miercuri, 26 februarie 2020

De vină

De ce trebuie să spun?
Nu tu mă obligi. Eu simt că așa trebuie, că așa e corect,
că așa e frumos și așa și fac.
Spun. Tot.
Ca și cum aș fi tot timpul de vină. Doar eu. E vina mea.
Nu o zic, dar o cred. Nu o zici, dar o crezi.
Dar chiar și așa,
chiar dacă, să zicem,
aș fi doar eu de vină,
de ce trebuie să povestesc,
să explic, să te aștept să zici alo,
să te aud, întrebând și tu ce mai faci?
de parcă ai împinge o ușă prin care
aș putea, în sfârșit, să arunc cu toate cuvintele
în tine, pe partea ta de lume,
acolo unde tu ba le aduni, ba calci pe ele
ba nu faci nimic
și asta e greu de privit.
Acum, de pildă,
te văd
cum tocmai dai din cap că e în regulă
că înțelegi
și că mă iubești
exact așa cum sunt.
Ba chiar îmi spui: te iubesc exact așa cum ești,
cu toate greșelile tale.
Pe care ți le mărturisesc în fiecare seară
de parcă de-acolo, de pe partea ta
de lume
și de pat
te-ai transforma
în mama și în tata
și m-ai lăsa să vorbesc
vrute și nevrute
și să mă simt cât pot eu de vinovată.


luni, 24 februarie 2020

Portret

De fiecare dată când nu mi-e bine
Țip la mama.
Să ajungă la ea
ce mă sufocă pe mine.
Să mestece ea,
să mai ia o îmbucătură,
să se sature
să tacă
Apoi
să-și ceară iertare
să se șteargă cu mâneca halatului cu flori
la gură
și la ochi
și să pună ciorba la încălzit
poate între timp
mi s-o fi făcut și mie
foame.

                                                      Portrait of a woman by Guido Reni
vineri, 14 februarie 2020

Love


mama
iese din mine
mai puternică decât
voi putea fi eu, vreodată!
- Ce faci mamă aici?
îmi vine să o întreb
cât ea îmi împăturește cu grijă
chiloții cu dantelă,
așezându-i la locul lor
în cutia cu lucruri de vară și de demult.
Mama tace
și-mi lasă pe pat
pantalonii de pijama
de la H&M.

În fiecare seară
ne înfășurăm
fiecare,
în câte o pătură
eu în dreapta
tu în partea cealaltă
și adormim
spate-n spate,
în patul nostru cald și bun
ca un uter.


joi, 13 februarie 2020

Ușile

Din fiecare ochi, o linie invizibilă
Ţâşneşte aproape perpendicular
Pe peretele din faţa mea
şi pare că tot corpul
mi se sprijină
acum
pe acest ceva care nu se vede
nu se aude
nu se ştie
dar e acolo.
M-am urcat pe un scăunel
să schimb neonul din baie.
Mă uit drept înainte
să nu-mi pierd echilibrul.
Deschid capacul
clic clac
apuc, răsucesc, trag afară
iese.
- Ai văzut că poţi?
a zis femeia cu sânge pe mâini
şi mi-a aşezat copilul pe piept
ca pe o medalie.
Sub degetele mele
Lumina izbucnește ca un hohot de râs.
E plin de optimism la mine-n baie!
Doar la mine-n cap
se tot aud,
închizându-se
uși după uși
după uși.
clic clac clic clac.







marți, 11 februarie 2020

By my own

Am o veste rea
nici măcar nu e pentru tine.
Am primit-o și eu,
mi-a fost spusă de cineva care, la rândul lui,
a primit-o de la altcineva,
și a dat-o mai departe
ca pe o moștenire genetică.
O veste rea ca alunița
din spatele urechii
care există de nu se știe când
în familia noastră.
Este de-a dreptul fascinant
Circuitul veștilor proaste în natură.
Ele țin lucruri împreună
copiii lângă mame,
tații lângă mame,
mamele lângă mame,
amanții lângă amante
atunci când mamele sunt prea bătrâne.
- Hai, vino la mine-n brațe,
îți spun
Și tu vii
și mă lași
să-ți șterg urmele
dezastrului
pe care-mi place
să ți-l provoc
de fiecare dată
când am nevoie să știu că mă iubești.

               
                                                photo credit Engin Akyurt

duminică, 9 februarie 2020

Monștrii

Nu era vorba de răutate, deși la prima vedere așa părea. Era pur și simplu un sentiment în plus, ceva copleșitor și greu de definit care-i crescuse pe dinăuntru, odată cu burta, de parcă era gravidă cu gemeni: un copil și încă ceva la fel de prețios și de important. Nimeni nu-i spusese vreodată că sentimentul ăsta, al maternității, poate să fie și altfel decât minunat. Și iată că acum, tocmai descoperea cum el nu se hrănea, cum credea ea, cu sângele ei sau cu ce o mai fi avut pe-acolo, prin minte și prin corp, ci creștea, sugând cu poftă din ceilalți. De fapt, din celelalte. Cu cât ele erau mai demne de milă, mai neștiutoare, mai greșite și mai fraiere, cu atât ea se simțea mai vie și mai fericită. Acum era la o petrecere de copii undeva, la cineva acasă. Stătea la o masă, cu încă niște femei și-și lăsase sub scaun, geanta imensă în care avea de toate: tricou de schimb, foehn, o mașinuță, niște biscuiți bio, cu ovăz, ba chiar și o sticlă cu apă. Al ei era cel mai deștept. Nu era nevoie să i-o spună nimeni. Era evident. Și ea era cea mai deșteaptă, pentru că altfel al ei nu ar fi avut cum să iasă așa. Mă rog, semăna puțin și cu taică-su, dar decisese să nu se gândească la asta. Așa că zâmbea și le lăsa să vorbească. Dădea din cap doar ca să le inducă în eroare, să le facă să creadă că e de acord cu ele și, cum închideau un pic gura cât să-nghită în sec și să-și umezească buzele, cum pornea la atac. Vorbea cu voce joasă și avea grijă să nu gesticuleze deloc, pentru că știa că nu are nevoie de nimic în plus ca să-și atingă scopul. Nu voia să aibă dreptate, oricum avea, ci să i se dea dreptate, iar nevoia era așa de mare de parcă ar fi avut pe dinăuntru un fel de arătare ce urla de foame și pe care trebuia să o hrănească de câteva ori pe zi, doar ca să o sature și să o lase să doarmă noaptea, cu sentimentul datoriei împlinite.
Apoi, cineva, probabil mama sărbătoritului, a venit cu niște platouri și le-a pus pe masă. Brusc, toate cele patru sau cinci femei s-au ridicat de pe scaun, s-au uitat cu atenție la feliuțele de șuncă, jumătățile de ou, bucățelele de cașcaval, roșiile, măslinele, mini pizzele și chifteluțele cu susan și s-au pornit să facă, fiecare în farfuria ei, diferite aranjamente, pregătindu-se să-și hrănească, așa cum doar ele știau,  copiii din camera de-alături și monștrii de pe dinăuntru. 

                                                      (photo credit by Tobi Feder)
sâmbătă, 8 februarie 2020

Ulysse

Am citit Ulysse când aveam paisprezece ani. Nu am înțeles nimic. Nici nu mai știu dacă l-am citit din scoarță-n scoarță, cum se zice, sau dacă dădeam câte două pagini deodată, să-l termin mai repede. Scopul cărții nu era cartea în sine. Mi se rupea de Molly și de problemele ei, deși, îmi aduc aminte, că abia când vorbea ea, chiar și doar în capul ei, chiar și fără semne de punctuație, abia atunci reușeam să aud ce se spune în carte și să nu mă mai uit la sfârșit, să văd cât mi-a mai rămas. Alesesem Joyce pentru că aveam nevoie de ceva palpabil, de o dovadă incontestabilă că sunt mai matură decât eram și că, deși nu făceam sex, eram suficient de interesantă cât să mă placă băiatul ăla dintr-a X-a care era deștept, scria foarte bine și citea foarte mult. Am ieșit cu el abia după ce am terminat cartea. Când am dat și ultima pagină, am mai stat cu ea în mână, să mai citesc o dată numele traducătorului, al celui care a semnat coperta, adresa tipografiei, lucruri mărunte care mă țineau încă un pic pe loc, bucurându-mă de momentul acela de glorie înainte să trebuiască să mă duc la biblioteca mare din sufragerie și să iau altă carte care să mă facă să mă simt și mai inteligentă, chiar dacă la fel de virgină. La prima întâlnire, băiatul mi-a zis că am ochi frumoși. L-am întrebat auzi, da' tu ai citit Joyce? Și el a dat din cap că nu, m-a luat de mână și a început să-mi povestească despre Cioran și Pe culmile disperării. Era la modă în anii ăia. Eu n-o citisem. Vorbea doar el. Eu tăceam și-mi țineam discursuri în minte. Ca Molly.


vineri, 7 februarie 2020

Dans

De când am decis
să-mi aduc tot universul
la mine în cameră,
să nu dorm singură,
să nu-mi fie urât
Nopțile mele (de fapt și zilele,
atunci când nu sunt plecată)
arată ca dulăpiorul cu sertare
de la bunica, din cameră.
În primul sertar - pensia
în al doilea- cutii goale de pudră și de parfum franțuzesc.
Pe al treilea îl deschidea doar seara, la culcare,
când nu o vedea nimeni.
- Ce e acolo? o întrebam.
- Nimic, spunea zâmbind
și-mi dădea un bănuț
din primul sertar.
Azi noapte, am stat în camera mea
cât un univers.
La radio,  cânta muzică italienească
din anii 80.
Am recunoscut-o pe Gianna Nannini și pentru câteva minute
am început să dansez
Iar cel de-al treilea sertar
s-a deschis de unul singur
la mine-n cap.
- Ce e acolo? m-a întrebat copilul
- Nimic, i-am răspuns
și l-am tras lângă mine
să dansăm împreună.



joi, 6 februarie 2020

Iarna lu' 88


Iarna mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme. Împing cu grijă cărămida înfăşată în cârpe, un fel de bebeluş din piatră cu care dorm la picioare, îmi pun pe mine halatul cel urât, de molton și aștept să se încălzească oala cu apă. Când începe să fiarbă, mama o apucă cu doi chiloți vechi, făcuți cârpe, de toartele cu smalţ sărit şi o cară până-n baie. Împinge uşa cu umărul, aşază oala roşie pe marginea căzii, dă drumul la aerotermă şi pleacă.  Mă spăl cu bucăţica, cum se zice la noi în casă, deasupra unui lighean de plastic. De îmbrăcat, mă îmbrac tot în baie. E cea mai mică încăpere şi cea mai uşor de încălzit. Hai odată, zice mama, nu pentru că aş întârzia, ci pentru că se răceşte cu totul apa din oală şi mai e şi taică-tu de spălat! Peste chiloţi, îmi trag ciorapii albi, de bumbac, ăia de la uniforma de pionier. Puneţi şi fâşu' ţipă mama din spatele uşii. Nu intră peste mine în baie să nu se facă curent.  Urlăm unii la alţii ca surzii. Sarafanul e cu două numere mai mare, să încapă  sub el tot ceea ce ar putea ţine de cald. Fâşu mă strânge pe burtă, iar când mă așez în bancă, capsa se deschide cu un pocnet scurt. Colegul din faţă râde. Şi colega de bancă. Măcar nu mi-e frig. Alți pantaloni groși nu mai am.  Vânzătoarea de la Romarta, aia de o tutuia pe maică-mea, s-a pensionat. Sau a murit. În orice caz, ultima dată când am fost la magazin, era una făcută permanent care a dat din umeri şi a zis n-am decât ce se vede. Cealaltă ne zicea hai, fetelor, în spate şi noi ne luam după ea şi o lăsam să ne zică cum voia şi la sfârşit plecam cu un pachet învelit în hârtie maro și mama zâmbea. A nins toata noaptea. In pauză, ne repezim cu toţii afară, în curte şi începem ă urlăm şi să ne împingem. Băieţii ne trântesc la pământ,  iau zăpadă în pumni şi ne-o bagă pe sub fuste, pe sub fulare, în cap, în gură, în nas, ca apucații. Ţipăm la ei. Nu se opresc. Măi, copii, vouă nu vă e ruşine?! Nu ne e. Pe scări, o profesoară cu o ditamai căciula de blană trasă pe frunte, bate din palme şi imprimă un fel de ritm bizar pe care ne ridicăm, rând pe rând, de jos, ne scuturăm, ne dezlipim bucăţile de zăpadă închegată de pe manşete şi intrăm în şcoală. Fleoşc, fleoşc ne face apa din cizme. Am zăpadă până-n chiloți. Mi-a intrat pe acolo pe unde s-a desfăcut capsa. Colegul din față râde. Și colega de bancă. Mi-e frig, dar râd și eu. Râdem cu toții. Patruzeci și cinci de minute și se sună. Ce frumoasă este iarna!



miercuri, 5 februarie 2020

Miros de papaya

Copilul se uită la televizor. La Disney Chanel. E un serial cu o familie unde toată lumea face glume și nimeni nu se supără. Și chiar dacă se supără, toată lumea râde. Copilul râde și el. Pare fericit, cu prețul propriei inteligențe. O să te tâmpești de atâta stat cu ochii-n ecran, îi spun și el nu mai râde. Iși ascunde zâmbetul jenat, sub palma cu degete răsfirate. Degete mici, degețele. Copilul este mic. Stă pe canapea și eu stau lângă el. Aș putea să plec, să mă duc la baie, să-nchid ușa, să dau drumul la robinet, să mă dezbrac, să mă bag sub jetul de apă caldă, să desfac flaconul de gel, să-l duc la nas, să mă gândesc că miroase frumos și să mă bucur că și eu o să miros frumos. Dar nu. Nu plec. Mă uit și eu la Disney Chanel și râd pentru că îmi vine să râd. Vezi că și tu râzi, zice copilul și pentru o clipă râdem amândoi. Acum nu mai sunt mama lui. Nu mai sunt mama nimănui. Nu trebuie să am grijă. Nu-mi pasă de ecrane. Să stea cât vrea! Ecranul e bun. Oamenii de pe el fac glume. Părinții din film au patru copii și fiecare copil pare fericit. Pe-al meu nu l-am întrebat niciodată așa, direct: auzi, băi, tu ești fericit? Și nici n-o să-l întreb. Încă cinci minute, îi zic, apoi te duci la lecții. Lecțiile sunt importante. Cu cât ele durează mai mult cu atât eu sunt o mamă mai bună pentru că îmi doresc să am un copil deștept. Pentru părinți, copiii deștepți sunt cei mai minunați copii. Pentru că deșteptăciunea e ereditară sau așa scria cineva pe facebook. Și pentru că te ajută în viață. La fel ca și inteligența emoțională. Acum e pauză de publicitate. Ar fi un moment bun să închid televizorul și fiecare dintre noi, pe partea lui de canapea, să-și ia rolul în serios. El, pe cel de copil cuminte și eu, pe cel de mamă responsabilă. Mă dau mai spre el și-l pup. Mă pupă și el. Îi zâmbesc. Ia mâna de la gură și-mi zâmbește și el. Încă cinci minute și după aceea să știi că-l sting! Negociez. Nu e bine, dar o fac. De dimineață m-am trezit de la patru. Am facut un pipi, am intrat la copil în cameră, l-am învelit, am luat o jucărie de pe jos, am ținut-o în brațe și am așezat-o pe fotoliul de lângă pat. Apoi nu am reușit să mai adorm. Nu-i nimic, vor mai fi ocazii. La televizor,  băiatul cel mare din serial a pierdut-o în parc pe sora cea mică. Lumea râde. Mama râde. Polițistul râde. Copilul meu râde. Eu râd și iau telecomanda. Nuuuu!, zice copilul. Au trecut cinci minute, gata! Ți-a ajuns! Nu vreau să mai negociez. Copilul pleacă. E trist. Mă privește cu ură. Trântește ușa. Trântește caietul. Trântește încă ceva. Potolește-te! Acum e liniște. Se mai aude doar apa curgând la baie. Aleg un gel de duș cu miros de papaya, mă dezbrac și rămân acolo pentru ceva vreme. La sfârșit voi mirosi frumos. A mamă.


Din vara lui '85

Să tot fie vreo treizeci și ceva de ani de când
îmi rod unghiile.
Dacă citiți până la capăt
poate o să aflați și ce vârsta am acum
sau poate vreți să socotim împreună
cât timp petrec în fiecare zi
cu fiecare deget în parte,
de la fiecare mână,
să-i ronțăi pielițele
să dezlipesc de pe fiecare falangă
fâșii subțiri, ca firul de păr, de cheratină,
de parcă aș decoji fructe exotice
și m-aș pregăti să le mănânc.
- Doar copiii nefericiți își rod unghiile!
mi-a zis o doamnă într-o vară,
pe plaja de la Amfiteatru.
Avea blugi albi, mulați pe fund,
și-un băiețel de mână.
Imi plăcea de el
Dar și mai mult îmi plăcea de mine.
Atunci am râs,
mi-am băgat arătătorul de la mâna dreaptă
în gură
și harș
am mai smuls o bucățică din mine.
Aveam zece ani
nicio pereche de blugi
și habar nu aveam cum arată
copiii nefericiți.
Doar cei flămânzi.





marți, 4 februarie 2020

În picioare

Când tu erai mică, nimic nu mă făcea să mă simt o mamă atât de bună cum reușea să o facă o pereche nouă de ghetuțe. Îmi croiam un plan. Mai întâi, mă duceam eu prin magazine. Singură. În prospecție. Ca un câine de vânătoare, luam urma tuturor locurilor unde aș fi putut să găsesc încălțările acelea care să-mi aducă zâmbete, să mă facă aproape fericită, dacă nu chiar de-a dreptul fericită, să fie din piele, cu talonetă, să țină glezna, să se asorteze, să am banii, să mă facă să ard de nerăbdare să ajungem acasă, să-ți cer să te mai încalți o dată, să-ți fac poză, să-ți cer să te descalți și să le fac poză, să o sun pe mama și să aștept cu sufletul la gură să mă întrebe și aia mică, ce mai face? ca să-i povestesc ce ghete minunate are aia mică și ce mândră sunt că eu, aia mare, am reușit să le găsesc, să fie ale noastre, acum pot să stau liniștită, și vocea mamei, atât de moale și de caldă, bravo, iubitele mele, bravo! În ziua când urma să te iau cu mine să încerci ghetuțele pe care le rezervasem deja, ba uneori le și plătisem - să nu uitați că nu se dau banii înapoi, da, da, înțeleg, iau altceva, dar poate îi vin că dac-ați ști de când umblu, iar aia nu știa, doar se prefăcea, în ziua aia, mi-era cel mai frică. De tine. Când împingeam ușa magazinului, îmi țineam respirația. Ați venit, zicea vânzătoarea și întotdeauna îți zâmbea de parcă încercam amândouă - ea de-o parte a tejghelei, eu de cealaltă - să te îmbunăm, să te facem să fii drăguță și blândă. Cu noi. Apoi, momentul acela când îți luam piciorul mic și gras și ți-l vâram în ghetuță. Hai, mergi un pic, stai să bag un deget la spate, să văd că intră. Sunt bune, mami? Îți plac? Le luăm? Și întrebările cădeau și cădeau și eu mă țineam de răspunsurile tale ca de cârje și ieșeam șontâc-șontâc din magazin, cu cutia de ghete la subraț, cu tine de mână și cu un singur gând în minte: s-ajung odată acasă și s-o sun pe mama.


luni, 3 februarie 2020

Aproape sâmbătă

Sunt zile, ca cea de azi, de exemplu, care se urnesc greu și aproape brutal, smulgând-o cu forța nu din pat, ci direct din somn, aruncând-o în picioare, împingând-o până la bucătărie, obligând-o să ia realitatea în piept încă de la șase fără un sfert și să rămână așa, îmbrățișate - ea cu părul nepieptănat, cu buzele crăpate de peste noapte când aerul din cameră devine greu și acru și realitatea aia a ei în culori terne, fără zvâc,  nici bună, nici proastă, de care se ține ca de o bară - și să petreacă din zori și până în ceilalți zori, ăia de a doua zi și tot așa până sâmbătă, când lucrurile aveau să pară diferite. Dar deocamdată e abia la început și începutul ăsta nu-i place. Copilul mănâncă un sandvici. Bea un ceai. Bâțâie din picior. Își scapă papucul  pe covor și acesta face un zgomot teribil. Trebuie neapărat să-l acopere cu ceva. Zgomotul ăla, nu se poate să-l lase acolo, în fața ei, în casa ei, lângă copilul ei. Chiar așa: cum îndrăznește cineva atât de mic să facă un zgomot atât de mare și atât de devreme? De ce nu e atent? De ce nu-i pasă? De ce tuturor li se rupe, de ce-i doare în cur? De ce faci, mă, zgomote, la ore din astea? Chiar așa, nu te gândești deloc? Și vezi că ești nepieptănat! Unde vrei să pleci așa nepieptănat? Tu nu te uiți în oglindă? Copilul tace. Copilul își vâră laba piciorului în papuc și tace. Copilul se piaptănă în tăcere. În cameră, zgomotul de adineauri s-a scurs de-a lungul pereților, s-a băgat sub covor, s-a infiltrat în podele și a dispărut. Acum tace și ea. E stoarsă de parcă ar fi alergat kilometri. Ea nu aleargă. N-are timp. Mai bine țipă. Aproape șapte. Se duce la baie, deschide dulăpiorul de deasupra chiuvetei, ia un strugurel, se dă pe buze. Și tace. Aproape sâmbătă.



 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes