vineri, 27 decembrie 2019

Pentru tine

Șii, iubitule
că eu, de multe ori
(de fapt, de cele mai multe ori)
spun "iubitule"
doar ca să fac lucrurile
să pară
mai simple,
de parcă ar fi pentru tine
când, de fapt, tu nici nu exiști?
Am observat că,
atunci când sunt pentru alții,
lucrurile din capul meu prind viață
și se întâmplă cu adevărat
iar lumea din jur aplaudă
și asta mă face să continui
să-ți dedic versuri, proză,
nopți, sărbători
și fel de fel de mâncăruri
care miros ca cele din copilăria mea.
- Iar e despre tine,
spui tu,
numai și numai despre tine.
De parcă eu nici n-aș exista!
Iar eu mă mir de fiecare dată
cât de bine reușești
să-mi citești gândurile.

duminică, 22 decembrie 2019

Aștia nu glumesc

Mă uit la ea cum tocmai îmi răsfoiește manuscrisul. Strânge un pic ochii și cade pe gânduri. Ia un creion și notează ceva, pe margine. Are păreri. La paisprezece ani se ia în serios. Foarte bine, îmi zic. Eu, la vârsta ei, mă jucam cu păpuși. Așa m-a prins și revoluția. La vecinii de deasupra. Eram la prietena mea în vizită. Stăteam la ea în cameră și ne făceam de lucru cu niște păpușele minuscule, un fel de Barbie autohtone, cu capetele moi și aproape chele. Le făceam rochii din șervețele și le împleteam părul. La un moment dat, am auzit țipete pe stradă. Apoi, niște zgomote, ca de artificii. Și o voce de bărbat care a urlat cumva, ca de sfârșitul lumii : Jos Ceaușescu! Am lăsat păpușile pe pat și ne-am repezit la geam, dar tocmai atunci a intrat mama fetei în cameră și a strigat plecați de la fereastră, se trage! În spatele blocului, era o garnizoană militară. Camera mea, aia mare, cu balcon, dădea exact spre ea și uneori mă apucam, chipurile, să o ajut pe bunică-mea să întindă rufele ca să trag cu ochiul la soldații ce fumau în curte. Despre blocul din față, ăla dinspre bulevard, se spunea că era locuit de Securiști. Habar n-am de unde și până unde zvonul ăsta, dar așa zicea vânzătoarea de la Alimentara. Al nostru era, așadar, fix la mijloc. 

În camera prietenei mele, era o bibliotecă mare și neagră, care acoperea un perete întreg. M-am lipit de ea și m-am apucat să-i fac păpușii o coadă în spic. Atunci am aflat despre mine că, în momentele de stres, simt nevoia să-mi fac de lucru cu degetele. La un moment dat a urcat și mama. Plângea. O sunase tata să plece de acasă. El era la televiziune. Acolo lucra. Era cu un ziarist de la BBC venit să filmeze revoluția, când un terorist a intrat peste un coleg de-al lui, în birou, și l-a înjunghiat. Nimeni n-a înțeles de ce. Și nici cine era. Dar tatei i-a trecut prin cap că poate unele persoane trebuiau să moară. Așa că a sunat acasă și i-a zis maică-mii auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii! Am vorbit despre asta, de curând, cu o jurnalistă de la France Culture care mi-a cerut să-i povestesc despre taică-miu. Nu am mai făcut-o până acum. Când eram mică, nu mă lăsa să dau din casă. Dacă te întreabă cineva, la școală, cu ce mă ocup, spune că sunt ziarist și gata, îmi spunea. Deși era mai mult decât atât. Am aflat acum că făcuse inclusiv emisiuni cu Radio France, prin anii 70. Habar n-aveam eu de asta. Și nici ce e aia comentator de politică externă. Știam doar că nu aveam voie să spun că ai mei ascultă Europa liberă, că fac mișto de Nea Nicu și că regretă că nu trăiesc în altă țară. Din punctul meu de vedere, la vremea aia, faptul că taică-miu lucra în televiziune nu reprezenta niciun fel de interes. Cu tot jurnalismul lui, tot două grade aveam iarna în casă, tot nu mâncam banane decât o dată pe an, tot la lighean ne spălam și nici nu aveam măcar o amărâtă de pereche de blugi. Mult mai tare era colega mea Doinița, din banca a treia, de la geam,  al cărei tată lucra la C.A.P și la ziua ei ne-a dat icre și pepsi. 

În prima noapte fără Ceaușescu, am stat cu mama, pe jos, în baie, ascultând zgomotele trasoarelor și pândind ușa de la intrare, doar-doar se întorcea tata acasă. A venit după vreo două zile. Poate chiar trei. Ne-a adus un pumn de gloanțe culese de pe jos, din birou. N-a avut cum să plece. Cum să-i lași singuri pe toți jurnaliștii ăia, din străinătate, veniți special să vadă ce se întâmplă? Am stat cu ei, povestea tata, ba chiar la un moment dat, cică l-ar fi ținut pe unul de picioare, să nu care cumva să cadă cât se apleca pe geam, să filmeze împușcăturile. Știu că nu prididea să repete mamă, ce aparatură au ăștia prin alte părți!  Apoi, au murit oameni. Ceaușescu a fost împușcat. A apărut Iliescu la televizor și mama s-a emoționat și de atunci se tot întreabă cât de proști să fi fost să nu pricepem ce ni se întâmplă?! Foarte proști. După care tata s-a îmbolnăvit și a murit. Și mi s-a părut nedrept, că uite, n-a apucat, practic, decât un pic de libertate. O fărâmă.  Deși, probabil că dacă ar fi continuat să trăiască și să vadă ce se întâmplă și cum se întâmplă, mi-ar fi spus și mie ce i-a spus mamei, în ziua aia: auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii!

                                                            credit photo Wikipedia

 
vineri, 20 decembrie 2019

Grădini suspendate

Demult, în copilărie.
Să tot fie
Vreo treizeci de ani de atunci
unii, mai răi, ar spune chiar și mai mulți
(depinde de cât de în spate vreau să mă uit)
Aveam
o mamă,
un tată,
o bunică
încă una,
un urs galben cu ochi de sticlă
Trei tablouri pe perete
Dintre care unul, cică,
cu grădini suspendate.
Un semn în genunchi
de la ultima căzătură,
Părul lung, prins în coadă
la spate.
- Nu mai fugi, îmi striga mama
Și vocea ei se strângea cumva, în jurul meu
Sau poate doar mi se părea
Poate că, de fapt, mama tăcea
și aștepta
să șteargă sângele
să mă ia în brațe
și să-mi arate grădinile suspendate
pe care doar ea le vedea.

                                                          credit photo Adrien Ledoux



Respiro

Dacă-aş putea
aş lua un băţ,
m-aş aşeza pe vine
şi aş săpa tunele
până aş da de tine.
Şi-acolo, la căldură,
Ne-am odihni un pic
Răpuşi de oboseală,
de toamnă şi de ură.



marți, 17 decembrie 2019

Cord

Undeva, pe dinăuntrul meu
Cineva tocmai a făcut focul.
A luat ventriculul stâng și
pe cel drept
(sau poate o fi fost atriul?!)
și le-a frecat unul de celălalt
până au făcut scânteie.
Acum e cald și bine,
de parcă a venit iarna în mine.
Pielea îmi dogorește
Mațele sunt fierbinți
Visez o excursie la Polul Nord
să dorm în tăcere,
în zăpadă,
Dacă-aș putea,
aș ieși goală pe stradă
cu ventricule și atrii la vedere.
Acasă, stăm pe întuneric
Nu mă atinge, îți spun!
Să nu cumva să te frigi
să te doară
Sau și mai rău
Ventriculul tău să se lipească de al meu
și să nu se întâmple nimic.


Tramvai

În tramvaiul numărul unu
Femeia cu copil
stă sprijinită de bară
și se uită afară.
Altă femeie, fără copil
singură, ștearsă,
având ca singură pată
de culoare
un ruj roșu
și o sacoșă, la picioare,
stă pe scaun
cu ochii-nchiși
Doarme? întreabă copilul.
Nu, e doar mai bătrână,
spune mama
și-l ia de mână.
Înseamnă că-n curând
o să moară!,
spune copilul
și coboară.
În seara aia
Încă o femeie a mers
spre casă
cu ochii-nchişi.













luni, 16 decembrie 2019

Tăcere

Cuvântul mama nu ar trebui spus
oricum.
Și nu la orice oră.
De exemplu, nu înainte de șapte dimineața
nu înainte de prima, chiar și de a doua
cafea.
Nu înainte să se termine primul,
chiar și al doilea
vis.
Cuvântul mama nu ar trebui strigat
cu voce tare
nici din spatele ușilor închise
nici din baie
nici din întuneric
sau de pe holul lung, cu bucătărie la capăt.
Dar chiar și nestrigată
Eu tot vin.
Și-mi beau cafeaua pe holul lung
cât tu taci
și soarele răsare.

duminică, 15 decembrie 2019

Occident

Așteptam serile cu un amestec de bucurie și de frică, un amestec atât de perfect că nici măcar nu reușeam să spun cât de mult bine era în senzația aia care mă cuprindea, făcându-mă a ei, de fiecare dată când deschideam ușa camerei de hotel și cât de mult gol și tristețe și de ce nu, singurătate, se ascundeau, de fapt, pe dinăuntrul meu. Pe vremea aia, tinerețea mă făcea să mă trag din calea oamenilor, de cum cădea întunericul. Mi-era frică de necunoscut și de necunoscuți și preferam să am o ușă care să se încuie de mai multe ori între mine și tot restul omenirii. 

Pe de altă parte, odată cu lăsarea serii, marile orașe din străinătate explodau brusc de viață, asemenea unor muguri surprinși de căldura primăverii. Mă dădeam dusă cu greu de pe străzi și de obicei, momentul în care îmi spuneam gata, la hotel cu tine, era cel în care ușile magazinelor se închideau și deci, imposibil să mă mai refugiez pe undeva, să-mi mai dau un fel de rost. Din momentul acela, singurătatea era atât de evidentă încât puteam sau să mi-o trăiesc în văzul tuturor, fără să-mi pese - dar cum naiba să fii tânăr și să ți se rupă?! - sau, în vreo cameră de hotel, unde mă ascundeam de ceea ce credeam eu că ceilalți gândesc despre mine: ia uite și la asta cum arată, oare de unde o fi venind?! Eram prea tânără ca să știu că singurătatea nu se vede la fel de tare cum se simte și deci, mă grăbeam să mă refugiez din calea oamenilor de cum se lăsa noaptea și străinătatea devenea strălucitoare, rece, scumpă și indiferentă la stângăciile unei fete sărace, din Est.

În tinerețea mea, banii se țineau în portofel, frumos aranjați și cheltuielile erau notate cu grijă, pe o bucățică de hârtie pe care o păstram întotdeauna într-un buzunar de la poșetă. Prima seară de străinătate era întotdeauna cea mai frumoasă. Atunci, proaspăt instalată în camera de hotel, mă așezam turcește în vârful patului și aranjam frumos, în jurul meu, ca petalele unei flori, toate bancnotele pe care le aveam. Le număram în gând, apoi cu voce tare, punând degetul pe fiecare hârtie pe măsură ce ziceam unu, doi, trei, și-mi imaginam, asemenea unui părinte care visează la viitorul copiilor lui, ce voi putea face cu fiecare dintre ele. La sfârșitul serii, cu lumina stinsă și cu banii împăturiți frumos, mă vedeam deja a doua zi, de dimineață, intrând într-o patiserie să-mi iau cea mai mare prăjitură cu vanilie sau dând o raită printr-un magazin de haine, unul mai ieftin, poate aveam să prind niscaiva reduceri. Adormeam fericită, după ce verificam încă o dată că ușa la cameră era bine încuiată. 

În anii aceia de după '89, când România abia învăța să respire, iar românii încercau să se lepede de sfioșenia rudelor prăpădite de la țară, orice călătorie în străinătate trebuia să se termine, musai, cu ceva cumpărat. Altfel, nu mai era vacanță, ci doar o experiență umilitoare și frustrantă. Așa că, în fiecare seară, în camera mea de hotel, nu mă culcam până nu-mi număram încă o dată toți banii, bucurându-mă să-i văd, să-i ating, să-i fac teanc, să așez monedele unele peste altele, de parcă construiam un mic viitor pe o cuvertură de pat. Pe măsură ce zilele treceau și banii deveneau din ce în ce mai puțini, numărul obiectelor cumpărate trebuia musai să crească. Nu mă interesa calitatea, trăisem bine mersi, toată viața mea de până atunci, cu lucruri prost făcute, tot ceea ce conta era să fie multe: flacoane cu gel de duș, săpunuri, lumânărele, folii cu abțibilduri, cărți poștale, ciocolată, șosete, chiloți, creme de mâini, conserve de ananas, iaurturi cu fructe, tricouri la reduceri, nu conta. Cu cât valiza se umplea de lucruri de la ei, cu atât sentimentul de mândrie creștea și cumva, statul acolo își avea rostul. Mai ales, că odată întoarsă acasă, obiectele acelea mă ajutau să-mi prelungesc starea de bine, permițându-mi, asemenea inelului fermecat al Arabelei, să ajung într-o altă dimensiune. Îmi aduc aminte când am cumpărat un gel de duș Ushuaïa, din Franța, cu aromă de cocos, de care nimeni din familie nu avea voie să se atingă, ca să nu mi-l consume. Doar eu și doar cu anumite ocazii mă spălam cu el, transformând dușul într-o experiență purificatoare menită să mă teleporteze în altă lume.

Erau apoi cadourile. Nu puteai să te întorci cu mâna goală, toată lumea aștepta câte ceva, de parcă Occidentul era un fel de portocală pe care o desfăceai felii și o împărțeai cum puteai, încercând să nu uiți pe nimeni. A cumpăra era o formă de iubire. O iubire practică care trebuia demonstrată, de parcă nu era sentiment, ci ecuație. Vorbele nu ne ajungeau. Aveam nevoie de obiecte. Să ai, să cumperi, să vrei și să iei, să pui mâna, să poți ține în brațe, să strângi la piept, să intri în cabina de probă, să așezi în coș, să aștepți la rând, să ai câte o plasă în fiecare mână, să înșiri punguțe de hârtie colorată, să-ți faci cadouri, să ai, mai ales să ai și să cumperi. Așa era străinătatea la început. Acum lucrurile s-au calmat. Ca-n amor. Nu mai e iubire, e deja căsnicie. Stabilă și plictisitoare. 

Vineri seară eram la Albertinaplatz, pe lângă Café Mozart. Era frig, lume multă pe străzi și în jurul catedralei. Magazinele păreau niște insomniaci, cu ochii larg deschiși. Mă uitam la vitrine. Ca la noi! Aceleași chestii: haine, pantofi, parfumuri, suveniruri, fel de fel de prostii menite să te facă să cheltui banii aiurea. De câțiva ani, prefer să plătesc experiențe. O cină, un vin, un muzeu, o plimbare cu trăsura (mint, nu am bani de așa ceva), un spectacol. Sau doar să merg pe străzi și să casc gura. Nu mai alerg. Nu mai trebuie să văd și să fac tot. Acum mă pot întoarce. Doar seara în cameră, înainte să sting lumina, arunc un ochi în portofel. Și chiar dacă acum plătesc cu cardul,  păstrez întotdeauna niște bancnote pe care să le număr, visând la cea mai mare prăjitură cu vanilie pe care, odată și odată, tot o să mi-o cumpăr.






Demult

Mai știi când bradul de Crăciun
ajungea până-n tavan?
Când stăteai pe canapeaua galbenă,
cu flori
și-ți cârpeai halatul ăla
verde ars,
din mătase,
cu volane
despre care nu știam nimic
la momentul acela?
Habar nu aveam ce ar fi putut face
o femeie
Cu un astfel de veșmânt,
iar felul în care tata îți zâmbea
mi se părea că avea legătură
doar cu tine și
cu faptul că erai acolo,
acasă
ca orice nevastă cuminte.
Mai știi când în mașină
cânta Ella Fitzgerald
și eu eram departe,
în spate, pe banchetă,
dormind și plictisindu-mă
cât voi râdeați și eu nu înțelegeam de ce?
De la o vreme
tu tot uiți
Și pe mine mă doare,
pe măsură
ce-mi tot aduc aminte.

miercuri, 11 decembrie 2019

Dispariția Dorei Tănase

- Știi, mama, o fată de la noi s-a pierdut azi, în școală. A plecat pe hol, în pauză și n-au mai găsit-o.
- Cine? zice mama absentă și își mută privirea de pe fața ei pe cea a bărbatului de lângă ea, de parcă ar fi o ceașcă cu cafea pe care o dă mai încolo.
- Dora Tănase, zice copila și se ia după privirea mamei care se termină acum cu un obraz tânăr și prost bărbierit.
 Bărbatul devine atent, se întoarce spre fetiță și dă să-i zâmbească. Apoi se răzgândește și rămâne doar atent la discuție. Dacă cineva ar fi acum în creierul lui, ar putea să vadă cum fel de fel de bucăți i se colorează pe rând, pe dinăuntru,  în funcție de gândurile care îi străbat mintea cu viteza cu care mașinile gonesc pe o autostradă.

Mama lasă ochii în jos și tace. Fetița își continuă jocul pe telefon. Urmează stația Obor cu peronul pe partea dreaptă, zice cineva, dar nu contează. Ele merg până la Victoriei și acolo schimbă.
- Doamna a zis că poate a fugit din școală!
Mama ridică privirea ușor buimacă.
- Cine, mamă? Cine a fugit?
- Dora, fata care a dispărut. Noi ne gândeam că dacă o fi luat-o vreun pedofil și cine știe ce i-o fi făcut, nu?
Bărbatul își mută privirea către stânga. Acolo, o femeie bătrână stă cu mâinile în poală de parcă s-ar ține să nu se pișe pe ea și strânge între picioare o paporniță din care ies câteva tulpini de praz. Păi, da, că a început postul, își spune bărbatul și o bucățică de creier tocmai i se colorează în roșu.
- Dora Tănase a luat patru la matematică. Poate și d-aia a fugit. Poate că nu s-a pierdut, ci s-a ascuns pe undeva, de frică.
- Poate, zice mama și aruncă un ochi pe ecranul telefonului. Ia uite ce rochie frumoasă, își zice și dă un like, să fie.
-  Eu așa cred, că s-a speriat, continuă cea mică, uitându-se pe furiș la pantofii bărbatului. Sunt destul de uzați, și din loc în loc, au mici urme de noroi și de praf alb. O fi var, se gândește fata și-și aduce aminte că și nea Fane avea niște pantofi așa. I-a văzut când a chemat-o atunci, la gard, să-i dea o sticlă de nu știu ce pentru bunică-sa. Și când a întins mâna, degetele lui au apucat-o de încheietură și ea nu a reușit să zică nimic, dar absolut nimic. Doar s-a uitat la pantofii lui și cât degetele alea mari și aspre o țineau, ea număra în gând stropii albi, de zugrăveală, de pe tenișii lui. Apoi i-a dat brusc drumul și ea a rupt-o la fugă până în fundul curții și cât nea Fane râdea gros pe uliță, ea vomita în spatele stivei de lemne. Nu i-a zis nimic lui mamaie. Doar i-a cerut să o lase să nu mănânce nimic la cină și să doarmă cu lumina aprinsă.
- Iar Dora, zice fata, Dora era tare frumoasă. Mă rog, poate încă mai e. Auzi, mama, tu crezi că Dora a murit?
- Doamne, dar ce-ți trece și ție prin cap!
- Dacă murea, o găseau, nu?!
Bărbatul închide ochii. Pare că doarme, dar nu, doar stă așa. Ascultă și-n creierul lui culorile se amestecă. Miroase a praz. Ultima dată când a mâncat era la maică-sa acasă. Acum un an. Chiar înainte să moară. A murit în somn. Puf! Și gata! Culmea e că o chema Dora. Urmează Victoriei cu peronul pe partea dreaptă.
- Hai să coborâm, zice mama.
Fetița se ridică și se mai uită o dată la pantofii bărbatului. Nu, nu e var. E doar praf. Ridică privirea și-i zâmbește. Zâmbește și el.
- Eu nu cred că s-a pierdut pur și simplu, cred că a venit mama ei  și a luat-o de la școală. Nu?
Mama dă din cap. I-a cam rămas sufletul la rochia aia. Poate dacă era îmbrăcată cu ea, l-ar fi făcut pe tinerelul ăla din metrou să se uite și la ea. Așa, dormea de-a-ncurulea.




marți, 10 decembrie 2019

Celebritate

Era fiica unei mame celebre. Nu la fel de celebră ca vedetele de la Hollywood, dar suficient de cunoscută cât să o facă pe vânzătoarea de la Pâine să-i zâmbească larg și să o cheme la ușa din spate, ca să-i poată băga, pe șest, în sacoșă, trei franzele calde, în timp ce-n magazin, rafturile erau goale și inutile, ca multe alte lucruri din acele vremuri. Văzuse, încă de mică, cum lumea întorcea capul pe stradă după mă-sa, șușotind "ai văzut-o și tu? Hai, mă, că ea e!" și deprinsese, aproape instinctiv, fel de fel de tehnici pentru a profita de celebritatea cu care se născuse alături și pe care avea tendința să o considere aproape normală. Noroc cu ceilalți oameni - trecători, vânzători, copiii din parc sau de la școală și părinții lor - care se tot fâstâceau când dădeau nas în nas cu maică-sa, înainte să vadă cât și dacă face pe nebuna. Nu făcea. Poate și pentru că așa-i era felul, dar cu siguranță, chiar dacă ar fi avut, să zicem, veleități de vedetă, i le-ar fi scos partidul din cap, cât ai zice pește. Fata știa asta. O văzuse pe viu, într-o iarnă, când se duseseră împreună, în Obor, să ia niște carne. Măcelarul o cunoștea pe femeie de la televizor, dintr-un serial cu comuniști, și-i pusese deoparte, într-o hârtie maronie și plină de grăsime, un kilogram de fleică, să fie pentru Crăciun. În ziua aia, maică-sa și-a pus paltonul bun, cizmele de și le luase cu ani în urmă, de la Arezzo, și așa împopoțonată, se furișă undeva, în spatele halei, să-și ia "porcul" ce urma să troneze sub formă de friptură, pe mijlocul mesei mari și negre, din sufrageria lor cu balcon.
Doar că soția măcelarului a zărit-o când tocmai ce dădea să-i strângă mâna lui bărbată-su, cu niște lei ținuți strategic în palmă, și s-a repezit în părul ei, blestemând și urlând de se uita lumea ca la urs "cine te crezi, fă, cretino, să te dai, cu copilul lângă tine, la bărbatul alteia!". În anul acela, a sunat-o pe o verișoară de-a soacră-sii, din Argeș, căsătorită cu unul de la C.A.P și i-a dat o invitație la teatru contra unui pui pe care l-a făcut la cuptor, chiar în dimineața de Crăciun când dăduseră ăștia, în sfârșit, drumul la gaze.

La școală, știa toată lumea cine e maică-sa, și chiar și ăia care nu știau, aflau repede, pentru că fata nu reușea să țină prea mult timp un astfel de secret. Și la urma urmei, de ce ar fi făcut-o?! Da, sigur, era povestea aceea cu modestia pe care i-o tot spunea bunică-sa de fiecare dată când se lua la harță cu noră-sa. Ce să-ți spun, Sarah Bernard din București, pe dreapta!, zicea a' bătrână și râdea cumva, răutăcios, spre maică-sa care ieșea val-vârtej din bucătărie, de frică să nu spargă de draci, vreo farfurie și după aia să plângă după ea, că  nu mai avea de unde să cumpere serviciu ca al lor, adus tocmai din China, de bărbată-su. El nu era celebru. Doar fusese la un moment dat în China de unde venise cu un set de căni și un altul de farfurii și cu o rochiță albă, cu volane, care se lega la spate cu o fundă imensă. I-o fi bună?, s-a întrebat, uitându-se către cea mică și s-a dovedit nu doar că i-a venit la fix, dar că fetița a fost așa de încântată de rochiță că, în perioada următoare, nu voia să se bage-n pat decât îmbrăcată cu ea. În loc să o certe sau să refuze categoric astfel de capricii, maică-sa a decis că bine, n-are decât să doarmă-n rochie dacă vrea, cu condiția să și-o tragă peste pijama. Așa avea să-i fie și mai cald peste noapte, și-n plus, nici măcar nu arăta prea ciudat. Era la ordinea zilei ca iarna, la școală, să-i îndese pe sub sarafan o pereche de pantaloni de trening - roșii sau albaștri cu dungă albă, că doar așa erau la Romarta - drept pentru care o rochiță cu volane peste o pijama cu ursuleți arăta chiar drăguț, a spus mama și a ieșit din cameră, trăgând mai aproape de pat, caloriferul electric cumpărat pe sub mână, din fabrică,  de la Târgu Mureș. Noroc cu directorul, că m-a recunoscut!, zicea de fiecare dată când își așeza aproape tandru mâna pe eleminții fierbinți, făcând-o pe fată să zâmbească admirativ și pe soacră-sa să boscorodească în barbă că mare chestie să stai pe o scândură, în fața oamenilor, și să dai din gură! Deși, o dată pe zi, cât erau cu toții plecați ba la serviciu, ba la școală, lua caloriferul și-l trăgea de fir, ca pe un câine, până la ea în cameră, să-ncălzească și acolo puțin.

Copiii din clasă, ăia cu care era colegă deja de câțiva ani, știau cu toții a cui fată este, iar acele mici ah-uri sau oh-uri pe care le auzea ori de câte ori le venea vreun coleg nou cu care intra imediat în vorbă - dacă-ți spun cine e mama, o să leșini! - o făceau pe fată să se simtă mai importantă și mai ales, să adere mai ușor la grupul celor cu adevărat privilegiați. Erau pe puțin vreo zece, toți cu părinți lucrători în comerțul exterior sau pe la Casele de comenzi, așa cum era mama lui  Miluț Rareș, din banca a treia, rândul de la geam. A fost prima dată când a simțit ce înseamnă să urăști pe cineva. S-a întâmplat într-o zi de noiembrie. Afară începuse să ningă și proful de desen tocmai ieșea din clasă când l-a văzut pe Miluț Rareș cum își bagă mâna sub bancă și scoate de acolo o banană. Ultima banană, ea o mâncase cu un an în urmă, fix de Revelion. Știa asta pentru că primise un ciorchine de Crăciun și-l împărțise pe zile, să-i ajungă cât mai mult. Iar pe ultima o ținuse pentru petrecerea de la miezul nopții. Ba chiar a dat noroc cu banana, când ai ei s-au apucat să ciocnească paharele, urându-și să fie sănătoși și să se termine dracului cu Nea Nicu și căcănarii lui de comuniști! Apoi, au pupat-o fiecare pe câte un obraz și i-au zis să nu care cumva să zică la școală ce vorbesc ei în sufrageria cu balcon!

În ziua aia, Miluț Rareș nu a mâncat banana. A luat-o de-acolo de unde o lăsase, a băgat-o în ghiozdan și apoi, s-a întors către restul clasei și a zis cu voce tare mai am zece kilograme acasă, dacă vreți să știți!. Și atunci ea a simțit cum furia urcă și urcă și i-a țipat cât a putut de tare Miluț, ești un adevărat dușman al poporului!, iar el s-a strâmbat la ea și a început să fugă prin clasă și să strige ofticoasaaaa, ofticoasaaa! și copiii au râs și au țipat și ei grasaaa- ofticoasaaa, iar ea a strâns pumnii, și-a mușcat buza și le-a zis printre dinți că sunt niște comuniști tâmpiți! Apoi s-a făcut liniște. Copiii au tăcut. Nu s-au mai fugărit prin clasă. S-au dus cu toții la locul lor, s-au așezat în bănci și au rămas așa, cu cărțile deschise, chipurile să mai repete, deși nimeni nu reușea să citească nimic. Din când în când, aruncau câte o privire pe furiș, la portretul lui Ceaușescu de deasupra catedrei și nu știau ce urma să se întâmple. Nici ea nu știa. Se gândea că dacă era adevărat că până și pereții aveau ochi și urechi, cum zicea toată lumea, atunci sigur mâine sau poimâine or să o cheme la cancelarie și acolo tovarășul director, ăla înalt, cu chelie și sprâncene ca de femeie, o va întreba cum o cheamă și la ce clasă e, și cum îi cheamă pe mama și pe tata și mai ales, cu ce se ocupă. Și-atunci a decis să spună că mama ei e ca verișoara aia, din Argeș, care lucrează la Universal, la raionul de Metraje și că taică-su e angajat la C.A.P.

Așa s-a decis în ziua aia și exact așa i-a povestit și unui băiat nou care a venit la ei în clasă, în trimestrul doi. Și dacă vrei să știi, eu mănânc pui în fiecare zi, a spus ea, iar băiatul a rămas cu gura căscată și a înghițit în sec, fiindcă ai lui - profesori la facultate, amândoi - abia reușeau să pună mână pe câte niște felii de parizer pe care le dădeau prin făină și ou și le făceau șnițele. Într-un mod neașteptat, fata reușise să  păstreze doza aceea de celebritate cu care crescuse de mică, chiar dacă acum ea izvora dintr-o minciună pe care nimeni din clasă nu îndrăznea să o demonteze, de frică să nu fie acuzat, la rândul lui, de complicitate la denigrarea severă a partidului comunist și a  poporului muncitor. Abia la ședința cu părinții, când directorul a luat-o pe maică-sa de cot și a tras-o spre el, șoptindu-i cu buzele aproape lipite de ureche dacă vă rog să-i cereți soțului să-mi facă și mie rost de un pui, doi acolo, că am musafiri duminică..., abia atunci lucrurile au ieșit la iveală. Nu la școală. Acolo, sub privirile vigilente pe care iubitul conducător le arunca din tabloul de deasupra catedrei, a rămas în continuare fata vânzătoarei și a C.A.P-istului. Era un mediu mult mai sigur și la fel de capabil în a stârni oh-uri și ah-uri, ceea ce pentru ea, la vârsta aceea, era suficient.

Acasă însă, după ședința cu părinții și după ce a ascultat în tăcere, toată tărășenia cu Miluț Rareș, mama a intrat în bucătărie, a trimis-o de acolo pe soacră-sa ia, du-te mata și uită-te cum dă Nea Nicu din mână, la televizor! a luat din cămară farfuriile chinezești și le-a izbit, pe rând, de plăcile de gresie, astupându-și hohotele de plâns sub zgomotul de cioburi. Apoi, a măturat, a adunat cu făraşul mizeria, a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe verișoara din Argeș s-o roage să-i facă rost de doi pui pentru tovarășul director.

                                                         sursa photo aici
joi, 5 decembrie 2019

Dans

Aseară, ai venit la mine în cameră
Şi m-ai invitat la dans.
Dumnezeule, de când nu ai vrut
să mai dansezi cu mine!, am spus
în gând.
Şi te-am lăsat pe tine
să alegi cântecul: Mamma Mia ai vrut
Culmea, nu?!, am spus
cu voce tare.
Şi tu ai râs şi ai început să cânţi
la refren.
Şi eu mă întrebam dacă e
sau nu
o simplă coincidenţă.

Aseară, am dansat cu tine
pe covorul cu flori
de la mine din cameră
Şi la sfârşit,
Ne-am prăbuşit
Una în braţele celeilalte
epuizate, probabil,
de efort şi
aşteptare.

De dimineaţă, mi-ai umblat în dulap
şi ai ales:
- ciorapii mei negri
- eşarfa de la Paris
- brăţara cu bufniţă
- ghetele mele fără toc.

Mă uitam la tine,
ca-ntr-o oglindă.
Îţi zâmbeam
Şi pe dinăuntru
dansam neobosită.




Pe jos

În camera mea, pe covor,
E un orb care stă și cerșește
Iar mâna lui întinsă,
ca o vorbă care se tot repetă,
Mă ajută să mă țin de ceva
și să trec mai departe.
La început, nu mi s-a părut
nimic ciudat.
Mă trezeam,
Aprindeam lumina la bucătărie,
Puneam de cafea
Și-apoi, împreună
Sorbeam fiecare din ceașca lui,
Tot așteptând să se lumineze
și să uităm că nimic
din ceea ce se petrecuse peste noapte
nu se întâmplase cu adevărat.
Azi de dimineață, însă,
l-am găsit dormind.
Stătea culcat pe o floare
Cu petale portocalii
de pe covorul din sufragerie
Părea un copil obosit
sau un animal uriaș și diform.
Avea mâinile sub cap
de parcă nu mai aștepta nimic.
În timpul ăsta, florile de pe covor
Se deschideau rând pe rând
și mirosea din ce în ce mai frumos.
Ce ciudat!, mi-am zis
Și l-am lăsat să doarmă,
Cât am băut singură, două cafele,
Și m-am uitat pe Internet
după un alt covor.


miercuri, 4 decembrie 2019

Fata cu păr albastru

Fata cu păr albastru
Avea ochii negri
Ca pământul,
Ca geaca mea de piele
din vara lui '90,
"Salutări din Costineşti"
scriam acasă...
Ca literele,
Ca siluetele din pozele
Cu mama
Şi cu tata
Când viața lor
Avea sens şi fără mine.
Părul ei albastru
Era prins la spate
Şi părea
Un fel de cer
Dintr-o vară
Rămasă în urmă.

Miercuri

Aerul are ceva ciudat
în dimineața asta.
De parcă particulele de oxigen
ar avea culoare
iar culoarea ar fi una nemaivăzută
și înșelătoare.
Pe blocul de vizavi
Lumina lasă cercuri.
Un fel de oglinzi
în care platani dezbrăcați
își aranjează crengile subțiri și noduroase
ca mâinile bunicii.
Pe stradă, nu se întâmplă nimic,
degeaba mă tot uit afară
sperând la o formă de viață.
Doar crengile platanilor
rămân cu fața la mine
frumoase și reci
ca niște oglinzi
în care lumea se vede altfel
fără tine.

Pe fundul apei

Oamenii care se iubesc
Nu ar trebui să vorbească între ei.
Ei ar trebui să rămână tăcuți
ca peștii.
Cupluri de dorade
Cu piele netedă și strălucitoare
Așa ar trebui să fim și noi, iubitule!
Din gurile întredeschise
Să nu ne mai iasă întrebări
sau semne de exclamare,
ci doar bule mici
ca surprizele de Ou kinder.
În loc de mâini și de picioare
Să ne crească aripi mici și delicate
asemenea unor evantaie
cu care să ne trimitem semnale
seara, la culcare.
Am căuta împreună
moluște și crustacee
Am dormi, înveliți
cu iarbă de mare.
Și am rămâne tăcuți
și împreună
Imaginându-ne cât de multe
am avea să ne spunem.

                                                        Photo credit Pascal Uhlig
luni, 2 decembrie 2019

Nebuna de la cinci

Fetița ieși din baie, dădu să stingă lumina, se răzgândi și o luă înainte pe holul îngust care se termina cu bucătăria de câțiva metri pătrați, nu prea mulți. Mirosea ciudat, nu știa să spună a ce. Apăsă clanța.
- Trage ușa după tine, să nu meargă putoarea în casă.
Maică-sa stătea aplecată peste aragaz, cu părul prins într-o coadă de cal, și aduna cu o lingură de lemn o spumă scârboasă care făcea să salte, din când în când, capacul de pe oala mare și roșie.
- Iar m-am tăiat, zise fetița și rămase pe loc, cu spatele aproape lipit de ușă și cu mâna întinsă, de parcă-ar fi cerșit.
Poate că asta și face, își zise maică-sa, în gând. Poate e felul ei de a cerși atenție. Sau poate o fi nebună, se gândi, ca fata cea mare a vecinei de la cinci, de stă vara, în balcon, și face biluțe de căcat cu care aruncă apoi, în oamenii care trec prin fața blocului. Probabil că adună rahatul mâțelor, că au trei, asta dacă nu cumva bagă mâna în veceu, după al ei. Se scutură la gândul ăsta și începu să fixeze cu privirea oala cea roșie până când culoarea de pe ea păru că se scurge pe tot aragazul. Toți sângerează pe ziua de azi, își zise și se întoarse către fiică-sa.
 - Așteaptă un pic, spuse și se apucă să adune cu grijă restul de spumă, o aruncă în chiuvetă, se șterse cu un prosop pe mâini, așeză capacul înapoi peste oală și dădu focul mai încet.

În timpul ăsta, fetița rămase nemișcată, gândindu-se la ale ei. Pe antebraț, firișoare subțiri de sânge își făceau timid, apariția, de parcă ar fi izvorât de undeva, din adâncuri. Părea un desen. Unul frumos.
- Vino, spuse mama, hai să te dau cu Rivanol. Te doare?
Fata dădu din cap că nu. Nici măcar când lua lama și ciulea urechea să audă pârâitul acela subțire, al pielii, nici măcar atunci nu putea spune că o doare. Ba dimpotriva. Preț de câteva secunde, mai multe sau mai puține în funcție de cât de multe tăieturi își făcea, mintea i se golea de toată spaima, iar ea devenea ușoară și aproape liniștită. Nu avea cum să explice asta. Nu știa cum. Iar de la o vreme, maică-sa nu mai întreba nimic. Scotea sticluța de Rivanol din dulapul de deasupra veceului, desfăcea căpăcelul minuscul, turna câteva picături pe o compresă, o ștergea cu grijă, o pupa pe frunte și o trimitea la lecții. Ba chiar, într-o duminică, i-a spus că dacă iar o apucă tăiatul, măcar să se taie pe stânga, că a doua zi avea teză și ar fi fost păcat să nu poată scrie. Așa i-a zis și așa a făcut. La școală purta bluze cu mâneci lungi. Majoritatea negre.

Acum sunt amândouă în baie. Fetița s-a așezat în fund, pe marginea căzii și se joacă cu sângele care îi șiroiește pe mână. Încearcă să-l facă să curgă într-o anumită direcție, așa că își tot mișcă antebrațul. Mama tace. O apucă cu grijă de încheietură și trece compresa peste fiecare crestătură în parte. Le numără în gând. Data trecută era cu una mai mult, și se gândește că poate e un semn. Poate că, de data asta, a fost mai bine, mai puțin înspăimântător și uite, a reușit să se oprească după a cincea. Poate data viitoare vor fi și mai puține și tot așa. Își aduse aminte de o vară, undeva, la mare. Fetița n-avea mai mult de doi ani. Se juca fix pe malul mării. Cu o lopățică, lua nisip ud și-l arunca într-o găletușă plină cu apă. Stătea pe vine, cu spatele la mare și la fiecare val care venea peste ea, se ridica în picioare și râdea. Oare chiar era fericită sau râsul ăla al ei era ca un fel de reacție a organismului, un sughiț sau un frison, ceva imposibil de controlat și care pornea automat, la contactul cu apa? Naiba știe. Cert este însă că de-acolo, de pe șezlongul ăla cu umbrelă, plătit cu 25 de lei pe zi, pe care rămânea întinsă, ore în șir, cu o carte în mână din care nu citea aproape niciodată, i se părea că e o mamă foarte bună. Și gândul ăsta, atât de mic și de banal - până la urmă, ce e aia o mamă bună? - declanșa un soi de fericire care o făcea să zâmbească în direcția copilului, ori de câte ori îl vedea râzând. Râsul. Asta era. Atât de puternic la început, încât nici măcar nu reușea să și-l ordoneze în hohote. De parcă era prea mult râs acolo, pe dinăuntru. Așa că-i mai dădea și mamei și uite așa, amândouă râdeau fericite.

- Gata, spune mama și aruncă compresa în coșul de gunoi de sub chiuvetă. Fetița își trage mâna și se uită la ea, de parcă nu ar mai fi văzut-o până atunci. De parcă nu ar fi a ei. De fapt, în momente ca ăsta nici nu o simte ca fiind parte din ea. E ca o mână de păpușă. Ca a Dorei, păpușa aia mare, de a primit-o de la Moș Crăciunul de la grădiniță. Intr-o zi, a luat un compas și i-a crestat epiderma de plastic, de pe braț, să vadă cum se simte. Era ceva acolo, în mintea ei, care uneori devenea atât de mare și de înspăimântător că-i era și frică să vorbească despre asta sau să aștepte să treacă. Nu știa să spună ce e. Ceva. O grozăvie. Un fel de pâclă neagră care o lăsa fără aer. Dacă cumva era nebună, ca fata vecinei de la cinci, aia de făcea biluțe de căcat și arunca cu ele în oameni? Nu. Nu era asta. Ea nu avea nimic cu ceilalți, ci cu chestia aia din mintea ei care atunci când apărea, o făcea să se uite la ea, în oglindă și să nu se recunoască. Mama!, striga cu voce joasă, nu care cumva să o audă mama și s-o certe că iarăși începe cu prostia asta de angoasă, în loc să-și vadă de școală.

Prima dată, i-a fost foarte frică. Stătea în baie, cu robinetul de apă rece, de la chiuvetă, deschis, și cu lama deasupra pielii. Apăsa un pic câte un pic, încercând să prindă momentul în care durerea ar fi ajuns la suprafață odată cu sângele, iar aerul i-ar fi intrat brusc, în plămâni, umflându-i ca pe niște foale. Se tot uita la ea, în oglindă, întrebându-se ba în română, ba în engleză: cine ești tu? who are you?, de parcă ar fi fost un joc și chiar era. Uite, acum, că trecuse, era iar mică, o fetiță de nici doisprezece ani. Doar că se zgâriase un pic, doar atât, serios mama, nu e grav, nu știu cum s-a întâmplat, m-a apucat,  te rog nu mai țipa, te rog nu plânge, calmează-te, nu mai spun nimic, mă duc să mă spăl, dar nu mai țipa și nu mai plânge, te rog, mama, taci, te rog! În ziua aia, mama nu a tăcut. Dimpotrivă. Vorbele care ieșeau din ea erau atât de mari, încât pe măsură ce sângele făcea mici arabescuri pe pielea fetiței, un fel de zid se ridica chiar acolo, între ele, strivind strigătele mamei, făcându-le din ce în ce mai mici, mai plăpânde, mai asemănătoare unui plâns de copil. Fetița s-a speriat. A început și ea să plângă. Mama a tăcut și a dărâmat zidul. S-au luat în brațe și au rămas așa, îmbrățișate, până când au obosit, până când brațele le-au devenit dureroase și picioarele fragile. S-au strâns tare. La ce s-o fi gândind?, se întreba mama. La ce s-o fi gândind?, se întreba fetița și-și luă inima-n dinți și spuse te iubesc, mami și mama spuse și eu te iubesc și în clipa aia, părea suficient. Următoarea dată, mama nu a mai zis nimic. S-a uitat la antebrațul ei, a numărat în gând, fiecare tăietură, și-a dus mâna la gură, și-a apăsat cu degetele deschise orice sunet care ar fi vrut să iasă dindărătul buzelor, a lăsat la vedere sticluța cu Rivanol și și-a spus să treacă pe la farmacie să mai cumpere comprese. Mai mult, nu știa ce să facă. Devenise și ea la fel de proastă și de inutilă, ca toate celelalte mame. O să treacă, i-a spus și amândouă au zâmbit, știind că pentru o vreme, așa va fi viața lor. Cu un pic mai mult sânge.

Ciorba e gata. Mama ridică încă o dată capacul. Miroase frumos, a țelină și a leuștean. Fetița e la ea în cameră. Se aude muzică, iar asta e bine. Deschide ușa la balcon și lasă oala descoperită, la răcit. Rămâne în picioare, în bucătărie, sprijinită de aragaz. Își aduce aminte că lopățica era verde, ca și găletușa. Mai era și o sită în set, dar o pierduseră într-o zi, pe plajă. Sau poate că o luase un alt copil. Uneori, şi copiii pot fi răi, se gândește și dintr-o dată, i se pare că aude cum de undeva, de afară, un râs se revarsă în valuri, peste tot cartierul, trăgând-o cumva, în urmă și în siguranță. În timpul ăsta, la etajul cinci, o fată nebună modelează proiectile minuscule pe care le aruncă pe stradă, în capul celor care trec pe aleea din fața blocului. Și râde.






Luni

Un fundal negru
pe care sclipesc
luminile felinarelor
ca niște stele
pe un cer
căzut la pământ.
Perechi de ochi
se deschid
În alte și alte întunericuri.
Împingând cu pleoapele
timpul
spre înainte.
Vecinul de la trei
își plimbă câinele
Și împreună par
o arătare din spațiu
cu șase picioare.
În apartamentul meu
de la etajul unu, scara B,
mă simt ca pe Lună.
Nu există forme de viață.
Doar un pic de apă
cât să-mi ajungă de o cafea.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes