sâmbătă, 20 octombrie 2018

Minunea (eu sunt aceea)

Măi, oameni buni, din seria vaiceminunatăsunt, astăzi despre tarta cu mere caramelizate și parfumate cu un strop de Baileys și mâncarea de pui cu zucchini. Eu vă explic cum mă pricep rețetele, după care vă las și niște linkuri ca să nu ziceți că n-ați înțeles. Si da, vom avea și niște poze.

Hai să începem cu felul principal pe care l-am găsit pe Internet, printre niște rețete franțuzești, încercând să găsesc o idee despre ce aș putea găti dintr-un piept de pui și un zucchini. Doar că eu am simplificat rețeta și sincer, mă declar mulțumită de rezultat. Asadar, primul pas este să spălați dovlecelul, să-l tăiați felioare mai groase și să le opăriți puțin sau să le lăsați într-un vas d-ăla de gătit la aburi, cât să se înmoaie. Căliți o ceapă nu foarte mare în câteva linguri de ulei de măsline și când devine sticloasă, adăugați pieptul de pui tăiat fâșii. Amestecați bine și după câteva minute, puneți și feliile de dovlecel. Sărați, piperați, dați și cu un praf de curcuma și cu un pic de cimbru și mestecând din când în când, așteptați ca dovlecelul și puiul să prindă culoare. Eu am făcut o garnitură de risotto și când am mâncat, am presărat și niște parmezan. A fost super bun! Aveți aici rețeta originală.



Si acum, la pièce de résistance! Așadar, vă duceți voi și cumpărați două foi de tartă sau, dacă vă pricepeți, puteți să le faceți în casă. Intindeți o foaie, o ungeți cu un ou bătut în prealabil și presărați pe ea scorțișoară. Apoi, o rulați cu grijă, astfel încât să rezulte un fel de cilindru de aluat cu scorțișoară pe care îl tăiați feliuțe cu grosimea de un deget. Buun. Acum, într-un vas de Jena rotund sau într-o formă de tort, așezați feliuțele astea de aluat unele lânga altele și aplatizați-le cu grijă, cât să tapetați toată forma pe interior. 



Curățați vreo cinci mere mari de coajă și tăiați-le cubulețe. Intr-o tigaie, topiți 50 g de unt, adăugați  150 g de zahăr și când s-a topit zahărul, răsturnați cubulețele de măr și amestecați bine. Adăugați un pic de Baileys (cam 120 cl) și vreo 25 g de făină și continuați să amestecați. Lăsați merele să se răcească un pic și turnați-le apoi în forma tapetată cu aluat. 

Luați foaia numărul doi de aluat și procedați exact cum ați făcut și cu prima. Doar că acum așezați pe masă felioarele de cocă cu scorțișoară unele lângă altele, acoperiți-le cu o foaie de copt și cu un făcăleț, aplatizați bine ca să rezulte o foaie de aluat cu care acoperiți vasul cu mere. Dați la o parte surplusul de aluat de pe margini, crestați tarta în mijloc ca să se coacă bine și băgați-o la cuptor, la 180C, vreo trei sferturi de oră. Merge mâncată călduță, cu frișcă sau cu înghețată de vanilie. Nu, nu vă invitați la mine, că nu vă dau din ea. D-aia v-am lăsat rețeta, să vă faceți singuri. Uitați și linkul, ca să nu vă aud că n-ați înțeles.

 
Pentru aceia dintre voi care cred că nu vor reuși, aș vrea să spun doar atât: dacă eu am putut, puteți și voi! Iar dacă nu vă iese, măcar v-ați făcut cu o sticlă de Baileys! (eu aveam un rest de acum niște ani, de la o petrecere și așa am optat pentru rețeta asta). Vă las acum, că mă duc la teatru.
joi, 18 octombrie 2018

Un altfel de listă

Mamă, mamă, câte lucruri se întâmplă luna asta în oraşul nostru! Nu ştiu dacă sunteţi la curent şi nu, nu mă refer acum la schimbările politice, la proteste sau la evenimentele organizate de Primărie, ci la festivaluri. FESTin pe Bulevard, FNT şi Les films de Cannes. Efectiv, timp să ai, că-n rest, nu ai cum să te plictiseşti în perioada asta. Nu o să stau acum să vă fac liste şi sugestii, ci o să mă limitez la a vă spune ce am văzut eu, ce urmează să văd şi poate careva dintre voi mai are niscaiva recomandări.

O să încep cu un spectacol rusesc, un one woman show complet diferit de tot ceea ce am văzut până acum. E vorba de Marusya  , un fel de experiment în care PR unei companii de dans urcă pe scenă ca să ne povestească despre dansul contemporan din perspectiva ei. Şi nu doar să povestească, dar să ne oblige să trăim alături de ea un joc al emoţiilor pure din care nu ai cum să scapi. E un spectacol ironic, unde nu se ştie prea bine cine râde de cine, dar unde râsul ocupă mare parte din scenă.

Următorul pe listă este un spectacol pe care, dacă aveţi ocazia să-l vedeți, nu-l rataţi! Nu este un spectacol, ci o minune de spectacol făcut de Ada Milea după o dramatizare a Antoanetei Zaharia (cea care a jucat, printre altele, în De ce fierbe copilul în mămăligă) după Visătorul lui Ian McEwan. Un spectacol- bucurie, plin de culoare, de inteligenţă şi de umor, astfel încât tot ce mi-am dorit în timpul reprezentaţiei a fost să nu se termine. Spectacolul este pe afişul Teatrului de Tineret din Piatra Neamţ, aşa că, staţi cu ochii pe el şi vedeţi pe unde merge în turnee. După ce a aplaudat de au durut-o palmele, Ana a spus aproape cu obidă: nu-i corect ca cineva să fie aşa de talentat! Asta e Ada Milea.
Şi pentru că încerc să aleg piesele de teatru în funcţie de preferinţele fiică-mii, să vă spun atunci că tocmai ce am luat bilete la Alice a lui Laszlo Bocsardi, în cadrul FNT. Nu ştiu nimic despre spectacol, mai puţin că e cu muzică şi cu o Alice adolescentă cu spaime şi trăiri specifice vârstei. In plus, Ana este înnebunită după carte şi mai ales după Pălărierul nebun atunci când e jucat de Johnny Depp. Vă las programul festivalului, poate vă place ceva.

Şi acum, două vorbe şi despre Les films de Cannes. Chiar două vorbe, că mai mult nu ştiu. M-am uitat pe listă şi dacă ar fi după mine, m-aş muta în sala de cinema pentru câteva zile. Dar cum nu pot să fac asta, cred că va trebui să mă mulţumesc cu Shéhérézade a lui Jean-Bernard Marlin și poate, cu un pic de noroc, să ajung şi la A separation a lui Asghar Farhadi. Vă las aici programul, că poate nu aveaţi ce face în zilele următoare. Si să treceți să-mi spuneți și mie ce ați văzut.

                                                (neapărat să vă duceți să-l vedeți, neapărat)

Deoarece sharing is caring, share și like dacă credeți că informațiile de mai sus pot ajuta.
                                                     

                                                        

                                


                                                            
miercuri, 10 octombrie 2018

Jos pălăria!

Mi-am cumpărat o pălărie. Neagră, cu boruri largi, suficient de mari încât să pot, la o adică, să-mi acopăr dacă vreau, câte un ochi. N-am mai avut până acum pălărie. Poate că, undeva, mi se trage de la o poveste de-a mamei. Imi zicea ea că atunci când era copil, acasă, la Hunedoara, se uita cu jind la doamnele de prin oraş împopoţonate de duminică şi abia aştepta să crească ca să aibă voie să poarte şi ea pălărie. Probabil că de aici, de la povestea asta, am decis eu că pălăriile sunt un accesoriu de om mare. Cine îşi cumpără, gata, n-are decât să-şi ia adio de la tinereţe! Urmează taioarele, pantofii de piele lăcuită cu toc comod, bijuteriile de familie şi la un moment dat, un braţ de care să te ţii când mergi pe stradă. Ca într-o reţetă, pălăria era în mintea mea, primul ingredient de pe lista cu chestii de făcut pentru a fi o doamnă elegantă şi musai în vârstă.

Apoi, am ajuns la patruzeci de ani. Ba chiar am trecut un pic de pragul ăsta. Și tot fără pălărie. Până acum vreo două săptămâni când am intrat într-un magazin să caut o pereche de mănuși. P-alea de anul trecut le-am uitat într-un taxi. Și atunci am văzut-o. Era pe un raft, fix în fața unei oglinzi și fix când afară începuse să plouă. Cu ea pe cap, am început să mă învârt încoace și-ncolo, să o las ba mai pe față, ba să o ridic spre creștet, zâmbind sau încruntându-mă ca și cum, o dată cu pălăria, aș fi devenit invizibilă pentru ceilalți și deci liberă să fac ce vreau. M-am simțit ciudat de bine cu ea pe cap și de altfel, după ce am plătit-o, am rămas cu ea chiar și când m-am dus să caut mănuși și chiar mai apoi când am ieșit pe stradă și m-am prefăcut că uit de umbrela din poșetă. Cumva, mă simțeam la adăpost, acoperită cât să fiu eu prima care vede înainte să fiu văzută. Contrar așteptărilor, nu am simțit niciun an în plus. Am simțit-o pur și simplu ca fiind a mea. Un fel de organ căruia îi venise timpul să-mi crească undeva. Poate că așa se simte și bătrânețea atunci când vine la timpul ei. Ca ceva necesar.

Mergeam pe stradă și tot trăgeam cu ochiul (ăla neacoperit de borul larg) în vitrinele magazinelor doar, doar, aș fi rămas surprinsă de propria mea imagine. Deloc. Nimic din ceea ce vedeam nu era altfel decât știam deja. Pălăria era doar o pălărie, un accesoriu care, în combinație cu geaca de piele îmi dădea un aer mai degrabă cool decât elegant.

Acasă, am lăsat pălăria pe scaunul de răchită din hol, ăla pe care o așezam pe Ana mică cât să-i leg șireturile.
- Dă-mi-o mie, zice și fără să aștepte răspunsul, și-o pune pe cap și rămâne să se admire în fața oglinzii.
Mi-o simt smulsă, oarecum dureros și mai că aș ține o mână pe ea să nu mi-o ia.
- Nu, e a mea, îi zic și vocea îmi sună plângăcioasă și subțire ca a bunicilor ce se prostesc încercând să imite vorba copiilor.
Tace și pare că abandonează lupta.

Ieri, primesc mesaj. Te roooog, te rooog dă-mi-o și mie împrumut! Imi aduc aminte de mine la vârsta ei. Am plecat, într-o iarnă, la școală, cu unicul pulover de mohair al maică-mii și l-am uitat în bancă. In cel mai rău caz o pierde și o să o consider răzbunată pe mama. Fie, ia-o și vezi să nu o lași prin clasă. Până la urmă, îmi zic, dacă o purtăm amândouă e semn că n-are cum să fie accesoriu de om în vârstă. Doar un semn că nu mai pot să-mi cumpăr nimic fără să împart cu ea. Și un semn că iată, crește. E aproape cât mine. Las' că la iarnă, îi împrumut și eu mănușile!


marți, 9 octombrie 2018

Conflictul între generații și referendumul din România

Și iată că nu a trecut! Referendumul, despre el vorbesc. Și știți ce m-a surprins cel mai tare? Că am fost sigură că o să se valideze, sigură că vor strânge suficiente semnături. Și știți ce e cel mai trist? Nu doar faptul că eu și mulți alții ca mine am fost ferm convinși că nu are rost să facem nimic pentru că dacă ăștia se decid să fure, apăi fură frate, dar că și ei (oricare ar fi ăia- partide, BOR, coaliții sau alianțe) erau siguri că frauda e doar o chestiune de voință, nu și de putință. Și totuși, nu a trecut.

Sigur, putem discuta mult pe această temă, putem să facem scenarii fel de fel, cum că pe foaia aia nu scria clar gay și deci oamenii nu au înțeles ce trebuie să facă, sau că n-au vrut să-și miște fundul până la urnă pe degeaba sau că, pur și simplu, o parte de electorat a plecat în weekend, profitând de vinerea liberă de dinainte sau că boicotul a reușit pentru că românul oricum nu dă doi bani pe vot și deci preferă să stea acasă.

Dar chiar și așa. Eu, personal, am trăit referendumul cu fatalitatea ciobanului mioritic. Mă uitam cum la închiderea urnelor participarea era clar sub pragul de 30% și mintea mea nu putea gândi decât un singur lucru: las' că până mâine dimineață găsesc ăștia o cale să mai facă rost de vreo 10 procente. Psihologic vorbind, suntem un popor copil. Obișnuiți cu autoritatea, așteptăm să ni se spună ce să facem și acționăm ca să evităm sancțiunile și pedepsele, nu ca să obținem beneficii. Infantilizați de comunism, ne simțim pierduți fără niște conducători care buni sau răi, ne dau sentimentul de apartenență.

Doar că iată, referendumul ăsta a arătat, mie cel puțin, că a venit din urmă generația asta, Y și a început încet- încet să ne crească spre adolescență. Ceea ce s-a întâmplat zilele astea și mai ales felul în care s-a întâmplat mi-a arătat că sunt șanse să ni se  termine, în sfârșit, copilăria. Spre deosebire de cei mici, adolescenții sunt imprevizibili, independenți, greu de strunit, curioși, ba apatici, ba energici, vocali, blazați, uneori egoiști, de multe ori dezordonați, teribiliști, dornici de atenție și de schimbare. Vă spun eu, că am una exact așa acasă. Ei nu vor să asculte sau să facă ce li se spune, iar asta va fi o mare problemă pentru toată această masă de politicieni formată în comunism și care nu știe să acționeze altfel. Va fi probabil un soi de conflit între generații la nivel de țară și bine ar fi ca cei de la putere să-și aducă aminte de vorba aia "vai de părinții ce n-ascultă de copii".


Dacă v-a plăcut articolul, multumesc pentru like și share.
vineri, 5 octombrie 2018

Pentru că aşa vor ei

De-a lungul ultimilor ani s-au tot întâmplat lucruri revoltătoare. Ba cu Roşia Montană, ba cu legile justiţiei, ba cu lipsa medicamentelor, ba cu una, ba cu alta. Cumva, mi se părea că există o normalitate suficient de mare şi de puternică capabilă să tragă balanţa în partea cealaltă. Mi se părea că acolo, în bula mea, eram încă în siguranţă. Că puteam să-mi trag pătura peste cap şi să aştept să treacă. Să dispară o generaţie de comunişti înrăiţi, needucaţi şi corupţi şi să ajungă, în sfârşit, în poziţiile cheie ale societăţii, generaţia astora mici, ăstora de cresc cu facebook şi Internet, dar care, în ciuda educaţiei din şcoli şi uneori chiar din familii, sunt adepţii  valorilor occidentale.

Acum însă mă simt nu doar scârbită, dar mai ales speriată de tăvălugul ce iscă să vină peste noi. Poate că nu va fi cazul. Poate că doar o să se arunce iar cu banii pe geam în timp ce la ţară, oamenii îşi vor face în continuare nevoile în curte, îşi vor pune copiii la muncă şi-i vor culca nemâncaţi fiindcă nu au de unde să le pună pe masă. Poate că e doar praf în ochi care să ascundă mai bine problemele reale pe care le are ţara în clipa de faţă. Ceea ce este însă înspăimântător este că o astfel de consultare populară chiar are loc. Că o ţară se mobilizează să facă ceva nu doar inutil, dar care se naşte din pură răutate şi ignoranţă.  Referendumul pentru redefinirea familiei nu are nicio noimă, decât să ne demonstreze că dacă vor, pot. Orice. Şi asta e înspăimântător. Pentru că mâine subiectul poate fi altul. Oricare altul: avorturile, religia în şcoli, obligativitatea căsătoriei, pedeapsa cu moartea, ieşirea din UE, alegerile. E o formă numai bună să-i dea omului sentimentul de putere, senzaţia că şi el contează, că şi el are ceva de spus, chiar dacă i se şopteşte ce să spună. Când nu există niciun plan şi nicio voinţă de a construi ceva, cea mai bună metodă ca să arăţi că exişti este să distrugi.

De două zile, stau sub pătură şi simt cum sunt pe cale să pierd controlul asupra propriei mele vieţi. Da, recunosc, mi-e frică. Poate că nu e cazul. Dar dacă e? Şi ştiţi ce mă sperie cel mai tare? Că-mi voi da seama prea târziu că pereţii bulei mele nu mai folosesc la nimic. Că va trebui să mă uit în ochii copilului meu şi să-mi cer scuze că nu am fost suficient de pe fază ca să-l pun la adăpost. Pentru că, de data asta, mă simt direct ameninţată. Nu mai este vorba doar de principii sau de valori, ci de amărâta asta de bulă a mea pe care acum mi-o văd spartă cu pietre. Pentru că aşa vor ei şi pentru că pot. Atâta tot. Referendumul nu are nicio legătură cu homosexualii sau cu familia. E doar o toană, un exerciţiu de putere într-o ţară care nu înţelege nimic şi care nici nu vrea să înveţe.


marți, 25 septembrie 2018

Duşmanul poporului

Dimineaţă, pe peronul de la Muncii, printre oameni îmbrăcaţi care mai de care mai diferit, surprinşi fiecare în felul lui de răceala de afară, ea stătea elegantă şi dreaptă, aproape ţanţoşă aş spune, cu bărbia uşor ridicată şi privirea lipită de un afiş de pe peretele tunelului. Să fi avut spre şaptezeci de ani, o fustă verde, lungă şi uşor plisată, ciorapi de mătase, pantofi cu un pic de toc, din piele crem, aproape noi şi un jerseu lung, de culoarea untului, care cobora până peste genunchi. O doamnă, asta era, aşa cum vezi prin alte oraşe din lumea asta. Aproape că îţi venea să pui mâna pe ea, să-i atingi hainele, să le simţi moliciunea, să le admiri etichetele şi să le respiri mirosul. In mână nu ţinea nicio sacoşă, doar o poşetă verde, pe umăr, care nici măcar nu era plină cu de toate, aşa era de mică.

Mă gândeam că m-aş fi putut duce la ea să-i spun de-a dreptul: sunteţi foarte frumoasă şi când o să fiu bătrână, aş vrea să fiu ca dumnneavoastră. Dar a venit metroul şi am lăsat-o moartă. Apoi m-am tot gândit la ea şi la faptul că ceea ce am avut preţ de câteva minute în faţa ochilor a fost pur şi simplu o femeie în vârstă cu posibilităţi materiale. Atât de simplu. Ştiţi vorba aia altfel vorbeşte omul când are un ban în buzunar? Exact despre asta este vorba în societatea noastră. Nu avem ocazia să vedem multe doamne ca cea de dimineaţă, de la metrou, pentru că nu există multe ca ea. La noi, femeile bătrâne nu se numesc în vârstă, ci babe. Şi nu, nu e vorba că suntem lipsiţi de educaţie, că suntem lipsiţi de gust, prost crescuţi, răi sau proşti. Suntem pur şi simplu un popor de sărântoci. Şi de aici decurg problemele. Ce teorii de parenting poţi să ţii unor oameni care îşi hrănesc copiii cu covrigi şi merdenele pentru că sunt ieftine? Sau ce principii de moralitate să pretinzi de la nişte indivizi care stau pe întuneric, câte trei într-un pat, pentru că nu au alternative?

E simplu să le reproşezi că săraci fiind, nici nu fac nimic să iasă din situaţia respectivă. Dar pentru asta, trebuie să fii capabil- ori să ai noroc, ori să trăieşti într-o societate care să se ocupe de tine, ca individ. De nişte structuri care să-ţi ofere consiliere profesională, care să te ajute cu stagii de formare şi care să îţi ţină copiii la şcoală. In România, mai mult sau mai puţin, tot ce este gratuit a ajuns să fie prost sau inexistent. In plus, ca să te descurci trebuie ori să ai datele necesare din naştere, adică să te ducă mintea, ori să fii suficient de ignorant şi deci de coruptibil. Ca şi şcoala românească, viaţa în România nu este făcută pentru individul din clasa de mijloc. Acesta trăieşte prost, mănâncă prost, se îmbracă prost şi este nefericit şi frustrat.

Şi acum, arătaţi-mi şi mie un om care, fiind el sărac şi trist, poate să fie cooperant, serviabil, zâmbitor şi atent cu ceilalţi? Nu doar că nu poate, dar este şi invidios pe cei care pot. Cred că la ora actuală, această Românie marcată de lipsuri, lipsită de perspective şi înrăită de un trai urât şi greu, nu mai are decât o satisfacţie: să-i dea în cap celeilalte Românii care încearcă să iasă la lumină şi să rămână în Europa. Nici nu caută să înţeleagă despre ce e vorba şi care pot fi consecinţele. La ora actuală, duşmanul oamenilor din satele şi comunele ţării este în primul rând semenul lor- cel care are, care poate, care îşi permite, precum doamna de dimineaţă, de la metrou.


                                               (Portret de femeie, Henri Felix Cayon, 1912)
duminică, 23 septembrie 2018

Proiectul Rosie

Mi-a dat-o prietena mea. Ieșiserăm la o bere și cum tocmai ce fusese Sf. Maria și cum pe mine mă cheamă și Maria (p-asta n-o știați, așa e?!), mi-a cumpărat cartea asta.Nu știu dacă o să-ți placă, e cu un tip autist care se îndrăgostește, mi-a zis prietena asta a mea și apoi am vorbit despre altceva. Asta a fost acum câteva zile. Intre timp, mai am câteva pagini și o termin. Și trebuie musai să vă povestesc despre ea.

Cartea se numește Proiectul Rosie, e scrisă de australianul Graeme Simsion și tradusă din engleză, admirabil, de Ioana Văcărescu. Ce este minunat la această poveste este că diferă de tot ceea ce am citit vreodată până acum și asta pentru că este scrisă din perspectiva unui tip ce suferă de sindromul Asperger, fără ca el să o știe. La aproape patruzeci de ani, profesorul de genetică, Don Tillman, se consideră un tip organizat, lipsit de emoții și cu un handicap social pe care nu și-l explică. Singur, având ca unici prieteni doi soți psihologi, decide să demareze un așa numit proiect Soția, prin care invită femeile să-i răspundă la un chestionar extrem de riguros, de șaisprezece pagini, sperând să găsească pe cineva compatibil cu el, fără să piardă timpul. Doar că se trezește în birou cu Rosie care este exact pe dos față de așteptările lui: fumătoare, vegetariană, barmaniță și care apelează la Don ca să o ajute să dea de urma tatălui ei natural. Cei doi pornesc împreună un proiect prin care recoltează, pe ascuns, mostre de ADN de la posibilii foști parteneri ai mamei lui Rosie. Și, inevitabilul se produce: Don se îndrăgostește de Rosie.

Ce este absolut minunat la scriitura lui Graeme Simsion este felul în care reușește să se pună în pielea unui individ autist, cu tot comportamentul și limbajul care decurge din asta. Scriitorul intră de-a dreptul în creierul lui și se face una cu el. Nimic nu este forțat sau exagerat. Don este un tip deștept, ca oricare altul, doar cu niște excentricități pe care le recunoști ca făcând parte din spectrul autist. El știe că este doar diferit, nu și autist. Așa că personajul nu simte nevoia să corecteze nimic.

Chelnerul ne-a adus meniurile pentru desert, iar Elizabeth a spus:
- Nu-mi plac deserturile asiatice.
Asta era, fără îndoială, o generalizare incorectă, bazată pe o experiență limitată. Poate că ar fi trebui să văd aici un semnal de avertizare. Insă mi-a oferit ocazia de a veni cu o sugestie creativă:
- Putem să mergem vizavi și să luăm înghețată.
- Grozavă idee. Numai să aibă de caise.
Am considerat că deocamdată progresaserăm mulțumitor și nu m-am gândit că preferința pentru caise să fie o problemă. M-am înșelat. (...)
I-am explicat destul de detaliat fiziologia răcirii papilelor gustative. Am emis ipoteza că, dacă aș fi achiziționat o înghețată de mango și una de piersici, nu ar fi fost capabilă să simtă diferența dintre ele. Și, prin extrapolare, oricare dintre ele ar fi fost echivalentul înghețatei de caise.
- Sunt complet diferite, a spus ea. Dacă tu nu faci diferența dintre mango și caisă, e problema ta.
Acum aveam un simplu dezacord obiectiv, ce putea fi rezolvat imediat pe cale experimentală.


Graeme Simsion este născut în Noua Zeelandă și trăiește în Australia unde scrie scenarii, romane și piese de teatru. Timp de treizeci de ani a fost consultant în sisteme de informatică. Proiectul Rosie este primul lui roman și pe lângă subiect și scriitură, cartea place prin optimism și umor. Don stârnește zâmbete, duioșie, în niciun caz milă. Dimpotrivă. Iți arată că sentimentele pot fi disecate, înțelese și trăite și la nivel cognitiv. Iar glumele...ei bine, aseară, râdeam de una singură în autobuz citând următorul banc spus de personaj unui prieten: Iisus se adresează unui mulțimi furioase care voia să omoare cu pietre o prostituată: "Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra". O piatră zboară prin aer și lovește femeia. Iisus se întoarce spre persoana care a aruncat piatra și spune: "Unoeri chiar mă scoți din sărite, mamă!".

Dacă vreți să afle cât mai multă lume despre carte (sau să citească bancul) un like și un share ar fi de folos.


marți, 18 septembrie 2018

Mama facebook

Când eram eu mică, îmi aduc aminte că am văzut un desen animat Disney după povestea Răţuşca cea urâtă. Şi era acolo, la un moment dat, o scenă în care singură şi tristă, biata răţuşcă orfană dă peste o raţă mare, de plastic, de care se lipeşte toată, căutând ceea ce îşi doreşte orice copil: iubire. In copilărie, nevoia de dragoste este egală cu nevoia de mamă. Nimic nu este mai important în ochii celui mic decât mama lui. Ei bine, fără să vreau să fac pe psiholoaga, am senzaţia că exact de-asta se joacă facebookul în mintea noastră. Devine practic un fel de entitate căreia simţim nevoia să ne confesăm, la care dăm fuga să ne povestim bunele şi relele, unde ne plângem căutând încurajări şi care, nu ştiu dacă aţi observat, e investită inclusiv cu un fel de autoritate de parcă ai fi cumva obligat să povesteşti ce prostii ai mai făcut, pe principiul greşeala recunoscută e pe jumătate iertată.
Incă o dată- spun aşa pentru că am mai scris despre asta- cred că noi, oamenii mari din ziua de astăzi, avem o reală problemă în a ne asuma statutul de adult. Acel copil interior pe care îl vom purta cu noi până la sfârşit ne face de multe ori să ne punem singuri într-o poziţie fragilă.

Gândiţi-vă- că tot e vremea lor - la şedinţele cu părinţii de la şcoală când, odată aşezaţi în bănci, ajungem inevitabil să uităm cine suntem şi de ce am venit şi să începem mai mult sau mai puţin să ne purtăm ca nişte copii. Ne dăm coate, râdem pe înfundate, dăm din cap ca tâmpiţii cât timp ni se spune ce trebuie să facem, chiar dacă nu suntem de acord, zâmbim de câte ori privirile doamnei ajung pe noi şi aşteptăm să se sune de ieşire ca să bodogănim în faţa şcolii.

Multă vreme m-am tot întrebat de ce unii oameni simt nevoia intre pe facebook şi să dea din casă. De ce să spui de faţă cu toată lumea că ţi-a murit pisica sau că a făcut copilul varicelă sau că ţi s-a ars mâncarea? Pe bune, chiar crezi că interesează pe cineva? Apoi mi-am dat seama- de multe ori, pe propria-mi piele- că nu este vorba despre socializare. Ci despre sentimentul pe care, copil fiind, îl aveai când te duceai la mama şi-i spuneai ce ai pe suflet ca să fii sigur că ea te iartă şi te iubeşte în continuare, no matter what. Facebook-ul e făcut să ne iubească, să ne asculte şi să ne elibereze de vină. Ai ţipat la copil pentru că efectiv ai obosit să-i tot spui în fiecare zi să se spele pe dinţi? Nu e nevoie să te macini în sinea ta că eşti o mamă rea. Vino pe facebook, scrie un aşa numit post de dat cu capul şi lasă-l să-şi facă treaba. In cîteva minute, alte femei te vor înţelege, te vor strânge în braţe şi sigur vor fi ţipat mai des şi mai tare decât tine.

Pentru oricare mama care se bucură şi-şi asumă rolul de mamă, nimic nu e mai preţios pe lume decât copilul ei. El e unic şi minunat. Imi aduc aminte când era Ana mea mică şi făcea câte un desen aşa cum se pricepea ea. Ce conta că pentru ceilalţi erau doar nişte linii mâzgălite, eu vedeam acolo cel mai frumos tablou! Aşa şi facebookul te lasă să te lauzi, fără să te întrerupă, că cel mic tocmai a mâncat primul lui mango, că a făcut la oliţă sau că a coborât prima data pe skiuri. La schimb, aştepţi aplauze, felicitări, like-uri şi inimioare. Fiecare avem nevoie de momentele noastre de glorie, iar reţelele de tip facebook asta fac. Dacă staţi să citiţi ce scriu oamenii, puţin propun subiecte de dezbatere sau oferă informaţii. Cei mai mulţi  vor să vorbească despre ei: să fie iertaţi dacă au greşit, încurajaţi dacă nu mai pot, luaţi în braţe, dacă au obosit, admiraţi, dacă se simt invizibili. Dar mai ales iubiţi necondiţionat, fără să fie criticaţi. Majoritatea oamenilor caută o mamă ideală care să nu judece, ci doar să se mândrească cu copilul ei în faţa lumii întregi.



Şi pentru că tot vorbeam de glorie- dacă v-a plăcut articolul, un like şi un share ar fi de folos.
luni, 17 septembrie 2018

O după amiază aventuroasă

Vă mai aduceţi aminte de perioada aceea când copiii noştri tocmai învăţaseră să meargă şi viteza cu care voiau să o facă le depăşea posibilităţile? Şi cum păreau efectiv împiedicaţi şi complet neatenţi? Ei bine, dacă nu aţi apucat să vă bucuraţi din plin de acele luni, nu vă îngrijoraţi: viaţa vă va oferi o nouă şansă, când progeniturile vă vor ajunge la adolescenţă. Cel puţin eu retrăiesc pe viu, cu sufletul la gură, aceea perioadă din copilăria mică. Lasă că Ana merge toată ziua cu căştile în urechi de zici că au prins rădăcini, dar mai nou mersul cu ea pe stradă a devenit o provocare.

Să luăm, de exemplu, după amiaza de ieri când după un film (dacă vă plac musical-urile, să vă duceţi la Mamma Mia 2), am dat o raită prin magazine după pantofi pentru ea,  un fier de călcat pentru noi (am luat unul vertical cu care să poată umbla şi ea, după ce eu mi-am luat o şarjă de 220 V de la fierul vechi) şi un neon pentru baie (da, ştiu să-l schimb, doar că m-am ales cu unul ce luminează portocaliu). Inarmate cu punga de pantofi în mână, intrăm la Carrefour. Nici nu ajungem bine la raionul de electromenajere că Ana, de plictiseală, găseşte un buton pe care apasă şi porneşte alarma. Cinci minute mai târziu, cu creierul varză de atâta ninonino şi cu un fier de călcat roz în braţe, hai să mergem să cumpăram una bucată sticlă de apă demineralizată. In drum spre raft, copila agaţă cu mâna un ditamai bidonul cu lichid de spălat pe jos şi-l dărâmă. Da, avea dop. Nu, nu s-a  rănit nimeni.
Luăm apa şi dăm să plecam spre ieşire. O iau înainte când, în urmă, aud un zgomot ca de obiecte căzute. Mă întorc şi o văd pe a mea culegând de pe jos nişte recipiente de plastic pe care, nu mă întrebaţi cum, reuşise să le dea jos.

Dacă tot eram în Carrefour şi într-un mood de shopping, zic să mă uit un pic şi la tigăi căci ale mele încep să se exfolieze. Şi cum stăteam eu şi comparam preţuri şi diametre, numai ce aud un fel de muget direct în ureche. Când mă întorc speriată, Ana tocmai se înarmase cu un fel de sul din care îşi făcuse o pâlnie şi-mi chinuia mie timpanul.


In sfârşit, la casă. Scot fierul şi neonul din coş (d-ăla mare, cu roţi), le pun pe bandă şi caut portofelul. O secundă am lăsat coşul din mână suficient ca Ana să vrea să facă un pustiu de bine şi să-l tragă spre ea, deblocând culoarul. Direct peste piciorul meu. Nu mai contează, mi-am zis, încă puţin şi ajungem acasă unde, în sfârşit, va fi în siguranţă, pe telefon. Dar nu. Fix în faţa mall-ului, într-un avânt nebun, Ana decide să învârtă deasupra capului punga cu pantofi care se rupe, aruncând cutia cât colo. Nici de data asta nu a fost nimeni rănit. Insă acum am o dilemă: oare să risc să o las să umble cu fierul de călcat sau mai bine aştept să ajungă la facultate, că e mai sigur?

                                                                    (sursa foto aici)

Şi încă o întrebare: aveţi idee ce naiba de neon am putut să cumpăr de luminează portocaliu? Nu de alta, dar de dimineaţă machiajul meu s-a dovedit că arăta altfel în realitate decât în oglinda de la baie.
miercuri, 12 septembrie 2018

Un bătrân

Cobor scările de la metrou relativ în fugă căci, după felul în care se umflă fustele de pe peron, simt cum urmează să vină trenul. In faţa mea, un domn. Slab, la costum, cu o pălărie crem pe cap şi uşor aplecat de spate. O treaptă mai jos, un căruţ d-ăla de piaţă îşi face simţită greutatea după respiraţia sacadată a propietarului care se uţupeşte cu el. Nu ştiu câţi ani o fi având: vreo şaptezeci şi cinci, optzeci poate. Nicio şansă să mai prindă metroul. Mai are cel puţin jumătate de scară de coborât până pe peron şi căruciorul ăsta din care iese un fir de praz nu se lasă dus cu uşurinţă. Incetinesc.
- Vă ajut? întreb şi cu o mână apuc căruţul de mâner, îl iau pe sus şi-l duc până pe peron unde împreună aşteptăm cuminţi să vină şi propietarul. Peronul este acum aproape gol şi încep să simt un miros discret de praz. Domnul îşi scoate pălăria, se apleacă ceremonios ca şi cum ar urma să mă invite la dans şi-mi zâmbeşte.
- Mulţumesc, zice simplu, reaşezându-şi dintr-un singur gest pălăria pe cap. Mâna stângă îi tremură uşor. Dreapta e încleştată acum pe mânerul căruţului. Dă să plece. Face un pas, încă unul, după care rămâne pe loc, se întoarce şi rămâne cumva, pe gânduri, cu faţa spre mine.
- Ştiţi, zice într-un târziu, mă tot întreb: de ce oare doar domnişoarele se reped să ajute şi tinerii domni, nu?

M-am decis să nu răspund. Doar să vă povestesc şi să vă întreb: voi ce părere aveţi?

                                                                  (sursa foto aici)

Şi pe principiul că o dezbatere e cu atât mai interesantă cu cât sunt mai multe puncte de vedere, puteţi da share pentru un plus de păreri.

marți, 11 septembrie 2018

Sf. Ana și piureul de castane

Prima dată când am mâncat piure de castane, eram în Franța, într-un fel de tabără, undeva la mama naibii, pe marginea unui lac de prin sudul țării. Cel mai apropiat sat era la cinci kilometri de mers pe jos. De dormit, dormeam în paturi de campanie, suprapuse, în niște corturi mari. Cum am ajuns acolo nici noi nu înțelegeam prea bine. Se pare că niște copii de profesori fuseseră băgați pe ultima sută de metri în grup și atunci noi, ăştia opt câţi eram cu totul în grup, n-am mai avut loc la familii. Așa că ajunși la Paris, ne-au pus pe un tren și ne-au trimis vreo șase ore, de-a-n curulea, până undeva prin Midi, într-o tabără cu copii din medii defavorizate sau din orfelinate. La momentul ăla, în vara lui nouăzeci, franceza mea se reducea la câteva cântecele, o listă de verbe conjugate corect și citirea cu intonație a textelor din manualul de școală. Dracu a înțeles ce au început să bodogăne copiii ăia când s-au trezit cu noi. Din când în când mai auzeam un "putain" și un "merde" sau amândouă, legat, ceea ce mă făcea să cred că nu erau chiar încântați de prezența noastră. 

Cel mai trist a fost însă a doua zi când, proaspăt sculați din somn după o primă noapte de dormit în cort, am constatat că micul dejun fusese deja servit cu vreo oră înainte și deci, vive la France si canci mâncare. Noroc că noi, românii, învățăm relativ repede și nici nu ne jenăm să dăm din coate când e vorba de supraviețuire. Așadar, în dimineața următoare, cine era în picioare încă înainte să se deschidă bucătăria? Gașca noastră de români care s-a repezit la masă, visând deja la croisante, pains au chocolat sau mai știu eu ce nebunii despre care ni se tot povestise până atunci. In loc de toate astea am primit o jumătate de baghetă și...o cutiuță din aia, ca de gem. Inăuntru- piure de castane. Credeți-mă, nimic nu mi s-a părut mai bun în momentul ăla decât pasta aceea extrem de dulce pe care, în mod normal, francezii o mănâncă cu fromage blanc și Chantilly. O săptămână cât am stat la corturi, ne-am hrănit, practic, doar cu piureu de castane, nu de alta, dar era singurul aliment comestibil din meniu. Intre noi fie vorba, mai era și brânză Roquefort sau Camembert, dar pe vremea aia îmi ziceam că nici măcar Ceaușescu nu ajunsese să ne dea să mâncăm brânză mucegăită. 

Au trecut aproape treizeci de ani de la vara aceea și încă îmi lasă gura apă când mă gândesc la piureul de castane. Anul ăsta, am intrat întâmplător într-un magazin de pe marginea șoselei care ducea la Brioude și acolo, pe un raft, le-am văzut: borcănele mici, aliniate cuminți ca niște soldați la paradă. Am luat unul să i-l aduc Anei cu gândul să o fac să guste din copilăria mea, așa cum mama îmi dădea pâine cu pepene roșu cum se mânca la ea, la Hunedoara. 

Duminică, pentru că tot era ziua ei de nume, l-am desfăcut. Am luat un bol mic, am pus cu grijă pe fund o linguriță cu vârf de piure, pe deasupra am pus una de Mascarpone, am acoperit totul cu frișcă și am înfipt două limbi de pisică luate de la Mega. Și mi-am zis în sinea mea putain de merde, qu'est -ce que c'est bon!

                                                                 (sursa foto aici)
luni, 10 septembrie 2018

Dau din casă

Dragii mei,

Că tot începe școala, s-a sfârșit vara și am avut și eu primul weekend în București, am profitat să arunc un ochi prin dulapul Anei și iată peste ce am dat. Dacă vă interesează, știți unde mă găsiți. Sau aici, sau pe facebook. Hai să vă prezint marfa de astăzi.

Ghiozdan Ecco mov, trei buzunare mari si doua mici, laterale, eeeh, și aproape nou, eeeeh și la jumătate din prețul inițial, eeeeeeeeh! 150 lei






Bluze cu mânecă lungă 10-11 ani (152 cm, dar Ana le-a purtat de la 146 cm, Zara)- 10 lei bucata


Blugi colorati (152 cei verzi, da, sunt verzi- albăstrui, un pic mai lungi ceilalti) 30 lei bucata


Fusta tutu nepurtata, Zara Franta, 11-12 ani, 40 lei


Cardigane Tesco, verde si bleumarin, 10-12 ani, 30 lei bucata


Tricouri mișto, 10-12 ani, (nu știu cât de înalte sunt ale voastre), 10 lei bucata


Sacou scoala, Zara, 11-12 ani, 40 de lei (e necălcat, dar mi s-a stricat fierul, așa că vă las pe voi să o faceți)



Cămașă tip ie, bleumarin, Zara Franta, purtata o dată, 12 ani, 30 de lei


 Fuste lungi Zara, cu volane, 152 cm (dar merg și de la 10-11 ani), 25 de lei bucata


Geaca fâș pentru ploaie, subțire și roșie, Decathlon, 143-150 cm, 30 lei (și da, poza e făcută pe parchet)


 Pardesiu Tesco, lână, cu fermoar și nasturi, cu gluga, minunat, călduros, 11-12 ani. 100 lei



Dacă vă place ideea asta, cu bazarul, dați de veste că mai am jumătate de dulap de aranjat. 





joi, 6 septembrie 2018

Invăţătoarea de la A

Ce-ți pasă, ție, îmi zice o prietenă, a ta e mare deja! Adevărul este că am început și eu să spun ca fosta mea soacră: doamne, bine că nu mai sunt tânără, că tare greu a fost! Așa și cu copiii ăștia: dacă e ceva care mă bucură în creșterea Anei e să mă văd scăpată de chinul și alergătura găsirii unei învățătoare bune și normale. O să-mi spuneți: stai liniștită că acuș' vine clasa a VIII-a și o să începi să te stresezi cu liceul! Nu zic că nu voi avea un nod în stomac și niscaiva emoții, dar serios, nu cred că mai sunt dispusă să mă las stresată de școala românească. Mi-a ajuns cât am pătimit și eu, și fiică mea, în primii ani. Acum e în regulă. Ii place, învață în funcție de pasiuni, dar suficient de bine la toate, are o idee destul de clară despre ce și-ar dori să facă în continuare, are prieteni, are un discurs coerent, fără greșeli de exprimare, e bilingvă şi se descurcă binişor şi în a doua limbă străină, citeşte la greu, e plină de inițiativă și de argumente și chiar când nu are, știe unde să le caute. Dar toate astea s-au întâmplat nu datorită primilor ani de școală, ci în ciuda lor. Și mai ales, în ciuda primei ei învățătoare.

Ana încă se mai scutură de groază când îşi aduce aminte de ea. Am tot povestit cum ţipa, cum îi ameninţa, cum a scos-o în faţa clasei ca pe vremea Inchiziţiei ca să decidă toată lumea ce să facem cu fata asta care nu participă la ora de religie, cum vorbea cu greşeli sau cum nu explica mare lucru în clasă, preferând să-şi păstreze energia pentru afterschool-ul unde preda. Dar şi mai grav sau poate cel mai grav este că această învăţătoare era cunoascută în şcoală ca fiind cea mai bună. Ştiţi voi, aia după care fug toţi părinţii, aia pentru care se fac mutaţii şi se duc parfumuri directoarei, aia despre care vorbesc mămicile de copii mai mari din parc şi în clasa căreia copiii nu vor avea loc în bănci de mulţi ce vor fi, aia pe care dacă o ratezi, ai senzaţia că i-ai distrus celui mic dreptul la fericire.

La prima şedinţă cu părinţii, va fi lapte şi miere. Vă va povesti cât de importanţi sunteţi voi, cât de importantă e şcoala şi cum să staţi liniştiţi că va avea ea grijă să meargă toţi copiii la toate concursurile. Căci fără competiţie, nu există performanţă, iar fără performanţă, şcoala nu are rost! Apoi, după ce se va uita în ochii voştri, îi va da cuvântul uneia dintre mamele pe care le ştie deja- căci doamna l-a avut la mine şi pe băiatul ei cel mare- ca să vă explice cum fără proiector nou şi fără jaluzele nu pot să se concentreze copiii. Ca să nu mai vorbim de scaune şi tablă şi chiar de o imprimantă şi da, normal că şcoala e gratuită, dar nah, obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu-i aşa? Şi nu vrem noi ca cei mici să înveţe într-o clasă nou-nouţă?!

Apoi, încet-încet, veţi descoperi că multe dintre aceste învăţătoare celebre ţipă la copii ca la uşa cortului, îi jignesc, se enervează la orice întrebare a celui mic, uneori stau în clasă pe facebook, alteori sar peste lecţii, au preferaţi şi preferate (încă mai am locuri la afterschool, să ştiţi), se crucesc când îndrăzneşti să deschizi gura la şedinţele cu părinţii ca să spui nu şi fac performanţă cu preţul liniştii, fericirii şi încrederii copilului tău.

Vestea bună este că nu este nevoie de doamna de la A ca să înveţe copilul la şcoală. Nu este nevoie să fie nici în cea mai bună şcoală, nici în cea mai dorită clasă. Este important să fie într-un anturaj bun pentru că, la vârsta asta, copilul are nevoie de prieteni şi rolul lor va deveni din ce în ce mai important pe măsură ce va creşte. Şi apoi, indiferent de şcoală şi de învăţătoarea, trebuie ca părintele să rămână prezent şi implicat. Să-l ajute pe cel mic să se organizeze şi să-şi facă un ritm de învăţare, să fie acolo pentru răspunsuri la întrebări, pentru laude şi pentru sugestii, să-i arate copilului că tot ceea ce i se întâmplă la şcoală, ca şi în viaţă, contează. Dar mai ales, să-i demonstreze că şcoala nu e locul unde ţi se decide reuşita sau eşecul, ci acela unde afli despre lume şi despre tine şi unde încerci să te construieşti pe tine, ca om. Şi la o adică, să-i spună că poate să conteze pe el pentru orice nedreptate. Când Ana mea a început şcoala, i-am zis de la început: atât timp cât eşti politicoasă şi ai argumente, ai tot dreptul să spui ce gândeşti şi să-ţi susţii punctul de vedere!

La sfârşit, am şi un sfat: în viaţă, nimic nu e bătut în cuie. Iar copiii noştri sunt foarte adaptabili. Credeţi-mă! Dacă vedeţi că învăţătoarea nu e persoana caldă şi bună la care visaţi, schimbaţi-o! Vă asigur că cel mic nu va suferi şi în orice caz, nu va avea probleme la şcoală din cauza asta. Dimpotrivă! Ana mi-a mulţumit cînd am mutat-o, deşi nu-mi ceruse explicit să o fac. Dar de-asta suntem părinţi: să decidem ce-i mai bine pentru ei, nu pentru noi.

Dacă vi s-a părut util articolul sau dacă doar v-a plăcut, un like și un share ar ajuta.
miercuri, 5 septembrie 2018

Când fetițele se tem

Nu mai ştiu câţi ani aveam. Undeva între mică şi mare, nici copil, dar nici prea răsărită. Ştiu doar că eram într-o iarnă, la munte, cu zăpadă cât cuprinde şi cu mai mulţi oameni la o masă. Atunci am auzit-o pe mama spunându-mi hai, mă, du-te şi tu cu ei să înveţi să schiezi! Ţin minte cum mi-am înfăşurat efectiv picioarele în jurul picioarelor scaunului, cum am apucat faţa de masă cu degetele şi m-am ţinut acolo, nemişcată, să nu mă dea mama după ei. Tată şi fiu. Băiatul, vreo 12 ani, frumos, brunet şi crescut parcă pe schiuri. Tatăl masiv, cu păr pe mâini până pe degete, cu burtă şi început de chelie. Altfel, om deştept şi citit. Când ţipa la copil se cutremurau munţii. Aoleo, ziceau ai mei, iar a băut ăsta mai mult şi acum îi sare ţandăra. Cică pe munte nu bea niciodată. Dar eu eram mică şi îmi era frică. Ce mă fac dacă nu reuşesc să schiez şi se supără pe mine? Ce mă fac dacă ţipă?

Mi-e frică de beţivi. Mi-e frică de ce poate face mult alcool pe dinăuntru, de cum reuşeşte el să te convingă că e ok să te laşi dus, să nu mai opui rezistenţă, să nu te mai zbaţi să fii aşa cum trebuie, să-ţi calci în picioare inhibiţiile cu furia celui care simte norma ca pe o menghină. Cel mai tare mă sperie cum lasă să iasă la suprafaţă, ca nişte demoni, instinctele. Alea primare. Alea care în noapte pot ascunde sub preş trăsăturile încă înmuiate de vârstă ale unei fetiţe, făcând-o numai bună să ajungă în ochii unuia de vreo douăzeci şi ceva de ani.

Fetiţelor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic concret, le e frică. La doisprezece, treisprezece ani, o fetiţă se teme şi de vorbe, darămite de o mână de bărbat care vrea să o tragă la dans când ea nu vrea şi nu cunoaşte. Sigur că la vârsta asta, fetiţele nu sunt lăsate singure în noapte. Undeva, în apropiere, sunt oamenii mari care veghează. Şi care, credeţi-mă, trebuie să le apere atunci când ele încearcă să se prefacă indiferente la băiatul acela care dă târcoale cu picioarele înmuiate de alcool şi respiraţia mirositoare. Sigur că aşa slăbănog cum e, cu blugii jerpeliţi şi hanoracul în jurul brâului are darul mai degrabă să te emoţioneze, aducându-ţi aminte de tinereţe. Dar nu despre tine este vorba! Ci despre ea. Fetiţa ta. Cea care nu ştie ce să facă şi cum să facă.

Acum s-a aşezat jos, pe bancă şi speră că el va pleca. Că o va lăsa în pace să danseze singură cât timp va vrea ea. Dar el o vrea pe ring şi întinde mâna să o tragă la dans. In mintea lui nu face nimic rău. Nu e agresiv, nu e libidinos. Doar că la vârsta lui nu are ce să caute acolo, lângă ea. Nu-l lăsa, chiar dacă pare inofensiv. O sperie! Goneşte-l de lângă ea, spune-i direct să plece, fiindcă nu e momentul să fii nici cool, nici înţelegător cu el. Nu ăsta e rolul tău. Ci să o aperi. Pentru că la vârsta asta, fetiţelor, chiar dacă nu li se întâmplă nimic concret, le e frică şi au nevoie să ştie că cineva poate să aibă grijă de ele. Așadar, cât restul lumii dansa și doar îl supraveghea pe băiat din priviri, m-am dus la el, l-am apucat de mâna întinsă și i-am zis să facă bine să dispară cât poate de repede. Erau și niște bodyguarzi în spate, dar nu a fost nevoie de ei. A plecat singur, bodogănind, dar a plecat și a lăsat în urmă o fetiță care s-a lipit toată de mine, semn că pe acolo, tocmai trecuse frica.


marți, 4 septembrie 2018

40 și Vama Veche

Nu ştiu cum sunt alţii, vorba poetului (ştiu că nu e poet, relax), dar eu am avut nevoie de criza de patruzeci de ani ca să decid să mă duc, în premieră, la Vama Veche. Nu mai faceţi ochii mari, că vă văd! Cât am fost adolescentă, mă duceam în Costineşti. Apoi, am început să bat litoralul turcesc, bulgăresc şi în final grecesc, înainte de a mă reîntoarce pe plajele autohtone. Recunosc că după nişte ani de Thassos, mi-a trebuit un pic de curaj să încerc trei zile la Neptun acum cîţiva ani. N-a fost rău, dar nici bine. N-am mai vrut acolo.

Dar anul ăsta am simţit aşa, o nevoie, de a încerca şi eu să văd care e treaba cu Vama Veche asta! Am avut nevoie să ajung în punctul ăla unde tot ce caut este experienţa, spectacolul, întîmplarea, partea bună şi timpul plin şi nu liniştea, confortul şi siguranţa. Să ajung să mi se pară amuzant drumul cu un tren şi două microbuze, să pot pleca doar cu un rucsac în spate şi să stau într-o cameră proaspăt construită, singura terminată dintr-o vilă în construcţie, să transform cele trei zile de vacanţă în 72 de ore de timp pentru mine.

La patruzeci de ani, nouă, femeilor, ni se întâmplă numai lucruri bune: suntem în sfârşit scăpate de toate complexele tinereţii (știu, am glezne groase și fundul mare, dar nici că-mi pasă), ne cunoaştem destul de bine ca să ştim ce vrem, nu mai căutăm să ascultăm ce zice lumea, avem dorinţa, voinţa şi putinţa să ne facem singure pe plac. Iar dacă avem norocul să ne fi ajuns şi copiii suficient de mari încât să putem reîncepe a respira, atunci criza de patruzeci poate să fie, de fapt, extrem de plăcută. Se spune că e vârsta la care îţi doreşti să faci ce n-ai putut sau n-ai avut curajul să faci la douăzeci. Sigur, nu înseamnă că acum îl vei avea, înseamnă doar că e posibil să nu mai ai altă şansă.

Așadar, iată-mă ajunsă la patruzeci şi ceva de ani în Vama Veche. Ce-am făcut? Păi, mi-am cumpărat o fustă albastră cu buzunare colorate, un inel cât jumătate de deget şi brăţară de piele, am dansat la Stuf până târziu în noapte, am băut cocktailuri şi mi-am luat bere la micul dejun, am cunoscut oameni de pe facebook în carne şi oase, am ascultat muzică franţuzească, m-am tutuit cu ospătarii, am stat şi m-am uitat la lume cât fie-mea a rămas cu nasul într-o carte preţ de o zi întreagă, am ales să ne culcăm la două noaptea şi să ne trezim la unsprezece dimineaţa, m-am întors singură cu două microbuze şi un tren, lăsând-o pe Ana cu nişte prieteni, în camping, pentru încă o săptămână. Şi cel mai important, am reuşit să nu mă cert cu ea. Cu asta mică. Pentru că nu am aşteptat nimic de la ea ca să mă facă pe mine fericită. Nici să se trezească de dimineaţă, nici să lase cartea sau youtube-ul, nici să stăm de vorbă, nici să vrea sau să nu vrea să mergem pe plajă, nici să danseze sau să-i fie foame. De data asta, am ştiut ce vreau şi mi-am făcut singură pe plac.

Cred că patruzeci de ani e o vârstă tocmai bună pentru mers în Vamă. Pentru spectacolul de afară şi liniştea de pe dinăuntru.

                            (singura poza pe care am făcut-o și nici măcar nu a ieșit ce trebuie)
miercuri, 29 august 2018

Pe drum

Eu cred că în altă viață am fost ceva neam de nomad, că altfel nu-mi explic! Parcă toată viața mea e cu geamantanul la picior. Fac și desfac valize de când mă știu. Mai ales vara. Mai ales vara asta. Cum mai trecu ea! Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc că se duse de nebună, lăsând în urmă iarbă îngălbenită de prea mult soare și fructe coapte. Imi place vara. Mai ales spre mai când încă nu e, dar știu că urmează să vină. Ca-n iubire: cel mai frumos e așteptarea cu certitudinea că se va întâmpla. Când se întâmplă, deja începe să treacă.

In iunie, am făcut bagajele de Londra. In iulie, am împachetat pentru tabăra ei de la Bran și pentru zilele la Moeciu cu restul familiei. V-am zis că nu e mare. Familia. O verișoară, o mătușă și doi nepoți. Apoi, ea a plecat la țară. In august, am plecat și eu pe coclauri. Am fost la un capăt de lume, cu pădurea în față, cerul greu de stele deasupra și cinci măgari. Undeva, pe lângă cheile Loarei. In Franța. O să vă povestesc odată. Intre timp, ea era plecată la Barcelona. Fiecare cu valiza ei. Acum ne-am regăsit. Ne-am tras sufletul cât să desfacem geamantanele, să ne aruncăm rufele la spălat și să pregătim altele curate. Plecăm. O ultimă tură de mare. Nu mult: trei nopți cât să mai tragem de vară și de vacanță. Și mai ales de timp.

                            (dovada că măgarii chiar au existat; cel de-al cincilea era ieșit din cadru)
miercuri, 8 august 2018

In familie

A fost o vreme când la noi acasă, mai tot timpul cineva suna la ușă. Eram mică pe atunci și în mintea mea, zilele era formate din școală, lecții și musafiri. Nu veneau oricum și oricând. Dădeau un telefon înainte, întrebau ce mai făcuse bunică-mea bun de mâncare (era vestită pentru borșurile de lobodă și imam-bayildi-urile ei), dacă mai aveau ai mei vreo casetă video nouă, că dacă nu, să încerce ei să facă rost de una. Am crescut cu vizitele ca principală distracție în niște timpuri când oamenii aveau mai ales prieteni reali, nu d-ăia de pe facebook. Am crescut cu vecini pe care îi știam după nume și zgomote: cu doamna doctor Ada care seară de seară ieșeau cu Lark la plimbare, cu Gina care stătea mult de vorbă cu mama, în bucătărie, cu Cati căreia i-a explodat butelia într-o iarnă, cu Gabi, vecinul de palier, care avea pistă pentru mașinuțe și trenuleț electric, cu Irina cu care mergeam la școală sau cu doamna Corciovescu, mereu elegantă, cu pălărie și port- țigaret.

A fost o vreme când vizitele presupuneau un întreg ritual. Intâi că nu puteai să-i suni omului la ușă așa, pur și simplu. Nu se cădea să-l deranjezi și să-l prinzi în capot sau, și mai rău, nepregătit să-ți ofere ceva de mâncat sau de băut. Așa că orice vizită se plănuia. Apoi nu puteai să te duci la om în casă, cu mâna goală. Măcar o sticlă de vin sau o floare pentru doamna. Sau niște bomboane de la Capșa pentru cei mici. Sau un borcan de zacuscă. Sau de murături. Ceva, acolo. Probabil că dacă fie-mea ar citi ce scriu eu aici (sunt sigură că din când în când o și face), și-ar da ochii peste cap și ar zice că vin cu povești de secol trecut. Doar că în alte părți, aceste povești încă se spun. Am văzut în Franța: acolo oamenii, vecinii, familiile, se vizitează. Se cheamă unii la alții, stau duminica, la prânz, cu toții la masă, desfac o șampanie, apoi o sticlă de vin, se țin uniți și împreună, cei tineri cu cei în vârstă. Au până și o Zi a vecinilor când totul blocul se vede și sărbătorește, iar cei noi au ocazia să-și cunoască colocatarii.

Noi ne-am dezobișnuit să avem sentimentul ăsta de apartenență la un clan. Cel puțin eu nu cred că l-am avut cu adevărat vreodată. Poate și pentru că familia mea a fost și este minusculă. Nu tu frați, nu tu surori, doar mama, două verișoare plecate prin lume, două mătuși și un unchi prin Ardeal. Chiar și așa tot ne-am putea strânge. Măcar din când în când. Am pune mâna pe telefon, am stabili o zi și o oră și apoi ne-am lăsa un pic de timp în care să ne gândim ce să pregătim bun de mâncare, cu ce să ne îmbrăcăm (eu am vreo două rochii ce zac prin dulap numai bune pentru un prânz în familie), să dăm o raită prin piață după un buchet de flori și o tură la Mega pentru vin și bomboane. Și aș lua-o și pe Ana, chiar dacă s-ar plictisi cu noi, oamenii mari. N-are decât să stea pe whatsapp. Și să mănânce toate bomboanele. Dar măcar va vedea că undeva în fundal, există o familie care continuă să-și depene povestea. Iar poveștile trebuie ascultate ca să poată fi duse mai departe.





marți, 7 august 2018

Clipa de sinceritate

Ne cunoaştem destul de bine ca să vă spun că:

- mi-am făcut şuviţe blonde
- dau meditaţii la franceză
- mă puteți citi uneori în Burda Mireasa
- nu ştiu să merg pe bicicletă
- mi-e frică de şoareci
- nu mai mănânc pâine de doi ani
- îmi place berea
- prima notă din viaţa mea de şcolar a fost un 4 pentru că am scris greşit nenea
- mai nou, mă duc în Franţa o dată la câteva săptămâni
- nu-mi place somonul
- îmi pierd serile la o telenovelă de pe Netflix.
- gătesc zilnic şi gătesc bine
- m-am îngrăşat
- în tinereţe, am lucrat la Externe, la Evenimentul zilei, în tura de noapte
- vorbesc cu mama aproape în fiecare zi
- noaptea, dorm cu lumina  aprinsă la baie
- mă enervez uşor şi asta mă enervează la culme
- sunt singură la părinţi
- nu am avut niciodată câine sau pisică
- mi-am rupt mâna la trei ani şi mi-am ros unghiile până spre douăzeci
- prima ţigară am fumat-o în Franţa, la 16 ani și ultima în martie 2016
- am platfus
- vorbesc de una singură cu voce tare
- mi-e frică de cocoși
- știu să fac cozonaci
- mi-ar fi plăcut să știu să cânt
- visez în culori
- în clasa a VI-a m-am votat singură ca să devin comandant de detașament
- am avut o broască țestoasă pe care o chema Dindi
- l-am cunoscut pe Noica
- cea mai mică notă din gimnaziu a fost un 8 la Chimie
- prăjitura mea preferată era una cu cafea, de o făcea la Beiuș, străbunica unor prieteni
- nu am fost niciodată la Oradea
- nu am fost operată de apendicită
- am făcut un an de portugheză și unul de germană
- peste câteva zile plec din Bucureşti
- ne vedem mai spre toamnă



Și acum rândul vostru.
Mă cunoașteți destul de bine ca să-mi spuneți că:
...





luni, 6 august 2018

Biata tanti

Știți la ce-mi place să mă uit cel mai mult când călătoresc în alte părți? La bătrâni. De fapt, nu. In alte părți, bătrânii se numesc persoane în vârstă sau seniori. Pentru că bătrânețea are în ea un miez de neputință. Pe când vârsta sau "în vârsta" arată mai degrabă o altă relație cu timpul. Mi se pare că imaginea omului bătrân poate foarte bine să devină un fel de unitate de măsură a nivelului de trai.

In România, nu prea avem seniori. Când sunt, sunt direct domni sau doamne pentru că, printr-o minune care nu are nicio legătură cu Statul, au reușit să se mențină și mai ales, au avut norocul să nu se îmbolnăvească și să nu sărăcească. Restul celor de vârsta a treia sunt pensionarii, bătrânii, babele și moșii. Li se vorbește cu "mata" și ei își zic singuri, de multe ori, mamaie sau tataie. Nu vor nimic pentru că nu știu ce ar mai putea să vrea la vârsta lor. Poate sănătate pentru că, chiar dacă nu pun lucrurile cap la cap, știu că medicamentele sunt scumpe și spitalele urâte. In rest, își petrec mult timp la televizor sau prin autobuze, două modalități ieftine de a uita de singurătate și de reumatism. Se duc la medicul de familie si la biserică pentru că nu-i costă nimic și pentru că-i doare. Se bucură pentru câțiva lei în plus și au și de ce, nu le pasă de Europa pentru că, în situația lor, e greu să-ți pese și de altceva decât de ziua de azi, nici măcar de cea de mâine. Când îi trimite Primăria în Grecia se duc, pentru că, la vârsta lor și în situația lor, sunt incapabili să-și facă bucurii de unii singuri.

In România, bătrânețea înseamnă renunțarea la propria independență. Odată cu vârsta devii sclav. Iar sclavii nu trebuie să aibă opinii, principii, situație sau obiecții. Ei trebuie doar să fie folositori. Săraci și folositori. De altfel, nu așa ne-am obișnuit să vorbim despre oamenii în vârstă? Ce mai face bunicu'? Ei, săracu', ce să facă și el?! Ați auzit voi vreun francez sau vreun englez să vorbească despre cineva mai bătrân cu poor Peter sau pauvre Pierre, doar pentru că respectivul a ajuns să trăiască până la 70 sau 80 de ani? Ca și cum bătrânețea ar fi o pedeapsă, nu o etapă care, ca orice altă etapă din viață, ar trebui să aibă avantajele ei. Și le are. Cel mai important fiind timpul pentru tine, cu care să faci ce vrei tu. In alte părți, seniorii se apucă de dans, cântă în cor, participă la ateliere de aranjamente florale, merg în vacanțe pe care pot să și le plătească singuri pentru că au muncit o viață întreagă. La noi, se plimbă cu autobuzul. Și nu, o strachină de mâncare sau un bănuț în plus nu este un câștig, ci o pomană. Exact ce-i trebuie lui Nenea Petre ca să ajungă bietul nenea Petre. Nici măcar bietul domn Petre. Nici măcar atât.

Domnii și doamnele mai în vârstă să mă ierte. Nu despre ei este povestea. Ci despre aceia care au avut ghinionul să îmbătrânească în vremuri proaste. Am ajuns să cred că mai presus de adolescența copilului, mai presus de momentul în care va pleca de acasă, mi-e teamă că voi îmbătrâni într-o țară care abia așteaptă să facă din mine o biată tanti Ioana.

                                                                  (sursă foto: așa-si-așa)


Urmăriți-mă și pe fb. Nu mă supăr dacă dați like și share.
sâmbătă, 4 august 2018

2 Mai, 30 de ani mai târziu

Există un moment în viaţa fiecăruia dintre noi când simţim nevoia să ne ducem nu doar cu gândul, ci chiar de-a dreptul, către lucruri din trecut. O fi nostalgia după anii din urmă, o fi curiozitatea sau un fel de încercare disperată de a ne simţi mai tineri, habar n-am. Cert este că, după o pauză de treizeci de ani, anul ăsta am avut nevoie să repun piciorul în 2 Mai. Ultima dată când fusesem prin zonă, aveam treisprezece ani, stăteam la doamna Cornea, ieşeam pe plajă prin spatele grădinii, printr-o gaură făcută în gard, mâncam la o masă mare, de lemn, sub un nuc,  eram cu o liotă de copii după mine şi în curtea de alături stătea Nina Cassian. Nu o să stau acum să vă povestesc cum s-a schimbat satul, cum s-au înmulţit cîrciumile şi cum am făcut eu indigestie de la hamsie. Prefer să vă spun, pe scurt- oricum nu am stat decât două zile- ce am constatat că e bine să ştii când te duci în zonă.
- există tren privat Softrans până la Constanţa.
- există apoi multe microbuze şi autobuze care te pot duce la Mangalia. Cu cât sunt mai mari, cu atât opresc în mai multe staţiuni. Şi da, reversul e şi el valabil. Biletele se cumpără direct de la şofer şi costă undeva la 12 lei.
- de la Mangalia, ai microbuz până în 2 Mai sau Vamă
- şoferii conduc ca nebunii.
- în 2 Mai, plaja aia frumoasă, în golful ăla potolit, cu corturi legănate de valuri, e de nudişti. N-am zis că am vreo problemă, doar am anunţat şi eu
- la Micul Golf e frumos, demn de poze, dar acolo am mâncat hamsiile cu pricina. Probabil mi-a picat ceva prost
- deşi nu citisem nimic de ea, terasa la Margot are mâncare bună
- mi-a plăcut micul dejun de la restaurantul Bianca, de pe strada Falezei. Au fresh de portocale şi, dacă aveţi noroc, ouăle ochiuri pot fi geniale, Dacă nu, nu. Eu am prins şi aşa şi aşa. Nu mi-a plăcut că se plăteşte la suta de grame. Inclusiv roşia.
- vila Marius e curată, are camere cu aer condiţionat, dar nu dă factură.
- din 2 Mai până în Vamă puteţi ajunge cu taxiul (nu ştiu cât costă), cu microbuzul (4, 50 lei biletul) sau, dacă se citeşte pe voi unde vreţi să ajungeţi (genul şalvari, turban, brăţări de piele) cu ia-mă nene, la acelaşi preţ cu microbuzul.
- în Vamă e chiar aşa de mişto cum se spune. E o afirmaţie.
- aş fi putut sta toată ziua la buticuri, să casc gura, dar nu am făcut-o
- în barul de rockeri unde am băut o bere se fuma marijuana. Altfel, muzica era bună.
- am mâncat la un restaurant cu etaj şi vedere, fix la capătul străzii principale care coboară către plajă. Nu, nu pot să vă zic cum se chema, fiindcă nu-mi mai aduc aminte. Am mâncat bine şi nu, nu vă pot spune ce, căci, încă o dată, nu-mi aduc aminte. Şi nu, nu am fumat nimic, ci doar mă lasă memoria.
- pentru amatorii de senzaţii tari, vă recomand să vă întoarceţi în 2 Mai, direct pe plajă. Veţi avea parte de o oră de mers pe stânci, printre alge în putrefacţie şi miros de hoit, fără posibilitatea să mai ieşiţi la drumul mare.
- m-am întâlnit cu două cunoscute în decurs de câteva ore. E ca pe facebook: plin de prieteni, prieteni comuni şi cereri de prietenie.
- nu am făcut nicio baie. Vremea era ploioasă.
- am prins furtună în fiecare zi. Adică două. Furtuni.
- mi-a rămas gândul la clătitele uriaşe de le-am văzut la oameni, în jur. Nu, nu am cumpărat şi cu toată indigestia, am reuşit să mă întorc din concediu cu două kile în plus. Nu-mi spuneţi că e de la bere, că nu vă cred.
- la întoarcere, trenul era arhiplin. Rezervaţi-vă bilete din timp.
- cred că o să mai merg un weekend, în septembrie, Cu Ana. Poate o conving să-şi ia şi ea o clătită, să gust şi eu.
- a fost frumos.
- de fapt, a fost chiar foarte frumos.
- şi da, aţi înţeles bine, nu am fost cu copilul.
- am făcut o singură poză. Iat-o:


vineri, 20 iulie 2018

Niște cărți

Știți despre ce nu am mai vorbit de ceva vreme? Despre cărți. Și chiar avem ce vorbi pentru că iată, am sub ochi trei romane extraordinare ale unor scriitori români pe care vă sfătuiesc să nu-i ocoliți. (încă am văzut că există persoane care evită autorii autohtoni). O să vă povestesc în ordinea în care le-am citit și voi începe cu o carte recomandată de o prietenă, într-o seară, pe facebook, când stăteam și noi, de vorbă, ca fetele. Se numește Căsnicie și e scrisă de Dan Coman. Cartea asta este despre un el și o ea care se căsătoresc, fac un copil și ajung să trăiască o poveste împreună doar pentru că așa s-au obișnuit. E nevoie de un al treilea, un fel de liant care să lipească fisurile, să-i tragă cât mai aproape unul de celălalt, să-i țină împreună fiindcă separat, nu mai știu cum să funcționeze și le e frică să încerce să învețe. Când al treilea dispare, el și ea se prăbușesc și rămân din nou, singuri. Đeși titlul implică musai ideea de cuplu, de "doi", cartea lui Dan Coman este despre singurătate și despre sacrificiul pe altarul relațiilor. Pe lângă subiect, frumusețea acestei cărți constă în felul în care autorul știa să vorbească, pe rând "ca bărbat" și "ca femeie". Personajele își pasează dreptul la replică de la unul la celălalt, într-o încercare a autorului de a explica de ce se rup iubirile când se rup.



A doua carte este complet atipică. Grădina de sticlă este cel de-al doilea roman al Tatianei Țîbuleac și ca și primul, aproape că te înșfacă. A fost suficientă o propoziție- Mă nasc noaptea, am șapte ani pentru ca autoarea să te lege mâini și de picioare și să te tragă după ea într-un univers greu, populat de personaje descrise în tușe groase, un univers pe care aproape că-l poți simți, mirosi, gusta. De altfel, scriitura Tatianei Țîbuleac este atât de plastică încât pare vie. Povestea este cea a Lastocikăi, o fetiță luată de la orfelinat de către Tamara Pavlovna, o femeie care încearcă să facă avere strângând sticle goale, într-un Chișinău ce pendulează între două culturi. Cu această poveste, autoarea se așează la granița dintre Rusia și restul lumii, dintre două limbi și două culturi și te obligă pe tine, cititor, să trăiești pe viu drama atâtor oameni din Moldova. Incă o dată, stilul Tatianei Țîbuleac face ca această scriitoare să devină o voce unică în momentul de față, în literatura contemporană.

Celelalte povești de dragoste scrise de Lucian Dan Teodorescu se doresc a fi niște frânturi de viață perfect legate unele de celelalte pe măsură ce înaintezi în lectură. Cartea este un fel de puzzle care se construiește în jurul acelorași personaje care populează unsprezece povești de iubire în care, deși personaj principal, iubirea mai degrabă lipsește. Minunat este felul în care autorul știe să-și facă personajele să vorbească. Intră în capul lor, li se substituie cu totul, sare de la un gând la altul cu repeziciunea și naturalețea celui care nu se știe privit. Cartea este mai degrabă film lucru deloc surprinzător pentru un autor cunoscut ca și scenarist.

Dacă mai aveți autori români buni de menționat, las lista deschisă.

marți, 17 iulie 2018

Când nu ne certăm, ne abținem

Vreți să știți cum arată viața cu o adolescentă? Când nu ne certăm, ne abținem. In mare, cam despre asta este vorba. Nu vă imaginați că lucrurile se întâmplă treptat. Nicidecum. Nu e ca atunci când ai avut, totuși, nouă luni la dispoziție să te obișnuiești cu ideea că urmează să fii părinte. Adolescența vine dintr-o dată. Sigur, în teorie, știi și tu lucrurile astea; ba chiar când copilul e mic și tu stai și citești fel de fel de chestii de parenting menite să te fac mai bun, mai calm și mai ales mai iubit, aproape că ești convins că la voi nu va fi ca la alții. Păi noi ne spunem tot, și la noi acasă ținem cont de nevoile unora și altora, iar eu am încredere sută la sută în a/al mea/meu, etc. Ha! Câtă naivitate! Si știți de ce? Pentru că adolescența nu e despre voi, ci despre ei. Despre ăștia micii care, dintr-o dată, se trezesc luați pe sus, dați de pământ și obligați să trăiască într-un roller coaster hormono-sentimental la capătul căruia speră să iasă teferi. Probabil că vă întrebați- bine și noi ce trebuie să facem? Nimic. Iar asta, după mine, este cel mai greu.

Să vă dau un exemplu. Să zicem că sunteți părintele unui copil de 12-13 ani care, ca orice copil, își dorește lucruri. Iar voi, ca orice părinte, vă dați peste cap să le îndepliniți, nu care cumva să-i vedeți dezamăgirea în priviri sau, și mai rău, să vă treziți cu replici de genul: sigur, tu nu auzi niciodată ce cer eu/ am înțeles că nu se poate și zdrang ușa de la cameră/ asta e, o să aștept să cresc și să pot să fac ce vreau, etc. Spuse pe un ton tăios, eventual și cu niște lacrimi în ochi, cuvintele astea au darul să vă facă să vă simțiți mizerabil și extrem de neiubiți. Așadar mai bine vă chinuiți și încercați să-i faceți pe plac pentru un pic de liniște. Și de iubire! (fie vorba între noi, cam despre asta este totul) Doar că speranța că după asta va fi bine moare prima. E doar o iluzie. Imediat ce dorința îi este îndeplinită, copilul de 12-13 ani va continua să fie nemulțumit. Poate chiar și mai tare decât înainte. Și știți de ce? Pentru că nemulțumirea asta care îl doare pe dinăuntru nu se poate rezolva cu nimic din exterior. Nu trece decât cu vârsta. Așadar, faptul că el continuă să se simtă nefericit chiar și după ce primește ce cere îl aruncă într-o zonă de teamă care se va traduce prin agresivitate. Asta e! Incă o dată, nu are legătură cu voi, ci cu el! In rarele momente de acalmie, Ana mea îmi spune "uneori simt că am un fel de spiriduș pe umărul stâng care îmi zice hai, țipă, țipă, țipă!" Și atunci, țipă. La mine, de cele mai multe ori. Motivele sunt de obicei pretexte. Un fel de supape pe care și le crează ca să poată să se răcorească.

In consecință, după ce a cerut insistent la Londra care, zicea ea, e "Parisul meu, mami"- iar voi știți ce vrea să spună asta-  copila mea de treisprezece ani a bodogănit zece zile, și-a târșâit picioarele în urma mea, pe stradă, întrebând din două în două minute "da' acum uuuunde mai mergeeem?", nu m-a lăsat să-i fac poze, și-a dat ochii peste cap în fața fiecărui monument și a stat cu nasul în telefon de fiecare dată când încercam să leg o conversație. M-a enervat? Oh, da! Ce am făcut? Păi, tocmai ce v-am spus că e de făcut: nimic! Pentru că am înțeles un lucru (e drept că mi-au trebuit aproape doi ani de terapie pentru asta)- că indiferent ce voi face,  ea tot la fel se va purta. Și atunci am decis să o las în pace. Complet. Să fac programul așa cum vreau eu, să mă bucur de vacanță, de oraș și de soare și să admit că Ana va fi un partener de călătorie indiferent și cârcotaș. Și că nu are rost să mă simt responsabilă sau vinovată că ea nu se poate bucura așa cum probabil și-ar fi dorit. Posibil că e deja la vârsta la care are nevoie mai mult de prieteni decât de părinți, ca să-i fie bine. In plus, adolescentul vrea ca lumea din jur să fie în permanență conștientă de nemulțumirile lui; așa că nu-și dă voie să zâmbească prea mult, să se simtă bine ca nu cumva, doamne-ferește, să crezi că i-a trecut! Sentimentul meu de vreo doi ani încoace e că rolul meu în ochii Anei e să fiu de vină. Pentru tot. Așa poate ea să-și manifeste furia. E trist și nedrept, dar încă o dată, nu e despre mine.

La Londra, am făcut eu programul. Am întrebat-o de vreo câteva ori ce și-ar dori să facem, a făcut greșeala să răspundă absent și vădit plictisită "mi-e egal", așadar am decis să profit. Am renunțat rapid la ideea de a vedea mai mult entuziasm pe fața ei. Se pare că și dacă există, îl ține bine ascuns! Doar din când în când, între două furtuni, mai apare la suprafață copilul din ea și atunci se lasă să râdă, să ceară îmbrățișări și înghețată sau să plece din parc, târând vreun băț după ea. Apoi, ca și cum ar fi făcut o indiscreție, redevine ursuză și nemulțumită.

Am citit într-o carte că atunci când sunt pradă furiilor și par de nestăpânit în agresivitatea lor (Ana țipă, plânge, e sarcastică până la impertinență), ei așteaptă ceva. Pe de o parte, așteaptă să rezistăm, să nu ne mișcăm de lângă ei și să-i iubim chiar și când se poartă îngrozitor. De fapt, așteaptă să-i iubim mai ales când se poartă așa pentru că, la vârsta asta, lor le este imposibil să se iubească pe ei. Asta trebuie să o facem noi. Iar pe de altă parte, așteaptă o întrebare: ce pot să fac să te ajut? Surprinzător, ei știu răspunsul. Doar că de cele mai multe ori, nouă ne este greu să-l acceptăm. Știți care e? Nimic. Doar să stăm pe loc, la prindere. Iar în timpul ăsta, cât ei se chinuie să crească, să ne dăm voie să ne ocupăm și de noi. Nu le luăm nimic. Ba dimpotrivă. Cred sincer că singura modalitate reală de-a face față adolescenței copiilor noștri este să ne facem fericiți pe noi, fără legătură cu ei. Pentru că neiubirea lor este atât de mare și de crudă, că e greu să-i reziști fără să suferi și tu și să o iei personal. Iar suferința produce agresivitate. Așadar, dacă intrați în jocul lor sperând să restabiliți ordinea, veți ieși storși și înfrânți. Or ei au nevoie de părinți puternici și fericiți care să nu pună presiune pe ei, așteptând dovezi de iubire. Pentru că nu au de unde. Nu încă.



Dacă vi s-a părut interesant, un like și un share ar prinde bine.
duminică, 15 iulie 2018

Londra continuă

Are you ready? I said: aaaare youuu reaaady? Buuun, căci după cum v-am ameninţat zilele trecute, seria poveştilor londoneze nu s-a terminat. Ba dimpotrivă, având în vedere că astăzi o să vă spun cele mai cele lucruri pe care le-am făcut. Şi o să încep şi cu cele mai accesibile: două tururi de oraş gratuite. Hm, accesibil, nu? Am descoperit felul acesta de a vizita oraşe la Atena când gazda noastră ne-a rezervat un tur de trei ore prin capitală, în engleză, cu o tinerică minunată drept ghid, tobă de carte şi iremediabil îndrăgostită de locurile din jur. După trei ore am avut efectiv senzaţia că am început să mă orientez altfel în spaţiu: ştiam poveşti, aveam repere şi mai ales îmi făcusem o idee despre istoria Atenei.

La Londra nu aveţi nevoie de nicio gazdă care să vă rezerve un astfel de tur. Şi asta pentru că aveţi o listă cu toate tururile propuse pe spatele unei hărţi disponibilă gratuit la ghişeul unde se vând biletele de autobuz pentru centrul oraşului. Pe făcătorii ăştia de tururi îi cheamă Strawberry Tour şi îi găsiţi sau prin oraş (îi veţi recunoaşte după umbrelele cu căpşună) sau pe pagina lor de net. Inainte să intru în amănunte, să vă spun totuşi că aceste tururi durează trei ore la sfârşitul cărora îi oferiţi ghidului preţul pe care îl consideraţi voi corect pentru munca lui. In general, am văzut că se obişnuieşte să se dea cam 10 euro de căciulă, adică vreo şapte lire. Am observat însă şi o familie care a plecat fără să dea nimic şi un olandez care i-a dat ghidului o bancnotă de 20 de lire. Depinde de voi. 




Acum, despre tururi. Sunt multe şi pentru toate gusturile. Aveţi, de exemplu, turul Harry Potter, turul Jack Spintecătorul, turul barurilor, turul de Artă stradală din Soho, turul Fantomelor şi cele două, clasice, pe care le-am ales eu şi anume cel de pe malul estic şi cel de pe malul vestic al Tamisei. O să vă spun doar atât: până să merg în aceste tururi, mă plimbam de bezmetică printre monumente, făceam câte o poză cu telefonul, să fie, şi torturam infanta obligând-o să bată bulevardele aiurea şi să se uite la clădiri care nu-i spuneau nimic. Apoi, i-am cunoscut pe Adam şi pe Alex, ghizii de la Strawberry şi dintr-o dată totul a căpătat sens. Am avut parte de un curs de şase ore de istorie, în total, în compania a doi tineri absolvenţi de universitate (Adam a făcut de altfel, un master la Oxford), plini de umor, pe care i-am ascultat cu gura căscată, la poveştile cărora am râs şi care ne-am povestit într-un stil foarte degajat o groază de lucruri despre Marea Britanie şi Londra. Cât despre Ana, ea a fost super entuziasmată, mai ales că băieţii ăştia erau şi frumuşei. Ce trebuie să faceţi pentru a beneficia de un astfel de tur? Nimic. Intraţi pe pagina lor ca să vedeţi zilele şi orele tururilor (sunt cam în fiecare zi, de obicei în jur de 10h00) şi după ce aţi ales, vă duceţi la locul de întâlnire. In general, grupurile pot fi de la câteva persoane (la Atena am fost 8) până la câteva zeci (la turul din Londra făcut de Alex ne-am strâns cam 50 de turişti). Este şi o ocazie să cunoaşteţi oameni din toate colţurile lumii şi să descoperiţi oraşe atunci când, să zicem, călătoriţi singuri, în interes de serviciu şi n-aveţi decât o zi sau nici măcar la dispoziţie. Tururile sunt disponibile în engleză sau spaniolă. 

După cele două tururi, urmează cele două zile petrecute în afara Londrei. La Oxford şi la Brighton. Ambele destinaţii sunt cam la o oră şi ceva distanţă de capitală şi biletele de tren pentru un adult şi un copil dus-întors au fost de vreo 30 de lire la Oxford şi 20 la Brighton. Înainte să intru în amănunte, trebuie să vă fac o mărturisire: unul dintre lucrurile care se aflau pe lista scurtă de visedeîndeplinitînaintesăcrap era să ajung şi eu într-un orăşel englezesc aşa cum văzusem în filme. Aşadar, atunci când eram cu biletele de avion pentru Londra în buzunar, eu nu mă gândeam decât la orăşelul meu. Iată de ce am ajuns noi la Oxford. Dintr-o dată, m-am simţit ca-n Harry Potter. De altfel, câteva scene au fost filmate acolo. Ca să descoperim locurile în timp util am luat un free urban tour  care ne-a ajutat să ne facem o idee. 



După trei ore, timp în care mă gândeam la învăţământul de la noi şi la anii lumină care ne despart de învăţământul de la ei, am decis că dat fiind visul meu, ziua aia merita să fie consemnată printre amintiri ca fiind aproape perfectă. Şi atunci, am descins în cea mai veche cafenea din oraş şi am lăsat-o pe Ana să facă cinste cu un adevărat Five o'clock tea, cu prăjiturele şi gem şi cu ceai cu lapte. Iar ca ziua să fie şi mai frumoasă, ne-am dus spre după amiază în grădina botanică, absolut fantastică. Atât de fericită am fost cu excursia mea la Oxford încât infanta, setată să mă enerveze, a ajuns să-mi spună măi, mamănici nu pot să mă mai oftic pe tine, cu zâmbetul ăsta larg care ţi-a rămas pe faţă! Dacă ajungeţi prin preajmă, vedeţi că sunt nişte librării foarte frumoase. Şi luaţi-vă un tur, economisiţi timp şi energie şi mai ales aflaţi poveşti despre Alice în Ţara Minunilor, Tolkien sau Harry Potter. O să vedeţi chiar şi sala în care s-a filmat momentul cu împărţirea pe caste.




La Brighton am ajuns la sugestia nepotului meu care tocmai fusese cu gaşca. In plus, am şi eu un fix (pe lângă cel cu orăşelul de provincie) şi anume să văd marea acolo unde există. Iar Brighton este, aţi ghicit, chiar pe malul apei. Mi-a plăcut nespus ieşirea asta. In primul şi-n primul rând pentru că, nu ştiu ce curenţi şi energii s-au abătut asupra Anei când a intrat cu picioarele în apă, dar a fost într-o pasă excelentă toată ziua. Nu numai că nu ne-am hârâit, dar chiar a catadicsit să se arate veselă şi binedispusă într-atât încât a ridicat embargoul pe poze şi m-a lăsat s-o imortalizez. Orăşelul este adorabil: colorat, animat, plin de turişti şi de baruri şi cafenele, cu o stradă comercială unde vă sugerez să vă uitaţi după magazinele de ceai şi cafea, un parc frumos în jurul unei clădiri somptoase care adăposteşte un muzeu şi o plajă care nu există. Aţi auzit foarte bine: imaginaţi-vă nişte camioane care au strâns pietre de pe versanţi şi le-au vărsat pe malul mării. Nu e vorba de pietricele, ci de bolovănaşi mai mari sau mai mici pe care e imposibil să mergi în picioarele goale. Chestia cu camionele era o metaforă, nu luaţi de bună toate poveştile pe care vi le spun!



Am terminat şi cu excursiile. Am lăsat pentru la urmă cel mai frumos lucru pe care l-am văzut la Londra. In orice caz, cel mai frumos pentru Ana. O comedie muzicală. Recunosc că am fost surprinsă să văd câte teatre şi săli de spectacole pot fi în oraşul ăsta şi ce viaţă culturală intensă se desfăşoară. Dar mai ales la ce standarde! Dragii mei, după ce am văzut The Lion King la Lyceum Theatre, am ajuns să privesc producţiile româneşti de acest tip cu simpatia cu care îţi priveşte rudele de la ţară. Producţia pe care am avut şansa să o aplaud mi-a întrecut orice aşteptări: ce buget şi ce talent şi câtă şcoală şi măiestrie pentru o asemenea mobilizare de forţe! Pentru că exact asta am simţit. Că am asistat la un spectacol care s-a dorit perfect. Ce decoruri, ce costume, ce inginerie să facă punerea în scenă, ce voci, ce coregrafie, ce orchestră! Ana a avut lacrimi în ochi şi recunosc că nici eu nu am fost departe. Dacă vreodată vă duceţi la Londra, aruncaţi un ochi înainte pentru că, luate din timp, biletele la un astfel de spectacol sunt în jur de 20 de lire. Şi merită fiecare bănuţ. Este realmente o experienţă! Şi da, copila a fost arhi fericită, mai ales că ea a fost cea care în prima zi a văzut afişul şi şi-a dorit din tot sufletul să meargă. Noroc cu verişoară-mea (mama nepotului cu Brighton-ul) că ne-a cadorisit cu biletele.



Şi dacă la sfârşit vă întrebaţi câte rude mai am prin Londra, o să vă spun că nepotul are şi o soră sau vară-mea mai are şi o fată, cum vreţi voi. Gata, acum ştiţi tot. Ba nu. Mai trebuie să vă povestesc ceva. Cum să faceţi faţă furiilor adolescentine care bineînţeles că izbucnesc exact când vă e lumea mai dragă. Dar despre asta, pe luni-marţi încolo.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes