vineri, 30 martie 2018

Plină de principii

Intră pe uşă, îşi aruncă rucsacul cât colo, apoi ghetele şi, ridicând privirea spre mine, spune:
- Ştii ce a zis un coleg de-al meu despre tine?
Incerc să citesc în ochii ei dacă ceea ce urmează e de rău sau de bine. Dar Ana se uită deja pe deasupra capului meu, afară, pe geam, unde o cioară ţopăie greoaie pe o creangă. 
- Ia zi, ce a spus?
Işi întoarce privirea spre mine, îşi înfige mai bine tălpile îmbrăcate în şosete pe gresia din hol şi se abţine cu greu să-şi ascundă un zâmbet.
- A spus aşa: maică-ta asta arată bine, dar cred că e foarte strictă!
Tac şi aştept urmarea care nu întârzie să vină.
- Şi atunci, zice Ana, eu i-am spus: adică cum, strictă? Păi, zice băiatul ăsta, când intră maică-ta în cameră, o face aşa, cu atitudine. 
- Şi tu ce ai zis? întreb
- Că nu eşti strictă, ci doar ai principii.
Afară, cioara şi-a luat zborul şi dusă a fost. 
luni, 26 martie 2018

Dormi cât vrei

Vineri seară, la noi în bucătărie. Ascultăm muzică, ţopăim de nebune, ne facem microfoane din două linguri de lemn cu care amestecăm din când, în când, pe rând, într-un ghiveci de legume. E aproape unsprezece noaptea, dar am senzaţia că petrecerea abia începe.
- Chiar aşa, îi zic, ar trebui să dăm un bairam.
Se uită la mine entuziasmată, după care, cu lingura ridicată deasupra capului, rămâne uşor pe gânduri:
- Şi pe cine invităm? Pe ai mei sau pe ai tăi?
Bine că nu-mi cere să plec de acasă, mă gândesc şi sting focul la mâncare.
- Ne mai gândim, zic şi încep să mă bălăngăn de pe un picior pe altul, pe ritmuri de Guns 'N Roses.
- Auzi, mama, mâine aş vrea să fac eu micul dejun! Mă laaaaşi?

Mă uit la ea şi mă întreb când dumnezeu a crescut aşa de mare. Parcă mai ieri mă punea să stau în capătul holului şi să o prind când îşi lua avânt să sară la mine-n braţe.
- Să mă scoli ca să te ajut să tai şunca şi să aprinzi focul, îi zic.
Se uită la mine cu privirea aia care mă face uneori să mă simt ușor stupidă.
- Mamaaa, mă descurc să aprind un aragaz şi să folosesc un cuţit.
Dau din cap şi încerc să nu intru într-o dispută din care aş putea ieşi cu răni.
.- Bine, Ana. Abia aştept să-mi facă cineva micul dejun.
- Apropo, la cât te trezeşti, ca să ştiu cum să mă organizez, zice în timp ce caută să schimbe melodia. Vreau să fac şi nişte ouă şi pe alea nu ai cum să le mănânci reci.

Mă gândesc că mâine e sâmbătă şi că e singura zi când pot dormi şi eu mai mult, că apoi duminică trebuie să lucrez. Dar na, nu o să o ţin nemâncată până la prânz. Decid să mă sacrific.
- Scoală-mă pe la 9h30!

A doua zi de dimineaţă.O mână mică mă scutură domol. Aud o vocişoară şoptită.
- Mamaaa, e nouă şi jumătate, dar nu e nevoie să te mai scoli. Am greşit ouăle! Am vrut să le fac poşate şi s-au împrăştiat peste tot. Le-am aruncat. Ţi-am făcut un sandvici, dar pe ăla poţi să-l mănânci şi mai încolo, că nu riscă să se răcească.Așa că dormi cât vrei!

Sandviciul a fost cu şuncă, mozarella, baby spanac şi roşii. Pe o jumătate de chiflă de la Mega. Şi a fost bun şi frumos decorat. Am avut şi desert: un amestec de fulgi de ovăz cu banană, felii de portocală şi de pară. Şi până la urmă a fost bine că m-am trezit, că aşa am ajuns şi la Pilates şi la Carrefour. Rămăsesem fără ouă. Cât despre petrecere, încă nu m-am decis ce şi cum. Deocamdată ne pregătim să plecăm la Atena.

sâmbătă, 17 martie 2018

Profită cât poţi

Mai întâi m-am oprit şi mi-am cumpărat ceva de mâncare. Neapărat ceva bun. De data asta au fost nişte felii de mango, ananas şi pepene galben aranjate frumos, într-o casoletă de plastic cu care m-am plimbat preţ de patruzeci şi cinci de minute, schimbând două trenuri. Ajunsă în cameră, am avut timp doar să-mi arunc valiza pe pat şi să desfac flaconul de gel de duş oferit de cei de la hotel. Mirosea a lavandă şi era plin de chimicale. Am mâncat la repezeală două bucăţi de mango şi am ieşit. Până la metrou aveam cam zece minute de mers pe jos, pe o străduţă în linie dreaptă, mărginită de câteva prăvălii şi un parc. Cântau mierlele.

Am decis să cobor din metrou la întâmplare, aşa că, în primele secunde, habar n-aveam unde mă aflu. Începuse să bată uşor vântul, aducând cu el ploaie. Am luat-o la dreapta, ţinându-mă după o doamnă elegantă, de vreo şaizeci de ani, frumos coafată, cu haină de vizon, pantofi cu toc şi mirosind a parfum bun. Mi-am dat seama că la noi, nu o să vezi niciodată o astfel de femeie mergând pur şi simplu pe stradă, ziua în amiaza mare. La Gucci aveau reduceri. Şi la Valentino.

Am continuat să merg pur şi simplu, aproape fără scop, până am ajuns la statuile aurite ce mărginesc unul dintre poduri. Aş fi putut să mă duc peste drum unde era o expoziţie gratuită. Mai ales că începuse să plouă destul de tare. Dar, nu. Am preferat să o iau de-a lungul grădinilor şi mai încolo, până spre muzeu. Terasele erau pline, iar ploaia părea complet inofensivă. In faţa mea, o familie de ruşi: mama, tata, un copil şi nişte bunici. Râdeau cu toţii de mamă care tocmai fusese lovită peste cap de o cioară în zbor. Copilul avea cam cinci ani, era blond cu ochii albaştri şi avea o şapcă pe care scria Mickey Mouse. Alţii care s-au pus în mişcare cu tot familionul să ducă odrasla la Disney, mi-am zis; asta dacă nu cumva cumpăraseră şapca de la magazinul de pe Champs Elysées.

Cerul începuse să se înroşească de apus, iar ploaia aducea cu sine o lumină lăptoasă. Aveam părul ud şi mi-era foame. Imi părea rău că nu-mi luasem cu mine casoleta cu felii de mango, ananas şi pepene galben. Apoi, am început să casc gura la nişte buticuri cu de toate. Mă gândeam să mai cumpăr o umbrelă că alea de acasă s-au rupt cu toatele. Nu ştiu cum face copilul ăsta al meu că distruge o umbrelă pe săptămână. Cică i-a îndoit-o vântul. Până la urmă, la capătul străzii, am făcut stânga şi m-am trezit lângă un teatru, într-o piaţetă de care uitasem complet că există. De partea cealaltă, un parc cu alei şi platani golaşi. Dacă nu ar fi fost ude băncile, aş fi vrut să rămân un pic acolo. Să stau şi să mă uit la copii şi la bătrâni. Imi place seninătatea cu care îşi lasă timpul să treacă.

Mai încolo, când lumina zilei a fost devorată complet de noapte, m-am întors în cameră. Mi-am scos pantofii, m-am trântit în pat, am terminat feliile de mango şi de ananas (le-am păstrat pentru mai târziu pe cele de pepene galben) şi am vorbit cu mama. Era bine. Un pic răcită. Mă gândeam că ar fi meritat şi ea o haină de vizon. Mi-a povestit de un congres al PSD-ului. Şi mi-a zis să profit cât pot de Paris.


joi, 8 martie 2018

Parenting de 8 Martie

Ce fac mamele de ziua lor? Vorbesc despre copii, ce altceva?! Acum câteva zile, undeva pe facebook, am asistat, din întâmplare, la o discuție între mai mulți părinți. Subiectul? Ei bine, defectele celor mici. Ba că unii sunt dezordonaţi, ba că alţii sunt plângăcioşi, unii prea sensibili, alţii prea vocali. In fine, fel de fel de probleme specifice vârstei. Cu această ocazie însă, am remarcat ceva: la fiecare problemă a copilului, noi, părinţii, începem să ne dăm de ceasul morţii şi să ne întrebăm ce să mai schimbăm la noi ca să rezolvăm situaţia. Mi se pare că a devenit de modă veche obiceiul ca cel mic să se adapteze lumii şi rigorilor ei. Mai nou aşteptăm ca lumea întreagă să facă eforturi de adaptare. Cu tot parentingul acesta modern- nu zic că e rău, deşi cam excesiv după gustul meu- copiii noştri nu prea mai sunt dispuşi să facă lucruri, fiindcă aşa trebuie sau aşa a zis mama.

Sunt de acord că pentru a creşte armonios şi împăcat cu el însuşi, un copil are nevoie să se ştie în primul rând iubit şi securizat și nu obligat să câștige afecțiunea părinților (vă aduceți aminte cum ne stresam să luăm note bune ca să fie ai noștri mândri de noi). Dar de aici până la a ajunge să ne reinventăm noi, cu totul, ca nu care cumva să traumatizăm copilul, e cale lungă. In primul rând, un copil are nevoie de limite şi de autoritate. Mare nevoie. Pentru că în felul ăsta el se va simţi protejat. Apoi, are nevoie să i se spună nu şi trebuie, măcar din când în când. Normal că va protesta. Păi nu așa l-am învățat? Ştiu și eu ce efect au lacrimile lor asupra noastră. Credeţi-mă, la 13 ani cât are fiică-mea, nu sunt doar lacrimi, mai vin la pachet şi cu fraze de tipul aş vrea să mor, nu vreau să te mai văd niciodată, lasă-mă în pace, etc. Aţi înţeles voi! Dacă aveţi sentimentul că lucrurile cu care vă luptaţi acum vor trece cu vârsta, ei bine, daţi-mi voie să vă dezamăgesc: nu, nu trec. Şi nu doar că nu trec, dar copiilor nici măcar nu li se va părea necesar să corecteze ceva, obișnuiți fiind că dacă mama și tata au ajuns să facă schimbări radicale în viaţă, de dragul lor, atunci și societatea va fi gata să facă acelaşi lucru.

Vorbeam mai demult cu o mămică corporatistă care-mi spunea cum fiica ei merge la concursuri şcolare doar dacă ştie că pentru premiul întâi va fi recompensată într-un fel. Când am căscat ochii mari, mi-a zis că toţi tinerii din ziua de azi aşa funcţionează: au nevoie de recompense imediate pentru a se pune pe treabă. Acum, întrebarea este: şi noi ce facem? Sigur că încercăm să ne adaptăm actualei societăţi cu bunele şi relele ei, că doar nu o să ne întoarcem pe vremea noastră când, de multe ori, copiii erau văzuţi ca un fel de specie inferioară în economia multor familii. Dar mi se pare primejdios să tot apelăm la fel de fel de tertipuri şi de soluţii, aşa zis chield friendly, nu care cumva să traumatizăm copilul și să ajungem să ne arate facebookul cu degetul. E foarte greu, ca părinte, să faci față asaltului de perfecțiune părintească ce răsare la tot pasul în mediul online. Iți vine să-ți pui singur cenușă în cap când vezi cum fel de fel de specialiști, mai mult sau mai puțin reali, nu mai prididesc cu sfaturile, în timp ce la tine acasă, nimic nu pare să funcționeze. 

Nu e nevoie să mă uit la vecini, peste gard. E suficient să analizez ce se întâmplă în propria mea ogradă unde adolescenta din dotare se răzvrătește și se războiește cu toată lumea, la orice oră din zi și  din noapte. Dacă acum câțiva ani era încă drăgălașă și caraghioasă în felul ei matur de a vedea lucrurile, acum, această maturitate avant la lettre de care am văzut că suferă mai toată generația copiilor noștri are și efecte negative. De exemplu, e foarte greu să înțeleagă și deci să se conformeze unor limite impuse de vârstă sau de context. Pentru că, îmi pare rău, dar la doisprezece, treisprezece ani nu poți tu decide ce e mai bine, din simplul motiv că la această vârstă încă nu ai suficient discernământ. Dar cum să-l determini să facă ce-i spui, fără să-l superi și să-l frustrezi? Vreți părerea mea? N-ai cum. Pubertatea și adolescența vin la pachet și cu multe frustrări. E momentul în care copiii vor aplica tot ceea ce i-am învățat (să fie siguri pe ei, să ia decizii, să nu se lase călcați în picioare, să se lupte pentru drepturile lor, să-și susțină punctele de vedere) în primul rând în relațiile cu noi. Vorba unei prietene (reale, nu de pe facebook): își fac mâna pe noi! Din păcate- și eu aici văd o diferență mare față de generația părinților noștri- noi o luăm personal. Prima întrebare atunci când copilul face o criză nu mai este ce să fac, ci ce fac greșit? Și o să vă spun ceea ce mi-a spus mie Ana mea acum ceva vreme: am și eu voie să mă enervez, fără legătură cu tine, mama! Nu e totul despre tine! 

Revenind la parenting și educație. Vouă nu vi se pare că ne agităm totuși prea mult când e vorba de creșterea copiilor? Oare toată presiunea asta pe care o punem pe noi, nu sfârșește să apese și pe ei? Țin minte când o colegă de la birou mi-a povestit despre nepotul ei care, pe la vârsta de unsprezece ani, i-a spus maică-sii "auzi, n-ai putea să mă pedepsești și tu și să taci, în loc să-mi ții morală de azi dimineață?" Am senzația că generația actuală de părinți nu reușește să-și asume rolul de adult. Vrem să fim prietenii copiilor, vrem să ne considere cool, să se distreze cu noi, și mai puțin să fie integrați și integrabili în societate. Incercăm să-i protejăm de tot: de cea mai mică suferință, de cele mai mici nedreptăți, de eșecuri și după aceea ne mirăm că o notă proastă sau o privire aruncată pieziș le provoacă depresii. Mie mi-a luat destul timp să-mi dau seama că pentru Ana eu trebuie să fiu un model. Chiar dacă a ajuns la vârsta la care fetele simt nevoia să se distanțeze de mame și să-și caute propria lor identitate, până la urmă modelul matern rămâne și involuntar, îl va reproduce mai târziu. Cred sincer că pentru a putea să creștem copii echilibrați, avem voie și nevoie să fim fericiți ca părinți și ca oameni. Avem nevoie să ne vedem și de noi și să nu ne simțim vinovați că nu gravităm în permanență în jurul copiilor. E prima lecție despre independență pe care o primesc. Copiii nu au de ce să fie responsabili pentru fericirea noastră. E o sarcină prea mare pentru ei.

Datoria unui părinte este să-și protejeze progenitura de rele, nu de reguli. Nu e nimic rău ca atunci când te duci la un spectacol şi ai în spate un puști care pocneşte cu picioarele în scaun, să te întorci şi să-i atragi atenţia (dacă nu o face altcineva) în loc să înduri o oră şi jumătate de lovituri în coloană, pentru că e mic și agitat. Ai un copil care nu vrea să citească nimic din ce i se dă la şcoală? Da, sunt de acord, unele texte sunt depăşite, triste, urâte şi plictisitoare. Dar să ştiţi că într-o zi s-ar putea exact la fel să i se pară şi materia de a VI-a la Geografie sau la Istorie. Şi, ce să vezi, obişnuit să facă doar ceea ce simte el că are rost, o să refuze să înveţe pe motiv că nu-i place profa sau că nu-l interesează lecţia! Sigur, o să vină şi cu argumente, unele poate chiar pline de sens. Daaar... să nu vă surprindă dacă mulţi părinţi vor fi gata să lupte să schimbe mai degrabă profa decât să-i spună copilului că în viaţă mai faci și ce trebuie, nu doar ce vrei. 

Am senzația că părinții din ziua de azi văd peste tot numai dușmani: zahărul, pâinea, e-urile, poluarea, ouăle de la supermarket, plasticul din jucării, vaccinurile, paracetamolul, poluarea, hainele din poliester, filmele triste, regulile, profesorii, lecțiile pentru acasă, taberele unde nu se mănâncă bio, plânsetele, jocurile cu mingea, ciocolata, etc. Dar și mai crunt decât toate astea, este, după părerea mea, un părinte care nu-și asumă rolul. Un părinte atât de speriat să nu piardă din iubirea copilului, încât se dovedește incapabil să rezolve, să reziste și să găsească soluții. Un părinte adult. Poate că, mă gândesc, ar trebui să începem educația copiilor noștri, crescându-ne întâi pe noi.






vineri, 2 martie 2018

O pisică

N-am avut niciodată pisică. Nici nu mi-am dorit. Un câine da, ăsta mi-ar fi plăcut. Să-l scot la plimbare, să vină şi să se aşeze la picioarele mele când sunt tristă, să mă lase să-l mângâi de câte ori vreau, să aducă mingea sau băţul când i le-aş fi aruncat. O pisică însă, e diferit. Prea e ca o femeie. Face ce are chef, după ce ia casa în stăpânire.

Dar ea vrea. Ea, fiică-mea. Pentru că prietenele ei au, pentru că ea nu are niciun animal şi şi-ar dori, pentru că o pisică nu trebuie scoasă la plimbare, pentru că "o să găsim noi pe cineva la care să o lăsăm când plecăm în concediu", pentru că aşa nu o să-mi mai fie urât când tu lucrezi pe tura de seară. Şi pentru că orice copil vrea un animal. Ştiu şi eu asta. Eu am avut o broască ţestoasă. Impasibilă şi indiferentă la toate manifestările mele de iubire, Dindi (aşa o chema) a avut ghinionul să facă pneumonie şi nu s-a mai întors la mine acasă, unde cică, o trăgea curentul. Aşa că, repusă pe picioarele-i minuscule după o cură de antibiotice, a ajuns în pădure, la Băneasa.

- Vezi, o pisică ar fi muuult mai drăguţă decât o broască! Ar sta pe birou când mi-aş face temele şi ar veni să toarcă la mine-n braţe!
Mă uit la ea cum se maimuţăreşte. Ieri îmi vorbea din vârful buzelor, vădit plictisită că o bat la cap cu nu ştiu ce carte când ea avea serial pe Netflix. Aproape că ne-am certat. S-a culcat singură, supărată şi adolescentă. Mi se pare că doar în somn, când dispare încrâncenarea asta tipică vârstei, redevine copil. Aproape treisprezece ani. Grea vârstă.

Sunt în bucătărie. Vine după mine. Aoleo, să vezi că i-o fi foame şi nu e masa gata!
- Ce faaaci? 
Se alintă. Fără să vreau, mă uit la picioarele ei să verific că şi-a pus papucii. E frig pe gresie şi ea e răcită de vreo câteva zile. Hm, are papuci. Tac din gură şi dau din umeri.
- Fac o tartă. 
Aruncă un ochi în tavă.
- Pot să te ajut?
Mă uit la ea şi mă bufneşte râsul.
- Ce vrei de fapt de la mine?
Zâmbeşte.
- Să stau cu tine. Te iubesc.
Mă ia în braţe şi se lipeşte de mine. Într-o secundă, ca şi cum cineva ar fi apăsat o pedală, ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-a fost atât de dor să o iau în braţe, să o simt a mea, dar la vârsta asta nu mai pot să mă apropii fără să risc să fiu respinsă. Aşa că aştept. Să vină ea, să aibă nevoie, să mă lase să o iubesc. Acum, că e aici, îmi încolăcesc mâinile în jurul ei şi îi respir mirosul din păr. Nu vreau să-i dau drumul. Işi pune capul pe umărul meu şi cu o voce încă înfundată de răceală, îmi şopteşte la ureche: acum îmi iei pisică?

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes