joi, 21 august 2014

Pa!

Gata, e mare. Sau așa mi se pare mie. Parcă ploile din vara asta ce tocmai trecu au udat-o și au crescut-o brusc și dintr-o dată. Mă gândeam la asta când aproape că se aruncase la picioarele mele, de bucurie că-i cumpăr ghetele. Negre, cu ținte, de rocker.
- Hai că-ți vin bine. Ți le iau că sunt frumoase!
- Mama, astea nu sunt frumoase. Sunt cool și le iubesc!

Cum o zice ea. Important este că sunt impermeabile. Scrie pe ele. Și acolo unde mergem trebuie să nu-i intre apă în galoși. Fiindcă acolo plouă mult. Am văzut și pe prognoză. Mi-au zis și prietenii la care vom sta. Am crescut un pic tensiunea, așa-i? Parcă vă aud "unde naiba pleacă asta iarăși?". Păi, dragii mei, m-am gândit că nu e vacanță stănceștiană dacă nu-l fixez bine pe soț la volan și nu-l pun să rămână așa preț de vreo...două mii de kilometri. De data asta vrem să ajungem până în Olanda și-n Belgia. Nu mult. Doar cât să dăm o raită, să vedem și noi cum e în partea aia de lume unde nu am ajuns vreodată, să bem bere, să mâncăm ciocolată (eu mai puțin că m-am cam dolofănit în ultimul timp), să mergem cu vaporașul, să ne holbăm la morile de vânt și la clădiri și catedrale, să ne vedem cu oameni de care ne e dor și apoi să o luăm înapoi, spre casă.

Așadar, cam peste două săptămâni din care una o să fie drumul (trei zile la dus, trei la întors), vă aștept cu impresii și sugestii despre "ce să faci cu copilul prin Benelux". Cu copilul mare, că deh, până acum o oră, stătea cu ta-su să facă playlist-ul pentru mașină. O să avem pe lângă jazz-ul nostru clasic, ceva Queen, Katy Perry, AC/DC, Adele- astea toate la cererea infantei, la care s-au adăugat niscaiva franțuzisme și portughisme de-ale mele de genul Stromae, Zaz, Mariza și spre disperarea soțului cântecele din Notre Dame de Paris, spectacolul ăla franco-canadian de prin 1998. Și da, am învățat versurile și da, am de gând să le cânt. Și da, încă sunt mai mare ca ea și n-are ce să-mi facă. Ha!

Gata, vă las. Mă duc să termin bagaje, să prind o lăcustă de-mi intră acum zece minute în casă și pe care nu vreau să o las captivă și să caut o pensiune pe lângă Regensburg unde să dormim o noapte. La final, iată și o poză. Cu ea și cizmele dumisale. A crescut, așa-i?



marți, 12 august 2014

Plimbare contra statului

Să mă lămurească şi pe mine cineva: de ce se plimbă jurnaliştii de la Antena 3 în jurul Cotroceniului? Serios, care e scopul final al acestui pelerinaj la palat? Din ce mă duce pe mine capul ăsta prost de muiere, lucrurile sunt destul de simple: există un mogul, corupt până în măduva oaselor, fost agent de Securitate, care a fost înfundat. Păi şi asta nu e de bine? Adică, nu ar trebui să ne bucurăm cu toţii că atunci când furi sfârşeşti la mititica? Sau are cineva senzaţia că totul a fost o înscenare şi că Dan Voiculescu a fost de fapt un bărbat muncitor care a rânit ca un sclav, a pus ban pe ban, a jucat cinstit şi la sfârşit a câştigat o avere binemeritată, aşa cum aţi fi putut face oricare dintre voi, ăştia care staţi zilnic peste program, care vă sculaţi cu noaptea-n cap şi vă vedeţi copiii doar după ce se culcă? Cum e, parcă nu aşa stau lucrurile. Aşadar, eu zic că ar trebui să ne bucurăm cu toţii că Voiculescu a ajuns la închisoare. Nu vorbim acum despre ceilalţi care ar trebui să ajungă şi ei în celulă, vorbim despre cazul în speţă şi vorbim mai ales despre un prejudiciu pe care domnul acesta hoţoman şi nelegiuit l-a făcut Statului – adică, mai pe româneşte, ca să mă înţeleagă şi doamna de se plimba în jurul Cotroceniului ca să alunge energiile, nouă, tuturor. Banii ăia de ne plângem cu toţii că îi tot dăm şi nu-i regăsim nici în spitale, nici în şcoli, nici pe străzi sau mai ştiu eu unde, banii ăia trebuie recuperaţi. În mod ideal toți, dar pentru moment măcar o parte din ei. Repet, vorbim de cazul în speţă, că el a generat actuala mişcare de gravitaţie în jurul Cotroceniului.

vineri, 8 august 2014

Doar să o aud

Toată copilăria mea aşteptam să aud cheia în uşă, să o aud că vine. Nu voiam neapărat să o şi văd, mi-era de ajuns să aud zgomotul cheii în broască, ţăcănitul acela de zăvor care parcă îmi deschidea o supapă şi mă lăsa să respir iarăşi în voie. Abia atunci reuşeam să închid ochii şi zâmbeam cuibărită sub plapumă, simţind deja în nări mirosul ei, amuşinând-o, adulmecând-o ca un pui care se întoarce involuntar după mirosul de lapte. Abia când o auzeam ajungând cu bine acasă, abia atunci puteam şi eu să dorm liniştită. Poate de aici şi oroarea mea de mai  târziu de a sta prinsă de telefon. De a aştepta să sune. Să mă sune. Şi ca un făcut, parcă toată adolescenţa mi-am petrecut-o lângă telefon. Îl aşteptam pe el să sune ca mai apoi, cu gândurile puse în ordine (mă rog, câtă ordine poate să fie în capul cuiva de şaptesprezece, optsprezece ani) să mă apuc în sfârşit să fac ceva cu zilele mele. Şi mai apoi cu nopţile.

Dar cu mama lucrurile nu s-au schimbat. Încă pleacă des. Încă am nevoie să o aud şi să o ştiu ajunsă cu bine acasă. O sun în fiecare seară. Aseară am sunat de vreo zece ori. Am stat agăţată de ţârâitul telefonului ca un spânzurat atârnând în funie şi care simte cum se sufocă şi nu poate face nimic. Acelaşi mesaj robotic de fiecare dată, aceeaşi tăcere. Aceeaşi absenţă la capătul firului umplută doar de scenariile mele apocaliptice. Pe la zece seara, deja nu mai reuşeam să-mi mai stăpânesc tremuratul mâinilor. Unde sunt? Pentru că erau două: mama şi copilul meu. Singure una cu alta, la peste o sută de kilometri distanţă de mine. Fără vecini pe care să-i pot întreba de ele. Şi fără răspuns la telefon.

Când au sunat la unsprezece să-mi spună noapte bună, am izbucnit cu furia celui care a fost strâns de gât dintr-o eroare.
- Unde aţi fost? Dă-mi-o pe bunică-ta să o cert! i-am zis Anei la telefon.
M-am răcorit din câteva vorbe. Cică uitase telefonul pe silent. Îmi venea să bag mâna prin telefon şi să iau şi să strâng în braţe ce era al meu. Să-l ţin şi să nu-i mai dau drumul. Dar nu am făcut nimic. Am aşteptat să intre aer acolo unde fusese doar frică şi cu gândurile puse în ordine, m-am apucat să fac ceva cu puţinul de timp ce-mi mai rămăsese până a doua zi. Dar nu am mai făcut nimic. M-am cuibărit sub pătură şi am zâmbit. Gata, trecuse!


joi, 7 august 2014

Stau şi mă întreb

Sunt groaznică şi egoistă. Asta ca să nu ziceţi cumva că nu v-am spus. Aşa de groaznică şi de egoistă încât vreau să profit de timpul rămas fără copchil în bătătură şi să îmi petrec serile în braţele soţului, cu o bere în mână şi cu capul în televizor. Şi aici e momentul în care interveniţi voi. Am nevoie de o listă, mă rog, mai degrabă o listuţă, de filme bune. D-alea pentru gagici. Nu vreau cu împuşcături, sefeuri, curse de maşine, suspans şi acţiune pe toţi pereţii. Vreau să aibă un scenariu bun şi replici la care să râd sau să plâng fiindcă sunt bine scrise. Mai am un pic, un pic de tot până să mă uit iarăşi doar la desene animate. Aşa că, ajutaţi-mă! Ciné-serile le-am început acum două zile când am văzut La grande bellezza. Vai ce film, vai ce film! Dacă nu aţi văzut Roma, acum o să vă doriţi să o vedeţi. Dacă aţi văzut-o, o să vi se facă un dor cumplit. Dacă v-a speriat vreodată trecerea timpului, acum o să o vedeţi cu alţi ochi. Dacă nu v-a păsat de asta până acum, ei bine, o să vă pese. Dacă vă plac filmele lui Fellini, o să vă gândiţi la ele în timp ce o să vedeţi filmul ăsta.

***

Şi pentru că nu sunt totuşi atât de nesimţitoare încât să-mi petrec timpul fără copilă gândindu-mă doar la mine şi la nevoile mele, iată şi o întrebare legată de odraslă. Voi ăştia de aveţi curte, ştiţi să-mi spuneţi şi mie de unde aş putea să cumpăr o piscină gonflabilă pentru copii? Am aruncat un ochi pe net, dar mintea mea de filolog refuză să priceapă o iotă din dimensiunile afişate pe ecran. Cu alte cuvinte, cam cât ar trebui să aibă o piscină în care să se poată bălăci doi copii de nouă ani? Aşa, un minim decent cam cât ar fi?

***

Punctul trei şi ultimul. Ce aţi mai citit? Personal, am avut parte de o infuzie de literatură în ultimul timp graţie unor prieteni cu o idee strălucită: să facem schimb de cărţi. Dau eu vreo zece de mi-au plăcut, dau şi ei vreo zece de le plăcură. Şi uita aşa fără bani şi fără stres, am citit şi am plâns de-am rupt la Vânătorii de zmeie  a lui Khaled Hosseini, am înghiţit cu noduri Copilăria lui Isus a lui Coetzee, mi-a plăcut Bastarda Istanbulului a lui Elif Shafak şi mi-am lămurit multe dileme în ceea ce priveşte homosexualitatea cu Cimitirul lui Telespan. Chiar mi-a plăcut cartea asta şi clar aş vedea-o pe ecran. Acum sunt cu Alice Munro în poşetă şi nu pot spune că mă dă pe spate. Hai că eu am zis, acum e rândul vostru să ziceţi: ce-aţi mai citit, ce filme aţi mai văzut şi de unde cumpăr eu piscină?
miercuri, 6 august 2014

Prea mult

A depus armele abia după ce am ridicat tonul. Abia când i-am spus gata, ajunge! Chiar mă întrebam când se va sfârşi sau dacă se va sfârşi. Te iubesc prea mult! Acum nişte ani aş fi spus că nu există acest prea mult. De altfel, sunt sigură că se va întoarce roata şi că nu va mai trece mult şi o să mă usuc de dorul cuvintelor. Dar deocamdată am ridicat tonul. Nu de la început. Mai întâi am răspuns, am spus şi eu te iubesc. M-am lăsat strânsă în braţe, mângâiată, ţinută, m-am lăsat sufocată de iubire şi la rândul meu am luat în braţe, am mângâiat şi ţinut strâns. Apoi am încercat să mă desprind. Încet, fără brutalitate, cu vorbe blânde, mângâind mâna care se întindea disperată spre mine să mă apuce şi să mă ţină. Te iubesc prea mult! îmi spunea şi vocea i se prăbuşea de undeva de sus şi cădea cu zbucium până în adâncul meu acolo unde ar fi trebuit să se nască răspunsul. Şi eu pe tine i-am spus, dar în acelaşi timp încercam să mă desprind din îmbrăţişare şi să ies din casă. Peste câţiva ani mă voi chirci de durere, voi sta cu genunchii la piept şi mă voi lăsa legănată de golul rămas acolo unde altădată era preaplinul. 

Dar ieri a trebuit să ridic tonul. Să rup un pic cu dinţii suferinţa, să-i spun că asta e situaţia. Că nu e nici primul, nici ultimul copil care e trimis cu bunica la ţară. Că nu e singurul copil care nu are cu cine să se joace şi că e momentul să-şi pună imaginaţia la contribuţie şi să-şi caute distracţii. Slavă domnului, are curte mare, iarbă şi pomi, furtun plin cu apă, jucării şi cărţi şi o culegere de terminat. A trebuit să-i spun că nu am cum să lucrez o oră pe zi în plus ca să pot să-mi iau o săptămână de concediu (a socotit ea că asta ar fi o soluţie) şi că la Bucureşti, ar trebui să stea singură până am veni noi de la birou. A plâns două zile. Nu de durere, ci de milă. De mila ei că nu are copii prin vecini, că nu sunt acolo să mă las strânsă în braţe, mângâiată şi ţinută, că trece vara şi ea nu se distrează. Mă suna din oră în oră. La fiecare şaizeci de minute, aceeaşi voce tremurată, aceleaşi spuse:
- Ce mai faci, Ană?
- Plâng după tine. Mi-e prea dor! Vreau să stau cu tineeeee!

Ieri am izbucnit. Gata, ajunge! Parcă vorbeam cu vreunul din ăla de-ţi trage în zadar clopotele. Ală de te tot iubeşte fără speranţă şi de care te tot încurci. Ală care ar face orice şi care, orice ar fi făcut, oricum e inutil pentru că ţie pur şi simplu nu-ţi pasă. Pentru că mai mult nu poţi.

- Nu mai plânge că nu ai de ce. Mai sunt patru zile şi vin la tine. De ce să le plângi? Încearcă să-ţi umpli timpul, să-şi inventezi jocuri şi când simţi că te apucă plânsul, du-te repede şi deschide cartea cu Uriaşul şi vezi ce se mai întâmplă şi o să uiţi de tristeţe.
- Nu poooot!

O ascultam cum se lamenta, cum făcea tot ceea ce-i dădea prin mintea ei de nouă ani ca să mă aducă lângă ea, să mă facă să cedez, să capitulez. O simţeam speriată de cât de mare-i era iubirea şi cât de adânc golul lăsat de plecarea mea. O vedeam parcă prea mică pentru curtea parcă prea mare. Dar ştiam că atunci când iubeşti prea mult e bine să fie cineva care să-ţi spună gata, ajunge! Prea mult poate fi pur şi simplu prea mult. Pentru toată lumea. Uneori ne ducem prea multul cu noi precum îşi duce melcul cochilia. Il târâm în spate şi aşteptăm să treacă, să găsească echilibrul potrivit, să ajungă la greutatea la care nu riscăm să ne prăbuşim striviţi de atâta iubire. Ei i-am spus o poveste. O poveste cu copii cu adevărat singuri şi trişti. Cu copii care nu au deloc.Nimic. Nici cui să dea şi nici de la cine să primească. 

De ieri, Ana nu mai plânge. De ieri, mă iubeşte iar foarte tare








marți, 5 august 2014

Atenţie, cade!

Ana îi spune doamna nebună. Când o vede se trage lângă mine şi din priviri caută un loc pe unde, la nevoie, ar putea să o zbughească. Cică în tinereţe ar fi fost o frumuseţe, dar şi-a nenorocit viaţa cu bună ştiinţă. Şi-a lăsat copilul de izbelişte ca să profite de tinereţe. Apoi, când asta s-a dus, s-a lăsat pradă alcoolului. Are o pisică birmaneză pe care o tunde şi o plimbă în lesă. Sau uneori doar o cară în braţe prin parc şi încearcă să atragă cu ea oamenii din jur, doar-doar are cu cine schimba o vorbă. Pe cei din bloc îi urăşte, aşa că atunci când nu-i înjură de mamă, îi bombardează de pe terasa blocului cu mici proiectile făcute din rahatul mâţei. A avut un iubit cu care s-a ţinut în ultimii ani. Ieşeau cu pisica în parcarea blocului, se aşezau pe câte o bordură şi până seara se îngropau în cutii de bere. El cerea bani pe care apoi nu ţi-i mai dădea înapoi. El obţinea bani cu împrumut pe care ajungeai să-i dai de multe ori de frică. Probabil că se şi droga. Probabil că era şi  violent. De multe ori, poliţia venea însoţită de Salvare. Coborau toţi trei. El pe targă, ea cu pisica la subraţ, bălăngănindu-se pe picioarele-i schiloade, cu faţa buhăită de băutură, cu pielea flască, înfăşurată în câte un capot răpciugos cu flori decolorate,  înjurându-l de mamă pentru că iar i se făcuse rău. Apoi, într-o zi, l-au coborât cu targa cu cearceaful tras până peste cap. Gata cu el. Supradoză sau stop cardiac sau dracu' ştie ce o fi avut. Ea a purtat negru vreo două zile, apoi a început să arunce iar cu biluţe din rahat de pisică. După  vreo câteva luni a adus un altul acasă. La fel ca primul, dar cu pielea mai deschisă şi cu părul alb în cap. La fel de ponosit ca primul, la fel de amărât şi cu respiraţia acră de la alcool. Se ţineau unul de altul pe stradă, îngropându-se pe caldarâm între cutii de bere şi păr de mâţă. Sâmbătă a venit poliţia şi Salvarea. L-au găsit în curtea din faţa blocului. S-a aruncat în gol. Sau poate că le face ea ceva de ăştia nu mai rezistă. Poate că nu e doar alcoolică. Poate că e şi periculoasă. Sau poate că pisica e turbată şi are o muşcătură mortală care te înnebuneşte şi te face să-ţi doreşti moartea. Sau poate nu s-a aruncat. Poate a căzut. Poate a avut doar ghinion și de aici o moarte tragică. Mister total. Vă ţin la curent! Să nu veniţi la mine, în vizită. E mai bine.



 P:S Copilul e în siguranţă, la ţară.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes