miercuri, 12 iunie 2019

Cearta

Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată. 

                                                 credit photo Mario Azzi sursa aici
sâmbătă, 8 iunie 2019

Aproape goală

Dacă se ia de tine, să nu răspunzi, m-ai auzit? Nu-ntorci capul, nu-l dai naibii, nu te iei în gură cu el, nu faci pe deșteapta. Te prefaci că ești surdă, mută, oarbă, orice numai oloagă nu. O iei la fugă dacă e nevoie, deși atunci s-ar putea să se ia după tine. Nu, mai bine mergi înainte, doar grăbește un pic pasul și caută să te ascunzi în mulțime. Așa-mi zicea mama și așa-ți zic și eu ție. O să treacă?, m-ai întrebat. O să treacă, doar că atunci o să-ți pară, cumva, rău, de parcă exact în clipa când ai început și tu să-i vezi, să-i auzi și să le poți vorbi, ei au orbit, au surzit și au amuțit.

Era seară, nici măcar noapte. Strada o lua pe lângă parc și cotea pe după un bloc înalt, la parter cu un magazin de pantofi. L-am văzut încă de la trecerea de pietoni. Pe vremea aia, serile, trecerile nu mai erau treceri, ci se transformau în locuri de tras sufletul, de potolit bătăile inimii, dându-mi timp să-mi fac ochii roată și să caut pericole. Și erau peste tot. Ce era cu adevărat îngrozitor era că nu știam niciodată la ce să mă aștept. Habar n-aveam dacă, de pildă, bărbatul ăla cu blugi și cămașă-n dungi, cu adidași roșii și pungă cu scris, va face ceva când voi trece pe lângă el - va întinde mâna și va încerca să mă atingă- sau va rămâne impasibil ca un mort.  De unde să fi știu dacă băieții ăia trei, care urcau spre mine, râzând și vorbind tare, vor încerca să mă țină acolo, între ei, prefăcându-se că-mi pun mâna pe fund și chiar punându-mi-o, sau vor rămâne în mintea mea ca cei trei băieți veseli de pe Schitu Măgureanu? Cei mai inofensivi erau bărbații cu mâinile ocupate. Țin minte că mă apropiam de ei și apoi, ca un atlet care vedea linia de sosire, țâșneam cât să trec mai departe, strângând ochii să nu care cumva să mă lovească vreo vorbă de-a lor. Căci gura, indiferent de mână, le era întotdeauna liberă.

Cum îți spuneam, l-am văzut acolo, la trecere, lipit oarecum de zidul din spatele lui. Nici tânăr, nici bătrân. Nici urât, nici frumos. Un bărbat și-atât, cu mâinile în buzunare. In jur nu era mai nimeni, poate să fi rămas vreo doi, trei oameni, pe partea lui de stradă, dar la cum se uitau, știam că stăteau să se facă verde și să vină spre mine, de parcă urma să facem schimb de locuri. Bărbatul însă înțepenise acolo și părea că nu se grăbește deloc. De parcă mă aștepta. Când s-a făcut verde, l-am văzut cum își scoate mâinile din buzunare și pe măsură ce mă apropiam de el, mă simțeam ca atunci când eram în clasă, aliniați unul după altul, în șir indian, așteptând-o pe asistentă - Cornelia o cheama- să ne înfingă, pe rând, acul ăla în umăr, acolo unde știam că doare. Așa că exact înainte să pun piciorul pe trotuarul din fața lui, m-am întors și am fugit înapoi, căutând un alt drum către casă, ciulind urechea la fiecare sunet de pași și sperând că sunt de femeie.

Vrei să-ți spun când o să treacă? Când n-o să-ți mai fie frică. De tine, aia care crește, de ei, ăia de zici că nu sunt oameni, ci animale - lupi sau câini- care simt teama după miros și se iau după ea. Dar cum să nu te sperii de ceva care până acum era al tău și brusc devii tu a lui? Ceva care își tot schimbă forma, care se întinde, se revoltă, care în fiecare dimineață e cumva altfel, parcă te și doare diferit? E absolut înfiorător corpul când se face mare. Atât de mare încât o bună perioadă de timp ocupă totul. Până și mintea. Vrei să mergi pe stradă și-n locul tău se mișcă doar o coapsă, o gleznă, o țâță, iar restul nici nu se mai vede. Și ce e mai rău este că indiferent de câte haine pui pe ele, tot goale rămân și la vedere și tot la un pas în fața ta merg.

Și-apoi într-o zi, le ajungi din urmă. Coapsă, gleznă, țâță se așează fiecare unde îi este locul și rămân cuminți și se lasă învelite. De parcă frica are legătură cu frigul. In ziua aia, o să te duci la trecerea de pietoni și o aștepți să se facă verde. El o să stea acolo, rezemat de zid, ca de-obicei și tu, ca de-obicei, n-o să știi la ce să te aștepți. Abia când o să traversezi o să vezi că are ochii închiși, ca la orbi. Și o să ți se facă frică.

                                                        credit photo Jake Davies, sursa aici

vineri, 7 iunie 2019

De ce nu minți?

Pe cuvântul tău de onoare? Așa mă întreba tata și eu mă uitam la el, ușor speriată, nu pentru că m-ar fi prins cu minciuna, ci pentru că cuvântul ăla onoare, era așa de mare pentru mine încât dădea pe dinafară, ca laptele când îl uita bunică-mea pe foc. A noastră e cuminte și-și face datoria, îi auzeam zicând, iar vorbele astea se făceau ca un fel de scăunel pe care urcam mândră, până sus, deasupra tuturor celorlalți copii din jurul meu, chinuindu-mă apoi să-mi țin echilibrul. Mă uitam cu invidie la colegii de clasă, mai ales la ăia obraznici, mediocrii și liberi, și nu pricepeam cum pot să mintă, de multe ori, cu nonșalanță, de parcă minciuna aia era parte dintr-un joc. Nu era nimic grav, nimic de neclintit, nimic catastrofal sau apocaliptic în neadevărurile care zburau adesea, prin clasă, precum mingea pe care ne-o pasam de la unii la alții, când ne jucam în curte. Părea mai degrabă, un fel de exercițiu de inteligență, un fel de provocare, ia să vedem, pot să te fraieresc? Și puteau. Cel puțin, pe mine puteau. Nu știam jocul ăsta, nu-l jucasem niciodată, deși se întâmpla zilnic, chiar sub ochii mei. Insă, pe undeva, mi-era frică să nu provoc un fel de blestem și să-mi văd onoarea, înnegrindu-se și ridicându-se amenințător, în aer, de parcă ar fi fost un duh al educației care m-ar fi putut strivi înainte să plece și să mă spună acasă.

Ar trebui, mă gândesc acum, să existe sertare pentru minciuni. Un sertar mare, ca ăla de sub pat în care ținea mama plapuma de iarnă, pentru minciunile alea rele, care dor și rămân. Unul potrivit, ca ăla de la comoda din dormitor, pentru minciunile nu neapărat bune, dar care trec, dacă aștepți suficient de mult timp. Unul mai mic, ca cel de la birou, pentru cele la auzul cărora doar te încrunți și, în sfârșit, un sertar mic-mic, un sertăraș, pentru minciunele alea care nu fac nimic, doar stau acolo și te lasă să te ascunzi un pic după ele, ca după un scut cu care te ferești de loviturile celor mai mari și mai puternici. Și mai sunt și păcălelile, dar pentru asta nici măcar nu e nevoie de sertar. Le puteți lăsa la vedere, pe pat sau pe masă.

De ce nu minți?, mă întrebam singură. De frică, îmi răspundeam. Ai vrea să minți? Da, ziceam. De ce? Tot de frică, mă gândeam. Zici că nu e sentiment, frica asta, ci drog - un fel de țigară cu care îți marchezi și bucuria și nervii. M-am apucat de fumat spre optsprezece ani. M-a prins mama după miros. Măi, tu fumezi? mi-a zis și eu am tăcut și ea a știut. Apoi  m-a luat cu ea să-i plătim femeii ăleia care se ocupa de mormânt și acolo, în mașină, mi-a întins pachetul și mi-a oferit o țigară. Am fumat amândouă, cu cotul sprijinit fiecare, de geamul ei, fără să vorbim sau să ne uităm una la alta. Sunt momente în care chiar nu e nimic de spus și atunci e de preferat să-ți aprinzi o țigară și să taci. Așa am făcut și noi, cât ne gândeam la tata.

Uneori, dorința de a minți era la fel de puternică cu cea pe care o simțeam vara, la mare, când era suficient să dau de mirosul sărat amestecat cu sunetul valurilor, ca să vreau să o rup la goană către apă, de parcă de-acolo ar fi venit toate răspunsurile. Dar, nu. Mă opream la timp, aproape frânam, ținându-mi cumva respirația, astupând orice fantă prin care onoarea ar fi putut ieși. In loc de asta, deformam. Luam realitatea și începeam să-i adaug bucăți, așa cum altădată,  pe plajă, luam în pumni nisipul ud și începeam să tencuiesc cu el o formă de turn insipidă, baza unui viitor castel.

Exagerezi, mi-ai zis și imediat, ai adăugat pe un ton ușor dezamăgit: de ce? Eram pe stradă, la amiază și nu mai știu despre ce vorbeam. Despre mine, probabil. Pentru că așa e mai frumos, ți-am zis și tu atunci- îmi aduc perfect aminte- mi-ai dat drumul la mână, doar ca să o eliberezi pe a ta și să poți să dai din ea, a lehamite. Frumos, pe naiba, ai spus și ți-ai aprins o țigară. Eu m-am lăsat. Să tot fie vreo câțiva ani.

                                                                  sursă foto aici
luni, 3 iunie 2019

În ultima vreme

E plin de dude pe strada Theodor Aman. Cheaguri vegetale, cu gust acrișor. Mai ales alea mai necoapte. Vezi pe unde calci! Așa îți spun. De parcă ai fi proastă. Sau oarbă. Sau mică. De parcă dudele ar fi vii. Tu mergi înainte. Nici măcar nu te uiți la mine. De parcă ai fi surdă. Sau eu, mută. Sau moartă. Nu mai știu dacă suntem certate. Parcă nu. Aș putea să te întreb: auzi, ne-am ciondănit cumva azi? Nu o fac. Tac și grăbesc pasul să te ajung. Dudele zemuiesc ca niște bube sparte. Calc pe ele. Mi-ar plăcea să facă poc. Să se audă ceva de sub picioarele mele. Orice. E mult prea multă liniște. Tu te-ai oprit la semafor. Dacă aș vrea, aș putea să te ajung. Să te ating. Să te apuc. Să te trag de mână. Sau de păr. Să-ți fac rău. Să țip la tine. Cum îndrăznești să-mi întorci spatele? Măi, fetițo, cine te crezi?


Din spate, părul tău pare verde. Am avut odată șuvițe verzi. Verzi ca iarba, ca dudele necoapte. I-am zis Elenei: vopsește! Ce culoare vrei, doar vopsește! Era important să schimb în ziua aia. Să mă schimb. Era tare important. Apoi, am ajuns acasă și am plâns. Știi de ce? Pentru că nu-mi place verdele! Urăsc verdele. Eu voiam altceva. Nu știu să spun ce. Altceva. Nu voiam să fiu ca în cântecul ăla. Știi tu, ăla cu fata verde. Nu-mi mai place cântecul ăla. Eram la munte, cu clasa. Și era acolo unul, Bădilă. Așa-l chema. Dansam cu lumina stinsă. Și el mi-a băgat mâna-ntre picioare. Așa, pur și simplu. Pe versul ăla cu mieii. Nu zicea nimic. Doar mă lipea de el. Acum e în Canada. L-am găsit pe facebook. Mi-a dat un like la poză de profil. Aia cu noi în Thassos. Aia care îi plăcea lui taică-tu. Doamne, ce mică erai! Iar eu, ce slabă! M-am bucurat că l-am regăsit. De Bădilă, spun. Am și vorbit un pic. Prostii, nu cine știe ce. D-astea, de oameni mari. Deși, eu mă simțeam ca-n liceu. I-a plăcut poza. Cică nu m-am schimbat. Pe naiba, nu m-am schimbat! Mințea, fir-ar el să fie, mințea! Așa, și?! Mare chestie făcea el! O tâmpenie asta cu să nu minți! E așa de bine să minți! Așa de bine! Nu mă crezi, dar las'...o să vezi tu...mai vorbim noi.

Te-am ajuns din urmă. Părul tău e lung, până la umeri. Rămân la semafor, lângă tine. Caut din priviri numele străzii din dreapta. Ne-am rătăcit. Trebuia să ajungem în altă parte. Pe strada...nu mai știu. Aveam adresa în buzunar. Nu e. Găsesc doar o monedă de cincizeci de bani. O întind către tine. O vrei? Ca și cum cincizeci de bani ar ajuta. Nu răspunzi. Abia dacă te aud respirând. Nu știu dacă mă urăști. Probabil că nu. Dar așa se simte. Deși ți-am explicat. Dar probabil că n-ai înțeles nimic. Eu o iubesc pe bunica! Așa ai strigat. Bunicile sunt cele mai bune mame. Cele mai bune din lume. Știi de ce? Pentru că ele nu mai sunt femei. Gata. Ele au terminat cu asta. Pentru ele e simplu. Ele pot să fie și grase. Și urâte. Ele pot să fie cum vor. Nici n-au nevoie de facebook. Sau de WhatsApp. Pot să iubească și pe fix.

Mă uit la ceas. Am întârziat. Aveam programare la dentist. O făcusem de acum o săptămână. Și acum nu știu să ajung. Imi vine să plâng. In ultima vreme, plâng foarte ușor. Nu știu dacă ai observat. Dacă cineva a observat. Mi-a zis-o și Bădila. I-am povestit. Intr-o seară, după ce v-ați culcat. Și tu și taică-tu. M-a întrebat direct: ești fericită? Și eu am tăcut. Și apoi m-a bușit plânsul. I-am scris: m-ai făcut să plâng. Și el a zis: de ce? Nu știu, am răspuns. De atunci tot vorbim. N-a zis nimic de seara aia. Probabil că nici nu-și amintește. Nici eu n-am zis nimic. Eram fraieră pe vremea aia. Și virgină. Ascultam Phoenix pe vremea aia.

Te apuc de mână și te trag după mine. Ai găsit adresa? întrebi. Nu, o s-o găsesc. Hai mai repede, zic. Mai repede! Aproape că alergăm. Aproape. Trotuarul e murdar și lipicios. Vreau să plec de acolo. Să plec de pe strada Theodor Aman. Să nu mai văd dude. Să nu mai calc pe ele. Să nu mă mai gândesc. Caut blocul din priviri. Are un salon de masaj la parter. Sau așa ceva. Moneda îmi scapă din mână. Dai să te apleci după ea. Las-o, îți spun. Las-o! Trebuia să fi luat un taxi! Trebuia să-i fi spus că sunt fericită.

Te apleci și culegi moneda de pe jos. O bagi în buzunar. Nu-ți pasă. Deloc nu-ți pasă. Mă uit la tine și în lumina aia, pare că zâmbești. Mă gândesc că tu nici nu știi versul ăla cu mieii. Nimic nu știi! Am ajuns. Te apuc de cot și te împing înainte. Am tălpile murdare, ca de sânge închegat. Iar părul tău e verde.

                                                                 sursă foto aici




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes