nu mai ţip la copil- mă rog, nu așa de des
  • când ţip, nu mă mai simt prost
  • nu mă mai deranjează că semăn cu mama
  • nu semăn cu mama chiar așa de tare
  • mă cunosc din ce în ce mai bine 
  • nu mă simt vinovată să-mi fac bucurii doar mie
  • fac Pilates pentru că-mi place
  • m-am lăsat de fumat pentru că nu mai aveam nevoie
  • port hainele la comun cu fiică mea
  • evit dulciurile
  • nu mai mănânc pâine
  • nu mă mai uit la televizor
  • am seriale preferate şi da, la unele mă uit doar pentru că-mi place de tipul din film
  • ronţăi fructe în pat şi las castronul pe jos până dimineaţă
  • am învăţat să descarc poze pe calculator, să plătesc facturi on line şi să mă cert doar când e nevoie
  • mi-am făcut Pilonul III
  • mă gândesc să emigrez
  • îmi place ceaiul
  • mi-aş dori să fac un master
  • mă bate gândul să-mi cumpăr maşină
  • mi-am cumpărat, în schimb, ciocan şi un set de şurubelniţe
  • am bătut primele cuie şi am înrămat primele tablouri
  • am desfundat chiuveta
  • am pus jardiniere pe balcon
  • îmi place şampania 
  • fac complimente oamenilor pe stradă
  • dansez în magazine dacă cântă Get Lucky
  • mă gândesc la un tatuaj
  • aş scrie o carte (de fapt, am scris-o, dar încă nu ştiu ce să fac cu ea)
  • port rochii cu genunchii la vedere
  • cer ajutor
  • îmi plac picioarele mele
  • am pantofi cu toc
  • mă duc la masaj facial (am fost doar o dată, dar o să mai merg)
  • iau Calciu
  • am riduri 
  • fac cumpărături on line
  • mi-am lăsat părul lung
  • mi-e dor de Ana când era mică
  • zâmbesc mult
  • am bufeuri
  • mi-ar plăcea să vizitez Japonia
  • mă uit pe etichete înainte să cumpăr
  • mi-e dor de un concert
  • ştiu că răutatea se naşte din suferinţă și din teamă
  • mă gândesc să mă fac roşcată
  • am patruzeci şi trei de ani

sâmbătă, 7 iulie 2018

Londra- capitolul I

Cucu! I'm back, cum s-ar spune pe la noi, prin urbe. Şi dacă sunteţi şi voi gata, haideţi să vă povestesc, pe scurt (nu de alta, dar sunt într-o pauză, la radio), ce poţi face vreo zece zile prin Londra şi pe lîngă. De la bun început trebuie precizat ceva: aţi fost de curând prin Occident? Ştiu şi eu, pe la Viena, Paris, Amsterdam? Vi s-a părut scump? Ha! Mă faceţi să râd. Trebuie să vizitaţi Londra ca să înţelegeţi cu adevărat ce înseamnă preţuri mari. Aşadar, primul sfat: duceţi-vă la Londra când v-o permite bugetul. Altfel riscaţi să fie destul de frustrant. Totuşi, se poate şi aşa şi o să vă spun cum.

Eu fac parte din categoria oamenilor norocoşi. Şi anume, am prieteni şi rude în punctele cheie de pe glob. Concret, vară-mea locuieşte la Londra şi mai mult, a avut şi spaţiu să mă ţină la ea. In tinereţe a locuit la Paris, aşa că, cum s-ar spune, mă ţin şi eu după ea ca scaiul după oaie şi uite aşa, mai văd şi eu lumea. Mai mult, pentru că e verişoara mea mai mare, a avut şi grijă de mine şi a răsfăţat-o şi pe fie-ea care, în sfârşit, a catadicsit să zâmbească. Altfel, se pare că e în fişa postului de adolescent să fie morocănos şi veşnic nemulţumit. Dar despre asta, data viitoare.



Să revenim la vacanţă. Partea bună cu Londra este că  este o destinaţie unde e uşor de ajuns. Aveţi low-costuri la sume absolut modice: eu am plătit 80 de euro pentru două bilete, fără bagaj de cală. Asta este avantajul de a merge vara când tricourile ocupă mai puţin loc decât puloverele. De la aeroport găsiţi autobuze care vă duc în centrul Londrei. Puteţi cumpăra bilete şi pentru întors. Detaliile le găsiţi pe paginile aeroporturilor, nu vă mai dăscălesc eu acum cu astfel de detalii.

Londra este un oraş extrem de mare. Se întinde ca o clătită uriaşă, iar primul şoc pe care l-am avut a fost preţul călătoriei cu metroul. Spre deosebire de alte destinaţii (Atena, de exemplu) aici chiar e greu să nu iei deloc metroul, sperând să economiseşti nişte bani. Noi am cumpărat două cartele pe care le-am tot alimentat cu lire (cam la trei zile mai puneam 20 de lire), dar cred că ar fi trebuit să mă interesez de abonamente şi mai ales de reduceri pentru copii. Nu am făcut-o, deşi ar fi fost de ajuns să arunc un ochi aici. Mi se pare că se poate chiar obţine o cartelă gratuită pentru copii dacă o cereţi din timp.

Primele două zile de Londra am bătut străzile, cheiurile Tamisei şi parcurile, într-un fel de încercare de a lua pulsul oraşului. Care oraş, sub un soare copleşitor, s-a dovedit impresionant de viu şi de cald. Am avut senzaţia că zece zile cât am stat acolo, am fost martora unui fel de festival al fericirii. Eu nu ştiu ce-şi pun oamenii ăştia în ceai de toată ziua sunt aşa de tonici şi de zâmbitori, In orice caz, văzuţi din exterior, par foarte veseli, amabili, toleranţi şi politicoşi. Adică, genul ăla de oameni pe care ţi i-ai dori prieteni şi vecini.



Avantajul la un sejur ca al nostru, mai lung, este că îţi permiţi să laşi monumentele alea, de listă, mai la urmă şi să începi cu ceva mai distractiv. In cazul nostru: Portobello Market. Este un târg care se întinde pe o stradă întreagă din Nothing Hill plin cu tarabe cu de toate: mâncare, prăjituri, legume şi fructe, haine, antichităţi, băuturi, iar mâncare, iar haine, într-un du-te vino plin de culoare şi de gust care ne-a încântat şi pe mine şi pe Ana. Pe mine, pentru că îmi place mult pitorescul târgurilor de acest fel, pe Ana pentru că şi-a cumpărat un tricou cu nu ştiu ce personaj din nu ştiu ce film. 15 lire. Tricoul. A fost mulţumită vreun sfert de oră.



Şi pentru că tot vorbim de târguri, aflaţi că mai este unul poate şi mai fistichiu: Camden Market. Aveţi metrou direct şi de acolo încă cinci minute de mers pe jos până ajungeţi într-un loc plin de terase, mâncare stradală şi buticuri cu haine care de care mai faine. Mai ales pentru fanii stilului rock, gotic sau hippie, ăsta este locul! Ana s-a făcut cu o pereche de şalvari absolut demenţiali. Sper să nu-i ia cu ea în tabără ca să-i pot împrumuta şi eu.


Tot la capitolul târguri, pieţe şi vânzători ambulanţi, pe malul Tamisei, cam în faţa lui Tate Museum, muzeul de artă contemporană, se mai adună buchinişti şi puteţi găsi diverse fotografii sau desene drăguţe şi la preţuri rezonabile. Şi o ultimă indicaţie referitoare la pieţe: Borough Market. Promiteţi că dacă aveţi timp, daţi o raită, da? Găsiţi de toate, dar mai ales o super ambianţă şi nişte brânzeturi şi brioşe de mi-a lăsat gura apă. De altfel, pieţele de genul ăsta sunt o soluţie pentru a mânca bine şi mai ieftin decât într-un restaurant.



Şi pentru că am amintit de Tate museum pe care nu am apucat să-l văd, să vă povestesc în ce muzee am intrat. Bineînţeles, după cum probabil că vă aşteptaţi, în alea gratuite. Nu însă în toate că nu am avut nici timp şi sincer, nici chef. Ei bine, profit de ocazie să vă mărturisesc că de ceva vreme încoace am decis că viaţa e prea scurtă ca să faci lucruri de care, de fapt, nu ai chef. Aşadar nu am fost la British Museum şi nici la London Dungeon, m-am dus însă la Natural History Museum, la cel de Ştiinţe şi la preferatul meu- Victoria and Albert Museum, aşa numitul V&A Museum. Toate trei se vizitează absolut gratuit, doar expoziţiile temporare sunt contra cost.

Ce m-a impresionat la Muzeul de Ştiinţe Naturale? Trei lucruri: clădirea în sine şi mai ales prima sală, scheletele de dinozaur şi de balenă, dar mai ales grupurile de copii de toate vârstele venite cu profesori pentru a învăţa concret despre viaţă. Să vă povestesc despre sala dedicată reproducerii şi naşterii? M-am simţit ca din lumea a treia când am văzut cum se face şcoală în ţările normale. Ah, şi a mai fost un episod care mi-a rămas în minte. Nişte băieţi la vreo 15 ani au descins în masă la toalete. Care, de data asta, erau comune. In spiritul specific vârstei, îşi băteau unii altora în uşă, făceau gălăgie şi mai grav, blocau toaletele. A venit proful şi le-a zis pe un ton calm, dar ferm: domnilor, vă rog un pic de respect! Suntem într-un muzeu! Şi ăia au tăcut! Înţelegeţi? Au tăcut! Fără comentarii, fără băşcălie, fără gesturi obscene când proful le-a întors spatele şi a plecat. Cam asta este ce numesc eu bună creştere. O să vorbim şi despre asta.


La Muzeul de Ştiinţă am ajuns târziu şi practic n-am avut prea mult timp să petrecem înăuntru. E un muzeu interactiv unde le sfătuiesc pe femeile normale, ca mine, să-şi trimită copiii cu taţii. Eu, în afară de a apăsa pe buton acolo unde scria apăsaţi pe buton nu am ştiut să-i arăt Anei altceva. Şi atunci, ca să mă dau şi eu mamă cool, am făcut o greşeală. Am acceptat fără să văd despre ce e vorba să dau 12 lire ca să intru cu infanta într-un simulator de zbor. Practic, am dat bani ca să stau cu capul în jos vreo zece minute. A fost groaznic, dar încă o dată, infanta a râs.



Şi acum, despre frumos. Căci despre asta este V&A Museum. O clădire superbă care strânge în interior obiecte frumoase din diferite colţuri de lume şi din diverse epoci. De la tapiserii din Evul Mediu, la servicii de ceai din dinastia Ming, la colecţii de haine sau monumente funerare, de la mobilier Rococo, la săbii de samurai sau statui budiste, muzeul acesta merită cel puţin o jumătate de zi. După ce ieşiţi, puteţi să vă continuaţi plimbarea prin cartier şi să aruncaţi un ochi la Royal Albert hall şi apoi, pentru o gură în plus de aer, daţi o tură şi prin Hyde Park.

Tot pe lista obiectivelor pe care le-am vizitat, a mai figurat The Tower of London. Mi-a părut bine că m-am îndurat să dau 30 de lire pe două bilete pentru că a fost o descoperire minunată. Mai ales colecţia de bijuterii ale coroanei a fost impresionantă. Din fericire, căci a presupus o coadă de o oră sub un soare arzător. De altfel, cu ocazia acestei vizite am reuşit să fac şi eu nişte poze reuşite cu celebrul London Bridge. Tot 30 de lire şi o coadă de aproape două ore de această dată a presupus şi vizita la Westminster Abbey. Şi da, merită. Şi nu, nu e doar încă o catedrală. Este un fel de incursiune în trecutul uneia dintre cele mai puternice ţări din lume. Din păcate nu am reuşit să intru şi la St Paul. Atenţie, ambele catedrale se pot vizita gratuit, în fiecare zi de la 17h00 sau, în fiecare weekend, de la 15h00, în timpul serviciului religios. Singura problemă: odată intrat, acolo rămâi până la sfârşit. Ceea ce riscă să dureze chiar şi trei ore.



Am terminat cu muzeele. Dar mai avem: parcuri, excursii în împrejurimi, tururi gratuite, restaurante, baruri şi five o' clock tea-uri. Şi bineînţeles tips and tricks pentru vacanţele cu adolescenţii. Acum însă vă las, căci duty calls, cum se spune la noi, în urbe. Pup you all!








joi, 5 iulie 2018

Londra, mon (nouvel) amour!

Acum două zile, în timp ce stăteam la o coadă uriașă la Westminster Abbey, mă gândeam că orașul ăsta de care mi-a fost așa de teamă, pe care l-am tot evitat și ocolit sub diverse pretexte- las' că știu eu că e scump, că englezii sunt cu nasul pe sus, că eu, francofonă cum mă știu, nu mă voi simți în largul meu, etc- deci orașul ăsta m-a făcut să mă simt așa cum demult nu m-am mai simțit: nu doar în largul meu, dar extrem de relaxată cu propriile mele limite și defecte. Adică, și ce dacă vorbesc engleză cu greșeli, și ce dacă sunt româncă și nu am prea mulți bani, și ce dacă am venit pregătită pentru ploaie și m-am trezit cu caniculă (din superstiție, am refuzat să mă uit la prognoza meteo înainte să plec), și ce dacă nu am știut cum să procedez la metrou și mi-am luat amendă (pe care, by the way, mi-au anulat-o când au înțeles că m-am încurcat), și ce dacă m-am apucat să dansez cu Ana într-un magazin pentru că ne plăcea melodia, și ce dacă la spectacolul cu Lion King am fost primele care ne-am ridicat în picioare, la aplauze și am țipat "bravo" cât ne-au ținut plămânii! Nimic din ce am făcut nu a părut să intrige sau să provoace șușoteli. Din toate orașele în care am călătorit până acum, Londra are relaxarea unei doamne în vârstă, inteligentă și de familie bună atât de sigură pe ea și pe nivelul ei de educație încât își permite să rămână ea însăși în orice situație. Incepând de la apelativul "love" pe care englezii îl folosesc în discuțiile banale (cum naiba să nu te relaxezi când ți se spune așa), continuând cu "how are you today" cu care deschid conversația, inclusiv la aeroport sau la Tesco și la care chiar așteaptă răspuns, totul asezonat cu zâmbete și cu glume, londonezii ăștia sunt extrem de naturali și într-un mod pe care nu știu să-l explic, par primii europeni fericiți că locuiesc în țara lor. Poate doar la olandezi am mai simțit asta.



Spre deosebire de Paris care este de o frumusețe inaccesibilă- monumental, luminos, cochet, dar în același timp cu un aer ușor demonstrativ- Londra este frumoasă prin simplitate și eleganță. Cartiere întregi de case cu fațade identice, din cărămidă, cu grădini, parcuri- care mai mari, care mai mici, cu ochiuri de apă cu lebede și pelicani- peluze până în zare pline de oameni ieșiți la iarbă verde, străduțe înguste mărginite de restaurante chic, cupluri de homosexuali plimbându-se de mână, doamne elegante alături de tineri cu părul în toate culorile, plini de tatuaje și piercinguri, hoarde de turiști, muzicieni și artiști, zgârie nori lângă biserici vechi, piețe gălăgioase și colorate, cozi la metrou cum n-am mai văzut, poduri peste râu, palate și săli de teatru, Londra este un amestec de nou cu vechi, de simplu cu spectaculos, de colorat cu alb-negru care te face să o percepi ca pe un oraș viu, în care chiar te poți imagina, locuind. Da, e scump, îngrozitor de scump, dar despre asta vom vorbi mai încolo. E un oraș care, spre deosebire de altele la fel de frumoase, nu pare să-și propună să judece. Doar dacă nu vrei tu să ieși în evidență cu orice preț și atunci, devine necruțătoare. Concret, oamenii ăștia aplică legea și o respectă. In zece zile cât am stat nu am văzut pe nimeni să încerce să intre în față, să dea ochii peste cap că e metroul plin, să se enerveze că vânzătorul stă mai mult cu doamna în vârstă de vorbă, să bată din picior că așteaptă după chelner. Să fie stilul britanic așa de relaxat sau pur și simplu să fie traiul într-un loc unde lucrurile funcționează și unde oamenii au încredere în structurile statului care să ducă la această relaxare? Din păcate, cred că nu am cum să răspund la această întrebare. Stiu doar că e plăcut să auzi oameni care vorbesc cu respect despre țara lor și despre regină. Apropo, nu era acasă cât am fost noi acolo. Asta în cazul în care vă întrebați ce mai face.



Atât pentru azi. Dar, vă aștept și zilele viitoare pe aici pentru că asta a fost doar introducerea. Urmează programul pe zile, sugestii și sfaturi, dar mai ales, mai ales detalii despre cum să rămâi zen și să te bucuri de vacanță chiar și atunci când adolescentul din dotare pare setat să ți-o strice cu orice preț.


joi, 21 iunie 2018

Asta e, ce să-i facem?

Sunt trei. Toți trei foarte tineri, ba chiar ăla cu ochelari are față de student cuminte. Poate și d-aia a rămas lângă celălalt, gras și asudat, ca să nu riște să nu-l ia oamenii în serios. Sau și mai rău, să-l ignore. In timp ce ăștia doi se duc către fundul troleibuzului, cel de-al treilea- cel mai frumușel dintre ei, cu o barbă de trei zile, blugi rupți și pielea tuciurie, rămâne la două scaune distanță de mine, exact în coasta unei fete tinere, cu păr lung și privire pierdută.
- Legitimația de călătorie, vă rog! zice puștiul (nu cred să aibă mai mult de douăzeci de ani, hai, douăzeci și doi) și așteaptă cuminte, cu mâna-ntinsă, ca și cum ar vrea să o mângâie pe cap.
Fata scoate buletinul, i-l întinde aproape brutal, ca și cum și-ar fi adunat tot curajul să facă asta și spune cu o voce pierdută:
- L-am uitat acasă. Asta e, dați-mi amendă!
Au cam aceeași vârstă și fără să vreau, mă gândesc că schimbul ăsta de replici dintre ei ar fi numai bun pentru a începe o poveste de iubire. Fata a întors deja capul spre geam și-și stăpânește cu greu lacrimile. Controlorul o vede și se apleacă spre ea, spunându-i ceva legat probabil de amendă. Cum că ieși mai bine dacă o plătești pe loc, decât dacă vine prin poștă.
- Dar n-am niciun ban la mine, zice fata și, ca un copil cuminte, îi arată portofelul. E gol.

Controlorul ridică privirea și și-o trece peste capetele noastre, ale celorlalți. Al meu care stau la două scaune distanță și mă holbez curioasă de urmare, al doamnei de lângă mine care stă încă de la stația trecută cu abonamentul în mână, al burtosului în șlapi care, indiferent la căcaturile astea cotidiene, a închis ochii și chiar și peste capul tipului care, cu o bere în mână și cu capul sprijinit de geam, așteaptă plictisit să se facă verde la semafor.

Fata nu plânge. Zâmbește doar timid, și stă așa, oarecum smerită, cu portofelul gol, la vedere. Controlorul îi întinde buletinul.
- Vă rog să nu vă mai uitați abonamentul acasă. Coborâți la prima și cumpărați-vă o cartelă.
Fata închide portofelul și brusc privirea i se limpezește.
Grasul și  ochelaristul au venit și ei mai aproape și toți trei s-au strâns la mijlocul troleului. Simt că mă mănâncă limba. Mă duc la ăsta, frumușelul, și-l întreb direct:
- De ce? De ce doar pe fata aia și nu și pe ăsta în șlapi care doarme pe scaun sau pe ălălalt cu berea lui cu tot?
Frumușelul se dă mai spre mine.
- Da' nu i-am făcut nimic fetei. Ați văzut că am lăsat-o-n pace.
- Da, am văzut. Dar de ce pe ceilalți nu-i controlați?
Ridică din umeri, se uită la colegii care au lăsat privirea în jos ca niște copii prinși cu minciuna.
- Doamnă, ăla de doarme are certificat de handicap. Il știu, fiindcă se plimbă toată ziua cu troleul. Iar la bețivi, eu nu mă duc! Vă înțeleg și pe dumneavoastră, dar înțelegeți-mă și dumneavoastră pe mine: am și eu un loc de muncă, vreau să stau liniștit, n-am nevoie de probleme. Asta e. Ce să-i facem?

M-am întors la locul meu. In banca mea. Burtosul a deschis ochii, s-a uitat la mine și a rânjit. O fi nebun, mi-am zis, deși eu cred că era mai degrabă mulțumit. Bețivul și-a terminat berea și a băgat sticla într-o plasă. Iar eu am tăcut și am coborât la prima. Asta e. Ce să-i facem?

                                                                  sursa foto aici
marți, 19 iunie 2018

File de poveste- sistemul medical

Azi vă spun o poveste. Se făcea- să tot fie acum vreo câteva zile- că aveam eu programare la un doctor. Nu contează nici numele, nici specialitatea. Să zicem că ar fi fost un endocrinolog. Aveam programare la 9 de dimineaţă şi cum trebuia să ajung în cealaltă parte a oraşului, am decis să iau un taxi ca să nu risc să întârzii. Şi nu am întârziat. Ba chiar am ajuns cu vreo cinci minute mai devreme şi 15 lei mai puţin. Cam atât a fost taxiul.

Clinica frumoasă, modernă şi mai ales pustie la acea oră. Domnişoara de la recepţie- brunetă, tinerică şi zâmbitoare. Mă invită pe un scăunel, din două clickuri mă găseşte în calculator, scoate fişa şi-mi şopteşte cu o voce suavă: doamna doctor întârzie câteva minuţele. Ne cerem scuze! Tac şi aştept. Zece minute mai târziu, aceeaşi voce îmi susură la ureche: tocmai mi-a dat mesaj doamna doctor că e prinsă în trafic. Dar ajunge, nu vă îngrijoraţi! Şi nu m-am îngrijorat. Doar că m-am simţit oarecum furată că iată eu am apucat să plătesc taxiul ca să nu întârzii, iar acum probabil va trebui să iau alt taxi ca să ajung cât de cât la timp, la birou.

Mă ridic de pe scăunel şi mă apropii de recepţie. Zâmbesc împăciuitor ca boxerii ăia care-şi ating pumnii înainte să şi-i folosească.
- Aş dori să vorbesc cu un manager.
O văd cum se îngrijorează.
- Staţi liniştită, vreau doar să mi se deconteze taxiul dus- întors.
Se uită la mine ca la o nebună. Nu-i vine să creadă.
- Poftim?
Continui să-i zîmbesc şi aproape că mi se face milă de ce faţă face. E clar că sunt prima pacientă din viaţa ei de secretară care emite pretenţii de acest fel. Decid să mă port cu blândeţe.
- Înţeleg că doamna doctor e prinsă în trafic. Şi nu e nicio problemă. Se mai întâmplă, e şi ea om.
Secretara dă din cap veselă, ca un căţeluş din ăla de jucărie de-l vezi prin maşini.
- Da, da, exact. Ce să facem şi noi,  ne-am cerut şi scuze!
Nu mă las.
- Nu e nicio problemă. Nu sunt supărată. Doar că am dat nişte bani să nu întârzii şi iată, constat că i-am dat degeaba. Mai mult, din cauză că doamna doctor întârzie, va trebui să dau iarăşi nişte bani pe taxi ca să nu întârzii la rândul meu. Ei bine, banii aceştia vreau să-mi fie decontaţi de clinică.
Se panichează,
- O secundă să chem o colegă!
O ia la fugă pe un culoar cu aerul înnebunit de groază al celor fugăriţi de însuşi dracu'. Se întoarce cu colega.
- Nu este vina noastră! începe aceasta în bunul obicei al poporului român care nu ştie să-şi asume mai nimic din ceea ce ar trebui. Când vine doamna doctor, vorbiţi dumneavoastră cu ea!
Abia acum începe să-mi sară ţandăra:
- Nici nu mă gândesc să vorbesc aşa ceva cu dna doctor. Cu ea vorbesc de tiroida mea. Clinica dvs trebuie să-şi asume anumite situaţii. Punct. Eu v-am semnalat o problemă. Mai departe, e treaba clinicii să găsească o soluţie.

Şi a găsit-o. Ghiciţi ce? Colega secretarei i-a spus doctorului că iată, e una la uşa ei  care s-a enervat că a întârziat şi atunci biata doctoriţă a făcut şi ea ce a stat în puterile ei: mi-a luat cel mai mic preţ pe consultaţie şi mi-a făcut şi o ecografie bonus.

Ştiţi de ce nu am spus ce clinică e sau cum se numeşte doctorul? Pentru că nu contează. O astfel de situaţie se poate întâmpla oriunde şi oricui. Doar că iată, o soluţie ar fi să spunem ce ne deranjează. Neapărat politicos. Dar să spunem. Şi nu, nu vă faceţi griji că se va supăra doctorul pe voi şi o să vă trateze cu dispreţ. Iar dacă o va face, e clar că nu e genul de profesionist pe care să vi-l doriţi în preajmă.

P.S Precizez că pe tot parcursul poveştii, niciun personaj nu a fost lezat, jignit sau pus la zid. Tonul a fost calm, zâmbetul prezent, iar domnişoara secretară nu a rămas cu sechele.



                                                       

sâmbătă, 16 iunie 2018

O gură de aer

Când am plecat din casă, m-am dus direct la gară, să văd ce se aude cu trenul meu. Nu se ştia nimic de greva ăstora din Franţa la momentul la care îmi luasem bilet şi uite că acum riscam să rămân blocată. Mergeam deja de vreo oră, ba deschizând umbrela, ba închizînd-o, într-un fel de coregrafie care devenise obositoare. Când ploua, turna cu găleata, aproape cu furie, ca şi cum cineva din cer arunca lăturile la canal. Apoi, două străzi mai târziu, ieşea soarele şi parcă nici picioarele nu mai dureau aşa de tare. Nu de la mers. De la pantofi. Roz pal, de pânză, daţi cu spray ca să devină impermeabili. M-au ros la călcâi. Mă sună mama:
- Imi iei şi mie o pudră?
- Îţi iau. D-aia de-a ta?
- D-aia.
La Galeriile Lafayette nu mai aveau. Incercaţi alături, la Sephora. Nici aici. Ne pare rău, pe ultima tocmai am vândut-o de dimineaţă! Mai văd un magazin, la capătul străzii principale, aia cu tramvaiul. Intru şi fac ochii roată. Din spate de undeva, se aude un ţăcănit de tocuri extrem de sexi. Încep să-i înţeleg pe bărbaţi. Femeia are vreo cincizeci de ani, un coc fix în vârful capului, sânii mari şi tocuri cui. Imi zâmbeşte larg, cu toată faţa, ca şi cum s-ar bucura cu adevărat că mă vede. Nu ne cunoaştem, dar chiar cred că se bucură. Din păcate, nici aici nu găsesc pudra. Imi arată cu mâna spre dreapta. Încercaţi şi acolo, de obicei ei au marca asta. Îi zâmbesc şi dau să plec. Nu vreţi să vă parfumez? Rămân pe loc cu spatele la ea şi cu mâna gata să împingă uşa către stradă. Afară, ploaia tocmai s-a oprit şi o geană de lumină rozalie îşi face de cap pe vârfurile clădirilor. Se aude tramvaiul. Şi-mi dau seama că cineva tocmai îmi propune o bucăţică minusculă de bine. Un fel de mostră de bien être. Mă întorc spre ea cu un zâmbet tâmp şi rămân aşa la cheremul ei, să se joace cu mine ca cu o păpuşă. Un fel de frison plăcut mi se urcă de-a lungul şirei spinării când o văd întinzând mâna către sticluţele înşirate în faţa noastră. Ezită câteva secunde. Are degetele lungi şi unghiile roz pal. Fără inele. Se uită la mine, încercând parcă să potrivească văzul cu mirosul, aşa cum facem cu culorile. In sfârşit alege o sticluţă şi involuntar îmi ţin respiraţia preţ de două fâsuri. Voilà, îmi spune, zâmbind în continuare şi se îndepărtează, ţăcănind din tocuri. Respir. Miros frumos.

Mai târziu, cu pudra în geantă şi biletul de tren schimbat, am ajuns pe o stradă. Am intrat pur şi simplu din întâmplare, căutând un loc unde să pot să-mi mănânc- de fapt, ce zic eu mănânc, să-mi savurez, cornul cu migdale. Din loc în loc, câte o bancă. Lângă ea, nişte ghivece cu răsaduri: castraveţi, roşii, busuioc. Chiar şi flori. Iar la un moment dat, un raft. Un raft plin cu cărţi, în mijlocul străzii. Un fel de bibliotecă minusculă, de trotuar. Cărţile le aduc oamenii de prin vecini. La schimb, iau altele şi tot aşa. Uneori mă gândesc că rămân şi ei afară, pe bancă, să citească. Când nu plouă şi nu sunt ude. Băncile. Strada are ceva din holul unei case. Te simţi pe interior. Sau poate că mirosul de migdale cu cel de parfum şi de busuioc mă face să mă simt ca un miez de ceva, nici eu nu ştiu de ce. Sunt vreo zece cărţi cu totul, din care doar două îmi sună cunoscut. Un Marc Levy şi o Ana Gavalda. Ar mai rămâne vreo opt necitite. Poate altă dată. Când nu o să am un tren de prins. Acum, deschid umbrela şi-i scriu maică-mii: ţi-am luat! Ne vedem mâine!

Peste noapte, visez că am tocuri şi stau picior peste picior pe o stradă plină cu cărţi şi tramvaie. Iar şinele miros a migdale şi-a parfum. Respir.





joi, 7 iunie 2018

Am pedepsit copilul

- Bună, sunt Ioana, am pedepsit copilul şi nu, nu mă simt vinovată!

Mi-au trebuit jdemii de ore în care să vorbesc despre mine, să caut să înţeleg de unde şi de ce- de ce luam personal reacţiile ei, de ce când mă enervam ajungeam să văd roşu în faţa ochilor, de ce nu reuşeam să mă opresc la timp, înainte să spun lucruri pe care nici eu nu le credeam şi mai ales de ce mă simţeam atât de mizerabil după aceea, pustiită parcă pe dinăuntru de convingerea că sunt o mamă rea şi incapabilă.

Acum însă... Să vă povestesc: ieri am descoperit că fiică mea stătea cu telefonul peste noapte, la capul patului, să fie la prindere când nu ştiu ce prietenă de-a ei care trece printr-o perioadă proastă, ar fi avut nevoie de ajutor. Adică poate să te sune la orice oră din zi şi din noapte? o întreb. Dă din cap că da, precizând că până acum nu a fost cazul. Păi, bine, măi, nu ne-a fost vorba că telefonul stă în sufragerie când dormim? Văd că eu vorbesc, eu aud. Tace şi se răsteşte la mine: păi ce să fac dacă are nevoie de ajutor! Încep să respir adânc, ignorând tonul care tinde, de altfel, să mă scoată din sărite. Nu e despre tine, nu e despre tine, îmi spun în cap ca pe o mantră. Mă aşez fix în faţa ei şi cobor vreo două octave, cât să o fac să lase şi ea vocea mai jos:
- Cine e prietena asta?
Dă să plece la ea în cameră, se învârte pe călcâie şi-mi aruncă peste umăr un nu-ţi spun! Că tu, la cum te ştiu, o să vrei să le povesteşti părinţilor ei!
Nu zic nimic. Ba chiar reuşesc să-mi dau câteva minute de gândire ca să decid ce ar trebui să fac.
- Ascultă, e frumos că vrei să-ţi ajuţi prietenii, dar să ştii că uneori ajutorul constă tocmai în a le spune părinţilor. Pentru că, şi dacă pe moment se supără şi reacţionează, sunt acolo ca să ajute şi să rezolve. Poate o convingi pe prietena ta să le vorbească.
Dă plictisită ochii peste cap, dar ştiu că aude foarte bine tot ceea ce-i zic.
- Cât despre telefon, ăsta rămâne la mine. O să-l ai mîine să te pot suna, dar fără whatsapp.

După câteva secunde de tăcere în care părea că nu aude bine sau nu înţelege ce spun, a izbucnit. A plâns, a bătut cu pumnii în nişte perne, a trântit şi a bufnit. Apoi...apoi gata. S-a culcat, s-a trezit, ne-am spus bună dimineaţa, i-am făcut ceai şi sandvici, am discutat despre şcoală un pic, i-am spus că pentru prânz are supă cu tăieţei şi pilaf. Că mai e chiar şi un bol cu cremă de vanilie şi câteva piersici şi gata, am plecat la birou.

Şi telefonul? I l-am dat pentru la şcoală, ca să poate suna dacă e ceva. Fără whatsapp însă. Dar povestea asta nu este despre telefon versus non telefon, despre aplicaţii sau gadgeturi, ci despre gura aia de aer la care nu credeam că voi ajunge vreodată. Aia de care aveam nevoie pentru a mă domoli la fiecare ceartă cu copila şi pe care, ca un făcut, nu o luam la timp. Ieri, după ce ea s-a culcat supărată, am rămas cu ochii la mine, în oglindă şi în sfârşit, am văzut acolo un adult capabil să-şi gestioneze trăirile şi nu un copil speriat până la a se identifica cu propriul lui copil.

Aşa că, după cum vă spuneam: mă cheamă Ioana, am pedepsit copilul şi ştiţi ceva? Bine am făcut.
luni, 4 iunie 2018

La doctor, la Hexamed

Mi-am reînnoit carnetul de conducere acum vreo lună, ocazie cu care am trecut şi pe la Oftalmologie.
- Păi, duduie dragă, îmi zice un doctor mai în vârstă, mata nu vezi bine la distanţă! Acu' ce să zic, e drept că de multe ori nu prea vedeam dacă vine 86 sau 69 când stăteam în stație, dar recunosc că nu mă deranja așa de tare. Resemnată că vine o vârstă când deh, ajungi și la ochelari, încep să probez diverse lentile. In zadar, căci după nici două minute mă lua amețeala. Şi tocmai când mă gândeam că iată, am în sfârşit un pretext pentru care, deşi cu carnet de peste zece ani, tot nu mă încumet să mă urc la volan, o amică, medic oftalmolog, îmi spune: auzi, nu vrei să vii și la mine să te văd? Că degeaba îţi faci ochelari dacă nu poţi să-i porţi.
Şi am fost. Şi da, îmi voi pune ochelari, dar asta după ce a stat cu mine vreo patruzeci de minute ca să vadă ce şi cum. Ocazie cu care mi-a făcut şi-un tur prin clădire şi am zis că n-ar fi rău să vă povestesc şi vouă ce am văzut şi mai ales ce dotări au, că nu se ştie niciodată. La sfârşitul acestui articol o să aveţi parte şi de o poză cu mine în timp ce probam lentile. Acum, vă las una cu cabinetul.


                                          (copilul din imagine îmi aparţine şi şi-a dat acordul)

In familia mea am avut deja cazuri de cataractă şi de glaucom, aşa că, având în vedere antecedentele, recunosc că sunt destul de atentă când dau peste o clinică bine dotată, curată şi cu oameni drăguţi. Hexamed este un lanţ de clinici care acum şi-a deschis o locaţie şi în Bucureşti, pe strada Iordache Golescu, nr 17. Se ajunge uşor cu tramvaiul 41. Clinica are două cabinete de consultaţii, unul de explorări- ceea ce e fain pentru că atunci când intri la doctor deja ţi-au fost măsurate dioptriile şi tensiunea oculară şi- aici vine momentul aplauzelor- are sală de operaţie super bine dotată din ce mi s-a explicat. Eu vă spun sincer că nu mă pricep, am aruncat doar un ochi să văd cum arată camera şi aparatura. Zici că eşti în Star Trek! O să vă las o listă cu achiziţiile pentru că aici se pot opera fel de fel de afecţiuni (cataractă, glaucom, pterigion, ectropion, entropion, salazion- nu mă întrebați mai multe, că habar nu am, dar dacă vreodată va fi cazul, măcar știți că sunt operabile) se pot trata dezlipiri de retină şi se pot face injecţii intraoculare. Cabinetele sunt dotate cu aparatură modernă- există kerato- refractor, autorefractometru pediatric, biomicroscop portabil Keeler, oftalmoscop Keeler, ecobiometru Nidek, perimetru computerizat Humprez III, laser yag Zeiss, IOL master 700. Vă daţi seama că eu habar nu am ce sunt toate acestea, dar am întrebat-o pe prietena mea care sunt aparatele cu care se mândreşte şi ce mi-a zis ea, v-am zis şi eu. În plus, în sala de operaţii există două sterilizatoare performante (dacă cumva se strică unul, să fie de rezervă), filtru de aer, lampă uv, lavoar şi un microscop foarte deştept care arată aşa. Şi apropo de operaţii, cristalinele folosite cică sunt  de la Alcon, Zeiss, Nidek, Baush sau Lomb și sunt de foarte bună calitate.


                                                            (sala de operaţie)

Există şi o optică medicală în cadrul clinicii, nu ştiu însă detalii despre preţuri şi modele pentru că nu m-am oprit.

Şi acum, să trecem şi la partea umană care, în cazul de faţă se numeşte Cristina Patentaşu. Îmi pare rău că nu a vrut să mă lase să-i fac poză (nu, nu, că nu ies bine! Lasă, pozează aparatele, că astea contează!) că mi-ar fi plăcut să v-o arăt! E complet şuie (e blondă şi tunsă periuţă), dar are o voce caldă, un car de răbdare şi super lipici la copii. În plus, cabinetul e dotat astfel încât consultaţia pare mai degrabă o joacă cu fel de fel de probe. Lista completă cu doctorii o aveţi aici (şi aşa o puteţi vedea şi pe Cristina în poză). Despre preţuri, nu pot să-mi dau seama dacă e mai scump decât în alte părţi, aşa că vă las pe voi să trageţi singuri concluziile, după ce aruncaţi un ochi în secţiunea servicii.


                                                      (cabinet de consultaţii)

La sfârşit, să ştiţi că, spre deosebire de alte lanţuri de servicii medicale care preferă oraşele mari,  Hexamed şi-a deschis clinici în Focşani, Ploieşti, Urziceni, Slobozia  şi Brăila. Site-ul e chiar foarte bine făcut şi aveţi acolo toate detaliile necesare, în cazul în care aveţi nevoie de oftalmolog.

Iar acum, momentul mult aşteptat. Poza cu mine! Sunteţi gata? Tataaaaaaam!


Nu aş vrea să plec fără să răspund la o întrebare pe care o simt aşa, în aer. Acesta nu este un articol plătit, ci doar unul în care fac reclamă unei clinici care mi-a plăcut şi unei doamne doctor pe care o cunosc şi pe care v-o recomand din tot sufletul.
duminică, 3 iunie 2018

A fost odată o fetiţă

Duminică aproape de prânz. Merg undeva la câţiva metri în spatele lor şi încerc să nu grăbesc pasul, să nu-i depăşesc, ca şi cum de acolo, de unde sunt eu, ar trebui să am grijă de ei. Sunt bătrâni. Până şi cuvântul în vîrstă pare  un pic forţat în cazul lor, aproape insuficient. Costumul lui maro, cu pantaloni prea largi pentru trupul împuţinat, lasă în adierea vântului iz de naftalină. Se sprijină într-un baston şi cu mâna liberă o ţine pe ea. De fapt, dacă te uiţi mai atent, vezi că mai degrabă el se agaţă de ea cum probabil a făcut o viaţă-ntreagă.

Cred că a fost un bărbat bine la viaţa lui. Oricum, încă se ţine drept, deşi merge cu paşi târşâiţi ca şi cum i-ar fi frică să nu se desprindă cu totul de la pământ. Ea vorbeşte rârâit şi asta îi dă un aer de fetiţă, deşi tremurul uşor al capului şi părul complet alb adunat într-un coc minuscul mă fac să cred că are spre nouăzeci de ani. Vorbesc destul de tare şi după felul în care ea dă din mâna rămasă liberă, pare că se ceartă. Oare ce-or mai avea de împărţit la vârsta lor?
- Ba nu, dragă, îţi spun sigur că aşa era, zice ea răstit şi vocea îi devine uşor piţigăiată. Ai uitat tu versurile: ne-am întâlnit la Capri într-o vară, aşa era, nu-ţi mai aduci aminte?

El rămâne pe gânduri, cu privirea de un albastru albicios lipită de gardul Cişmigiului şi pare că scormoneşte după ceva, prin amintiri. Apoi, desprinzându-se din strânsoarea mâinii ei cu grija cu care laşi deoparte mânuţa unui copil, începe să bată măsura, cântând în surdină, doar pentru ea: ne-am întâlnit la Capri, într-o seară/când stelele tremurând ne priveau. Se opresc acolo, pe Schitu Măgureanu şi se uită unul la altul. El o ia de braţ şi continuă să-i cânte la ureche, iar ea se preface supărată şi-i spune molcom,  terrrmină, Georrge. Şi pentru o clipă, albastrul spălăcit al ochilor lui lase să se vadă imaginea unei fetiţe. O fetiţă care se lipeşte toată de el. Duminică la prînz.



joi, 31 mai 2018

Ce faceți de 1 Iunie?

Doamnelor şi domnilor, mame, taţi, bunici, bone, vecini sau prieteni de familie, ştiţi voi ce zi e mâine? Ia spuneți: una liberă în care, dacă Măria sa, copilul, binevoieşte să ne lase, vom putea dormi mai mult. Bună glumă, nu?! Normal că nu va binevoi, ba dimpotrivă parcă văd că va da trezirea şi mai devreme ca de obicei, de emoţie că e ziua lui. Acu' e drept că la cei treisprezece ani ai ei, Ana mea nu prea mai e în categoria celor care să ţopăie de bucurie că e 1 Iunie, dar chiar şi aşa, tot se aşteaptă să facem ceva special, măcar că suntem amândouă acasă.

După ce am aruncat o privire pe net, după ce am făcut un triaj printre mailuri cu fel de fel de propuneri, după ce am vorbit cu prietenele, iată care sunt sugestiile mele pentru weekend. Ordinea este aleatorie şi e dictată doar de preferinţele mele. 

Voi începe cu Bookfestul. Organizată la Romexpo de pe 30.05 până pe 3.06, ediţia de anul ăsta are ca invitat Statele Unite ale Americii şi pregăteşte zeci de lansări. Vă las aici nişte repere din programul târgului. Doar să vă spun că de Ziua copilului, orice titlu din colecţia Junior va putea fi cumpărat cu 40% reducere la standul editurii Polirom. Sâmbătă şi duminică, de la ora 12.00 până la ora 19.00, Humanitas îi așteaptă pe copii  în "Colţul H Junior“, un spaţiu dedicat lors în exclusivitate. Ca să ajungeţi la Romexpo, puteţi să mergeţi cu maşina, cu autobuzul sau, şi mai amuzant cu autobuzele etajate Hop-on- Hop-off care, începând de vineri, circulă zilnic pe traseul Piaţa Unirii- Piaţa Presei. O călătorie durează cam jumătate de oră, iar la capătul ei (presupunînd că plecaţi din centru) numai bine sunteți lângă Târgul de carte.

Pentru aceia dintre voi care își doresc mai degrabă să stea în parc decât prin autobuze sau printre standuri, cică în Parcul Lumea Copiilor o să fie o paradă a personajelor din desene animate, iar în Tineretului va fi de vineri până duminică un eveniment pentru nepoţi şi bunici, Se va lăsa şi cu niscaiva concerte ale lui Florian Chilian, Marcel Pavel şi Petrică Mâţu Stoian.

Dacă aveţi copii pasionaţi de istorie sau de arme, Muzeul militar naţional Ferdinand I va găzdui un eveniment cu ocazia zilei de 1 Iunie şi va inaugura o expoziţie dedicată cercetaşilor din România.

Şi acum, hai să vedem şi pentru copiii noştri mai mari ce idei avem. Vă aduc aminte că vineri, 1 Iunie, de la orele 19h00, se dă startul la festivalul urban Femei pe Mătăsari. Evenimentul durează până duminică şi,  pe lângă fel de fel de activităţi, vor cânta Firma, Urma şi Lucia.

Tot în perioada asta, mai precis pe 2 şi 3 iunie, Calea Victoriei va deveni pietonală între strada George Enescu şi Piaţa Victoriei şi va fi animată de fel de fel de manifestaţii artistice, parade, ateliere, etc. 

Și dacă tot ieșiți prin centru, la o plimbare, poate dați o raită și pe la Cărtureşti Verona unde, între 1 și 3 iunie, copiii sunt așteptați cu multe surprize: teatru radiofonic, atelier de parfumuri, atelier de robotică și altele.

Pentru "la bonne bouche", am lăsat ceea ce am ales eu: concert Ada Milea la Teatrul Odeon. Mâine, 1 Iunie, teatrul de pe Calea Victoriei, 40-42, se va deghiza într-un imens spațiu de joacă, plin de surprize. Printre ele, de la ora 12h00, concertul cu Apolodor al Adei Milea ce va urca pe scenă alături de Dorina Chiriac, Radu Bînzaru și Alex Neagu. Dacă cumva mai există cineva care nu știe cum sună Apolodor, vă las o mostră mai jos. Pentru aceia dintre voi care cunosc cântecele pe dinafară, ia să vă aud: 

"La circ, pe gheața unui răcitor...zbang (sunet de chitară)
Era (pauză) un pinguin din Labrador
Cum se numea? (o voce)
Apolodor (altă voce)
continuarea mai jos

luni, 28 mai 2018

O schimbare

Încerc să grăbesc pasul, măsurând din priviri distanţa până la băncuţă. Noroc că abia s-a făcut verde, îmi spun şi schimb sacoşele dintr-o mână-ntr-alta. Sunt grele. Ca de obicei, iarăşi am cumpărat mult mai mult decât pot să car. M-am dus după nişte cireşe şi nişte roşii şi m-am întorc cu fasole, ardei, castraveţi, ridichi, două kile de mere şi unul de cartofi. Başca nişte pulpe de pui şi două de curcan. Mai pun şi-n congelator, că deh, nu am tot timpul chef să bat drumul până la Obor. Era ceva lume în piaţă, mai ales că s-a deschis sezonul la gemul de căpşuni şi vin gospodinele şi iau cu kilogramele. Imi aduc aminte că a zis mama că face ea, aşa că decid să-mi dau singură peste mână şi să mă abţin să mai cumpăr şi din astea.

Tocmai când o aşteptam pe precupeaţa simpatică şi grăsună, cu sorţul pătat şi părul lipit la tâmple de sudoare să-mi găsească o conopidă mai mică, numai ce aud vorbă franţuzească în ureche. Când mă uit, un grup de vreo zece persoane cel puţin, adus în circuit turistic printre tarabele din Obor. Păreau încântaţi, franţujii, mai ales că erau lăsaţi să guste ba câte o cireaşă, ba câte o căpşună sau o felie de roşie. I-am aşteptat să treacă prin faţa mea şi cu mâinile trase în jos de cele două plase, am pornit către tramvai. In staţie, băncuţa din mijloc e liberă. Poate pentru că e în plin soare şi are şi o pată maronie pe una din stinghii. Dau cu palma. Nu se ia. Imi las sacoşele la picior, sprijinite una de alta şi rămân cu privirea fixă pe un punct de vizavi.
- Nu vă supăraţi...

Vocea vine de undeva din dreapta mea şi dacă ar fi să nu pot întoarce capul, mi-ar fi greu să spun dacă e de femeie sau de bărbat. Aşa, îmi culeg privirea de unde rămăsesem cu ea şi o îndrept către domnul de lângă mine. Are spre şaizeci şi cinci, şaizeci şi şapte de ani, ochelari, fruntea plină de stropi de sudoare, buzele cărnoase, cămaşa descheiată la gât şi când vorbeşte se apleacă niţel în faţă.
- Aş vrea să vă pun o întrebare mai....mai specială aşa...O întrebare ieşită din comun.

Nu zic nimic. Aleg să aştept să văd ce-o vrea de la mine, timp în care mintea începe să facă fel de fel de scenarii: probabil că o să mă întrebe dacă n-am ceva bani sau nişte mîncare în plus. Sau poate vrea o întâlnire. Sau mobilul, să sune pe cineva. Sau...
- Ştiţi cumva, tramvaiul 1 merge prin faţă, pe la Mall Vitan?

Aştept continuarea. Nu vine. Asta era tot. Tot ce i se mai putea întâmpla ieşit din comun  acelui om era o schimbare de traseu. Nu a lui, ci a tramvaiului. Dau din umeri semn că nu ştiu. Dar îi las un pumn de cireşe. Să aibă la ce să se gândească seara, la culcare.




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes