duminică, 16 aprilie 2017

Despre creștere

M-am dus în magazine fără niciun gând în minte. Doar cu dorința să cumpăr ceva și să termin cu alergătura. Poate pentru că anul acesta nu am simțit același imbold de a pleca urechea la cerințele ei de pe listă. M-am tot uitat ba la haine, ba la cărți, ba la jocuri. Dar nu găseam nimic care să fie despre ea și despre mine. Pentru că de data aceasta am vrut ca Paștele să vină cu ceva pur și simplu frumos. Atât. Genul acela de cadou la care, uitându-te peste ani, să simți cum te duce brusc în trecut și te face să retrăiești clipa. O clipă pe care am ținut-o în palme și pe care am învățat să o drămuiesc. Anul acesta, am zis să fie un dar cu multă viață în el și de care să pot avea grijă. Așa că Iepurașul a venit cu semințe și stropitoare! Normal, și cu un pic de mov că acuș înfloresc câmpurile de lavandă!


Sărbători liniștite și ne vedem peste câteva zile!
sâmbătă, 15 aprilie 2017

O carte

Ce faceți? Ați terminat curățenia? Ați vopsit ouăle? Gata drobul, friptura, salata de boeuf, borșul de miel, pasca, cozonacii? Poftim? Ah nu, eu n-am făcut nimic. Doar niște ouă pe care aveți prilejul să le admirați în poza de mai jos. In rest, am reușit să mă invit la masă la alții mai harnici. Cu această ocazie, am avut timp să mă vopsesc, să iau prânzul la libanezii din mall și să termin o nouă carte scrisă de Anamaria Smigelschi despre care v-am mai povestit eu la un moment dat. Pentru aceia dintre dvs care au deschis televizoarele mai târziu, Anamaria Smigelschi este artist plastic, văduva pictorului Alin Gheorghiu și autoarea cărticelelor cu  Luna Betiluna și Dora Minodora.

Ca și volumul de memorii Gustul, mirosul și amintirea, și prezentul jurnal de călătorii Mai de ieri, mai de departe... te ia repede de mână și te trage după autoare care îți povestește într-un mixt savuros de umor și informație, despre călătoriile pe care le-a făcut de-a lungul anilor.  Si credeți-mă, veți rămâne impresionați atât de numărul excursiilor cât și de locații, mai ales că vorbim de călătorii întreprinse în bună parte în anii de comunism. Aceia dintre voi care ați prins perioada lui Ceaușescu, cu siguranță vă veți delacta cu poveștile Aneimaria Smigelschi despre diurne, controale la vamă, bișniță și fel de fel de jocuri de imaginație la care recurgea tot românul scăpat în străinătate în încercarea disperată de a-și cumpăra și el ceva.

Mai mult decât o carte de călătorie, volumul de față te ajută să pătrunzi și-n lumea artiștilor plastici de la noi, să vezi "pe viu" cum le e atunci când sunt invitați la expoziții în străinătate, cât efort presupune un vernisaj, câte sandviciuri trebuie să facă uneori pentru cei invitați (da, da, e vorba de sute de tartine de care se ocupă însuși artistul) și cum trebuie să învețe să se descurce cu ce au la îndemână. La fel de bine cartea este impresionantă și prin locurile unde a ajuns autoarea. Practic, a bătut lumea în lung și-n lat, din Italia și Franța până-n Rusia, China, apoi in India, în Orientul Apropiat și Mijlociu, până-n Egipt și mai departe, pe continentul american. E o carte care se citește ușor, cu zâmbetul pe buze pentru că umorul autoarei tâșnește la fiecare pagină, spărgând paragrafele pline de explicații și informații.

Odată călătoria încheiată și cartea terminată, te trezești spunându-ți în gând "da' mult s-a mai plimbat femeia asta!" Citiți-o! O să vă placă! Si dacă tot sunt aici, profit de ocazie să vă urez și eu Sărbători fericite și sănătate! Si mai lăsați treaba. Profitați de vremea bună și faceți ceva pentru voi.


joi, 13 aprilie 2017

Viața ca un curcubeu

- Crezi că viața mea e un curcubeu? Crezi că ești singura cu probleme? Te înșeli! Habar nu ai cât te înșeli!
Suntem în plină stradă și vorbele ei mă lovesc precum vânturile de toamnă. Tocmai ne întoarcem de la mall unde am fost să-și cheltuie banii primiți cadou de Paște, de la bunici. E aproape nouă seara și eu nu am apucat să mănânc, nici măcar de prânz. Dar deh, am zis să nu mai pierd vremea cu mine și să merg cu ea să-și facă plăcerea și să-și cumpere perne decorative și pătură asortată pentru camera ei. Iar acum? Acum tocmai aflu- a nu știu câta oară- că orice aș face, ea tot nemulțumită este. Si probabil așa va rămâne până când organismul ei va înțelege cum să folosească și să dozeze estrogen și progesteron. Deocamdată este un tsunami care mă surprinde de fiecare dată, îmi pune palma la gură și mă asurzește ba cu zgomotul furiilor pre-adolescentine, ba cu cel al tăcerilor însoțite de lacrimi.

De când Ana a crescut și dă cu capul de poarta adolescenței, am reușit să învăț două lucruri: să respir și să tac. Uneori uit și atunci intru într-un joc al emoțiilor de unde ieșim amândouă epuizate. E crudă, lovește exact unde doare, te face să spui lucruri pe negândite pe care apoi ți le reproșează, îți aduce aminte non stop că prietenii ei sunt mult mai importanți decât tine, dar că asta nu înseamnă că te poți desprinde și pleca. Uneori copilăria i se întoarce brusc și atunci o văd iarăși mică, bună de iubit, de luat în brațe, blândă și cuminte. Două minute mai târziu, mi se zbate în brațe încercând parcă să scape de propria-i zbaterea interioară. Țipă mult. Se răstește, se revoltă, mă ceartă sau mă ignoră, după cum i se năzare. Apoi, exact ca-n filmele de groază când spiritul cel rău părăsește trupul gazdă, se prăbușește într-un colț și plânge pentru că " nu știu de ce mă port așa, mami".
- Știu că e greu. Ințeleg tot. Am trecut și eu prin asta. Imi aduc aminte cum e să te simți trist, singur și fără rost, chiar și fără niciun motiv. Dar, Ana, indiferent cât de greu e, nu-ți permit să-mi vorbești pe tonul ăsta. Ține minte: îți accept tristețea și brațele mele îți stau la dispoziție, dar nu-ți tolerez obrăznicia.

Așa că, atunci când cu mâinile goale de sacoșe (pentru că eu căram punga ei cu perne și pătură) s-a pus pe gesticulat în plină stradă și pe țipat că viața ei e paralelă cu fericirea, am decis să-i dau dreptate. I-am pasat sacoșele, am luat-o înainte pe alee, am ajuns acasă, am lăsat-o să-și spele singură vasele (știu că așa ar trebui să facă oricum, dar din experiența personală, o va face cu vârf și îndesat la casa ei) și m-am retras în dormitor, cu o carte. La urma urmei, dacă oricum e tristă, ce rost are să mă dau peste cap să o duc la shopping, la filme, în vacanță, în Herăstrău, la pizza, în vizite, la librării și cofetării? Nu mai bine stau eu liniștită, în vârful patului și mă ocup de mine? Ii spun și ei asta, o oră mai târziu, când, îngrijorată de tăcerea mea, vine să tatoneze terenul.
- Adică vrei să nu mă mai bagi în seamă? Daaa? Asta vrei? Să-ți ignori propriul copil? Dă să plângă iarăși.
- Nu, draga mea. Voi continua să te bag în seamă, să te iubesc și să am grijă de tine, dar fără să încerc să te distrez cu orice preț. Pentru că oricum nu contează. In plus, eu nu pot să fiu drăgăstoasă și plină de afecțiune cu cineva care îmi vorbește în doi peri și mă pune la punct. Stiu, e greu, dar așa sunt eu.

Mă uit la ea. Iși frământă mâinile și se vede cum vorbele dau să iasă afară odată cu lacrimile. Imi aduc aminte de mine. Știu bine ce e acolo, aproape că văd cum orgoliul și dorință de a avea partea ei de dreptate se bat pe viață și pe moarte cu nevoia de a fi luată în brațe si apărată de ea însăși. Nu am nevoie să-mi ceară scuze. Aș vrea însă să înțeleagă că de ea depinde cum și ce construiește și pe interior și la exterior. Și mi-ar plăcea să fie mai blândă cu ea, că e un om bun, doar că nu suficient de crescut. Ieri, în toiul nopții, cu voce mică, încerca să mă trezească:
- Mami, mamiiii! Am visat urât!
O iau în brațe și o bag sub pătură, lângă mine. Se lipește toată. Aștept să i se domolească tremurul.
- Dacă vrei, ia-ți plapuma din camera ta și vino și dormi în patul meu.
Și a venit. Cu pătura și cu cei cinci maimuțoi cu care încă doarme. I-a luat în brațe, i-a învelit, i-a aranjat urechile unuia dintre ei și abia apoi s-a retras în vis, cu un suspin de abandon semn că poate fi și bine.

sursa foto aici

miercuri, 12 aprilie 2017

O dimineață pierdută sau două sau trei....

Să zicem că aveți o problemă de sănătate care necesită o vizită la un medic specialist pentru concediu medical. Nu, nu la medicul de familie. Acolo va trebui să ajungeți după ce ați fost la specialist, că așa e traseul birocratic.

Așadar, iată-vă într-o dimineață la ușa cabinetului. De fapt, e impropriu spus "la ușa". Pentru că, deși programul doctorului abia a început de jumătate de oră (normal că el nu a venit încă), coada sau, mai bine zis, puhoiul de lume, se întinde până spre capătul culoarului. Ce să faci? Te așezi frumos la rând, deschizi facebook-ul și aștepți. Și tot aștepți. După două ore cunoști deja toate bubele pe o rază de câțiva zeci de metri, toate postările prietenilor și toate pozele cu pisici posibile. Spre prânz, cu puțin noroc, o să fii, în sfârșit, față-n față cu specialistul. Dați-mi cardul, uite cardul, semnați aici, semnezi acolo, sănătate, sănătate și repede-repede o iei la fugă în cealaltă parte, la medicul de familie care trebuie să pună și el parafa.

Câteva ore mai târziu, când tocmai ce dădeai să aprinzi teveul să vezi și tu o știre, iaca țâr-țâr telefonul. Alooo, doamna X-ulescu? De la Salarii vă deranjăm. Știți, ne-ați adus un medical în cursul zilei de azi. Din păcate, nu e bun. S-a încurcat specialistul în zile și trebuie refăcut. Inchizi telefonul și-ți dai două palme, sperând că te vei trezi. Dar nu. Te urci în autobuz, te duci la serviciu, iei concediul sub privirile compătimitoare ale celor trei funcționare și îi dai sms specialistului cum că trebuie să te întorci la el. Astăzi nu mai sunt! Veniți mâine, la prima oră! A doua zi de dimineață, din nou pe același hol lung, în fața aceluiași doctor care, cu un zâmbet forțat începe să-ți explice cât de greu îi e lui, ca și cum ai putea să-i faci tu viața mai ușoară! Iți reface concediul, spunându-ți de trei ori, aproape răstit, că "nu înțelege cum a putut să se încurce, că el nu a mai pățit niciodată așa ceva" ca și cum tu ești acela care i-a purtat ghinion și l-ai făcut să greșească și tocmai când ești pe punctul să o zbughești pe ușă... stați așa...stați așa, că nu e atât de simplu! După ce că l-ai făcut să se încurce, vrei să te lase să pleci pur și simplu? Da' unde te crezi? Vedeți dumneavoastră, acum mi-am dat seama că pentru a doua parte de concediu, e nevoie și de un aviz! Pe care trebuie să-l iei, normal, din cu totul alt loc!

Pleci de acolo năuc, și îți aduci aminte că mai aveai o programare la un alt medic, în capătul opus al Bucureștiului,  pentru o rețetă. Te uiți la ceas: cam târziu! Iei un taxi, ajungi la timp în fața cabinetului și, după ce stai vreo jumătate de oră de vorbă cu doctorul despre fel de fel de prostii (să vă fac o poză ca să o atașez la fișă; stați că nu apăreți în baza de date, hai să vă mai introduc o dată adresa de mail și numărul de telefon, mă scuzați un pic mă sună o colegă; bravo, bravo că v-ați lăsat de fumat, acum ar trebui să vă apucați și de sport, etc), afli că nu-ți poate da rețeta. Că nu merge sistemul! Pe moment, zâmbești tâmp convinsă fiind că de undeva, de la capătul holului ticsit, cum altfel, de o mare de lume, va apărea un clovn cu trompețică și-ți va urla în urechi, aruncând o ploaie de confetti în sus: "păcălealăăăăă!". Dar nu. Doctorul te privește direct în ochi, dă din umeri că nah, ce vine are el că doar nu-i sistemul lui mă-sa și-ți cere adresa de mail ca să-ți trimită o factură de 200 de lei. Păi pentru ce, frate? Atât e consultația. Da, dar eu am venit pentru o rețetă! Care în plus, e compensată! Știu, dar nu pot să v-o dau azi. Și nici mâine. Dar cum ați stat o jumătate de oră de vorbă cu mine, asta vă costă. Ah și să nu uit: trebuie să-mi aduceți și un bilet de la medicul de familie ca să pot să vă bag în sistem.Pentru că eu tocmai m-am mutat cu cabinetul și hahaha, sunteți prima pacientă. Ințelegeți și dvs că suntem și noi la început! Incerc să respir adânc ca să nu fac o criză de isterie într-o baie de mulțime și plec.

Unde? Exaaaact! La medicul de familie. Care bineînțeles că nu era la program, deși ar fi trebuit să fie. Lăsați-ne cardul de sănătate și reveniți mai pe seară! Ce credeți că am făcut? Am revenit, ce mama naibii aș fi putut face că doar nu aș fi avut cum să emigrez în doar câteva ore, deși mi-a trecut prin cap de câteva ori. Și dacă tot mi-am stricat toată ziua, am zis hai să mă duc și la comisia aia medicală pentru aviz. Când ajung, stupoare. Nu tu coadă, nu tu lume. Doar că pe ușă- un bilețel. Ce scria pe el? Jdemii de acte cu care ar fi trebuit eu să vin ca să obțin avizul. Acte de care medicul specialist a uitat să-mi spună pentru că, nu-i așa, tot trebuia să mă apuc eu de sport și deci iată, mersul pe jos face piciorul frumos.

La momentul ăsta nu am încă rețeta. Am avizul, dar normal că trebuie să mă întorc la specialist pentru că iată, îi mai trebuie și o semnăturică. Doar că deja nu mă mai enervez. Ba dimpotrivă. Sunt recunoscătoare că sunt în formă și că mă simt bine ca să pot alerga liniștită după concediul medical.


marți, 11 aprilie 2017

Devreme

- Doar cinci lei! Domnița, ia uite ce frumoase îs, numai boboci!
Fata e tânără, încă mică și așa cum stă cu brațul de narcise în dreptul feței, pare dintr-un desen animat de Disney. Pentru o secundă, mă gândesc că  nu m-ar mira dacă ar începe să cânte și să facă piruete, povestind cum în fiecare dimineață, se trezește în zori ca să vândă flori și să strângă bani pentru cine știe ce vis de-al ei. Ii iau un buchet și urc scările de la metrou, ieșind cu ochii-n soare și Dâmbovița-n față. Mă duc la mama și în drum spre casă, simt cum străzile și clădirile încep să-mi miroasă a copilărie.

Camera mea era extrem de mare, cu geamuri largi și balcon care dădea spre o curte interioară cu castan în mijloc. Așa că de Paște, eu aveam practic primăvara cu mine. Pereții începeau să se încălzească, soarele intra peste tot și făcea cercuri de lumină pe covor și pe canapeaua galbenă cu flori mari, crengile de castan începeau să se umple de frunze, iar băieții din vecini ieșeau seara să bată mingea. Imi plăcea să caut razele de soare și să mă așez exact acolo unde coborau pe pământ, să le las să-mi bată-n față și să-mi încălzească paginile din carte, făcându-mă uneori să o închid de atâta lumină și să rămân cu gândurile mele.In momentele alea îmi plimbam privirea pe o hartă a Parisului atârnată deasupra patului meu. Repetam în gând trasee, enumeram monumente, rememoram zile și oameni. Iți promit că atunci când mă fac mare o să știu Parisul la fel de bine ca și tine! Asta i-am spus atunci, în ultima zi, când sicriul încă nu coborâse cu totul și tata mai era cumva, cu mine. Ii plăcea să se joace cu imaginația și, în plin comunism când abia aveam gaze duminica dimineață ca să ne spălăm rapid pe cap, deasupra căzii, el îmi zicea cum o să mă duc eu la Paris ca să studiez la Sorbona.

Incerc să mă concentrez pe un porumbel cu mers haotic care nu pare impresionat de revenirea mea în cartier și aproape că stă să-l calc. Ridic ochii și mă trezesc în fața unei vitrine cu fel de fel de decorațiuni. Incă e prea devreme ca să fie deschis magazinul, așa că stau și-mi las privirile libere să treacă de la un obiect la altul. Printre ele: o cutie, cu încuietoare din cele care fac un clac plăcut ce oferă iluzia secretelor bine păstrate. Pe cutie, desenat, Turnul Eiffel cu un nor pufos deasupra și o bucată de Champs Elysées, undeva, în depărtare. Imi afund nasul între narcise, respir adânc și mă trezesc zâmbind. Pentru că e încă devreme și atâta timp cât cutia e încă acolo și eu aici, pur și simlu totul e încă posibil.
luni, 10 aprilie 2017

Ceasuri lego și concurs- Habemus câștigător

Buun. S-a terminat și concursul organizat de mine dimpreună cu cei de la Ligomi în urma căruia puteați câștiga un ceas Lego. Aș vrea să vă mulțumesc tuturor pentru participare și să vă felicit pentru comentariile postate atât pe blog aici, cât și pe pagina de fb, aici. 

Recunosc că mi-a fost greu să aleg și aproape că am regretat că nu am decis să aleg câștigătorul prin tragere la sorți. Până la urmă am rugat-o pe Ana să-și lase un pic cartea deoparte și să-mi dea o mână de ajutor. Așa că, după ce a citit toate comentariile voastre, infanta a decis că cel mai tare a amuzat-o comentariul Elenei Stoe care spune: Lego este peste tot in viata mea, pe covor, pe masa, am gasit unul chiar in trusa cu farduri. L-as vrea tare mult pe Joker LEGO Batman Movie, pentru ca asa poate poate invatam ceasul si ora de culcare.. fara a mai face inca un pic de lego, un piiic! 

Felicitări Elena! O să te rog să mă contactezi pe mail (ai adresa pe pagina blogului, la contact) ca să te pun în legătură cu cei de la Ligomi și să poți intra în posesia cadoului.

Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru participare și trăiască lego!


vineri, 7 aprilie 2017

Miroase a vanilie

Și cum stăteam așa, în dimineața asta cu ploaie pe stradă și cer trist sprijinit parcă pe ramurile copacilor, am simțit cum în cameră intră și rămâne un miros de lumânare parfumată. Tot aerul- altfel păstrător de amintirea somnului și a așternuturilor calde, s-a umplut cu un parfum subtil de vanilie, de m-a făcut să întorc capul în toate părțile, doar-doar aș fi văzut de unde vine. De unde îmi vine.

 In jur însă, totul era static și plictisitor de imobil. Cafeaua, în cană bleu ciel, pe jumătate răcită, cu câteva firimituri de biscuiți plutind încă, la vedere (îmi place să-i înmoi în cafeaua încă fierbinte și să-i simt cum mi se topesc în gură), vaza cu cinci lalele de-acum pleoștite de căldură și bătrânețe, ceasul cu margine neagră, limbi groase și ticăit imperceptibil, cutia maro, din carton presat, plină de creioane fără vârf- nimic din toate astea nu pare să fi lăsat în cameră parfum de vanilie. Caut mai departe,  de partea cealaltă a geamului, acolo unde ploaia își vede liniștită de treaba ei, făcând grele de apă frunzele abia născute. Ies pe balcon și trag puternic aer pe gură, să-l simt cum se duce până jos, în plămâni, așa cum altădată îl trimiteam în corp cu tot cu nicotină. Dar nu. Nimic din aerul de pe lângă casa mea nu miroase a lumânare parfumată. Un vag iz de chiftele urcă până la mine și îmi aduce aminte că iată, e vineri, vine weekendul și eu nu am nimic de mâncare în frigider. Trebuie să mă duc la Carrefour. Dar atâta timp cât cana mea albastră, cu cafea, e încă pe jumătate plină, refuz să-mi ordonez gândurile în ordinea priorităților. Mai bine le las așa, să se învârtă haotic, să se lovească cap în cap, într-un du-te vino care, țin minte că a făcut-o la un moment dat, pe o astroloagă, să se minuneze de cum pot duce două vieți în paralel- una în imaginație și una de-adevăratelea.

Si totuși, mirosul ăsta blând, de vanilie, mă înnebunește. Mă face să mă plimb prin casă, din sufragerie pe balcon, de acolo, înapoi în cameră- a mea, apoi a copilului- în baie, apoi pe holuri. Ajung până la urmă să deschid ușa către vecini și să inspir aerul de pe palier:doar chiftele. Un pic arse, aș îndrăzni să spun. Probabil că vine de la ăștia de la trei- doi ingineri proiectanți, acum la pensie. Copii n-au, pisica parcă ziceau că le-a murit. Au o mașină pe care o scot din parcare o dată pe săptămână când merg la piață, la Obor. Apoi, zilele care urmează, ea gătește compulsiv și el mănâncă ca să-și ocupe gura și viața și să-i facă ei pe plac. El cică ar avea colesterol. D-ăla rău. Se plângea într-o zi, la întreținere, când pe lângă cele două hârtii de o sută de lei, mai avea în mână și o foaie de la Universitar care lăsa în jur un iz de betadină.

Inchid ușa și mă întorc la mine-n cameră. Cafeaua s-a răcit și firimiturile s-au lăsat de-acum, înecate, pe fund. Mă uit la ceas: aproape nouă. Niște nori albi și translucizi, ca o folie de plastic, acoperă cerul și-l fac să pară mai luminos. Am citit undeva că până și folia asta e nocivă. Că cică conține nu știu ce substanțe toxice, evident cancerigene. Așa că ar fi mai bine să împachetăm în hârtie sau șervețele.Ca pe vremuri când la școală, în pauză, stăteai câteva minute bune încercând să desprinzi bucățele de șervețel îmbibate de margarină, de pe sandvici. O ultimă gură de cafea. Mirosul de somn s-a ridicat spre tavan ca ceața în diminețile de decembrie. S-a oprit și ploaia. Mă duc să schimb apa la lalele, să scutur mirosul de somn din dormitor și să încetez să caut răspunsuri acolo unde nu există. Habar nu am de ce îmi miroase a lumânare parfumată. Habar nu am de unde și până unde mirosul ăsta de vanilie. Tot ce știu este că e vineri și că o să mă duc la Carrefour să iau niște carne tocată. M-am decis: o să fac chiftele.
miercuri, 5 aprilie 2017

Pastele mele și pesto-ul lor de spanac

Să vă spun, să vă spun: am făcut niște paste geniale, după o rețetă găsită de Ana pe net. Tot ce vă trebuie este un blender, vreo jumătate de oră disponibilă și următoarele ingrediente:
- vreo trei, patru căni de baby spanac
- un pumn de nuci măcinate
- doi căței de usturoi striviți
- o jumătate de cană de parmezan
- sare
- piper
- o lingură zeamă de lămâie
- vreo trei, patru linguri de ulei de măsline
Si bineînțeles un pachet de paste.

Se iau toate ingredientele de mai sus (fără paste), se aruncă claie peste grămadă într-un blender și se mixează până când obțineți o pastă verde. O gustați, mai puneți sare, piper, lămâie sau parmezan dacă simțiți nevoia și o dați deoparte până fierb pastele. Eu am avut niște penne integrale, dar cred că orice fel de paste sunt bune. Pe astea nu are sens să vă povestesc cum să le faceți, scrie pe pachet. Odată fierte, le scurgeți, adăugați pesto-ul de spanac și amestecați vârtos, pe foc, cât să se împrietenească cu sosul. Apoi, le așezați frumos în farfurie, presărați cu generozitate parmezan și bon appétit! Iată și dovada (bambusul e de decor și e opțional)


marți, 4 aprilie 2017

Ceasuri Lego și concurs

De când Ana a schimbat școala și-și începe cursurile la 7h30, am reușit performanța să o fac să rateze primele ore în vreo trei sau patru rânduri. Pur și simplu nu am auzit ceasul. El suna săracu', dar eu l-am oprit, am zis că las' că mai pot sta cinci minute și când am deschis ochii trecuseră vreo patruzeci și cinci. Așa că am decis să fac un dans sincron al ceasurilor matinale și să-i pun și copilei o alarmă, just in case. Și cum tocmai ce vă povesteam că fie-mea nu vrea să intre în categoria domnișoarelor cu fundiță-rochiță-bentiță-fustiță, a primit un ceas tip alarmă cu Batman. Exact pe gustul ei: negru, bizar, dar care sună tare.  Și unde mai pui că e și Lego. Și asta nu e tot. Adică, la propriu, nu e tot pentru că puteți găsi multe, multe modele de ceasuri lego chiar aici.  

Eu pot să vă spun că pe lângă Batmanul țipător de dimineață, Ana a mai vrut un ceas lego cu omuleț ca să i-l ofere unui băiețel de șase ani. Nu vreți să știți ce bucurie pe ăla micu' când s-a văzut la mână cu un ceas cum "nu mai are nimeni", chiar dacă într-un prim stadiu l-a pus pe dos pentru că el nu știa să citească ora. Cu ocazia asta însă, și-a dorit să o învețe, deci iată un prim avantaj al acestor ceasuri. Deși la prima vedere par de jucărie, ceasurile au mecanisme Quartz, sunt rezistente la apă până la adâncimea de 50 de metri și au garanție doi ani. Există atât modele pentru băieți (cu Ninjago, Superman, Batman, Joker, etc) cât și pentru fete (Lego clasic, Stephanie sau Olivia- habar nu am cine sunt, dar am dedus că sunt pentru fete după culoare). Singura problemă este că, dacă posesorul este prea mic și trage de curea, inevitabil piesele se vor desprinde, se vor pierde și deci, ceasul nu mai poate fi purtat. Exact asta am pățit cu puștiul de șase ani care a reușit să aducă trei adulți în patru labe căutând disperați pe sub masă și scaune o bucățică din cureaua ceasului fără de care nu se mai putea purta.

Acum să nu credeți că v-am povestit toate astea doar așa, ca să mă laud. Nicidecum. M-am gândit că tot vine Iepurașu' (vine, da?) și poate nu aveți idei de cadouri.Nicio problemă, am eu. Cu ajutorul celor de la Ligomi, am un ceas, la alegere, de oferit. Ca să vă înscrieți în competiție, nu trebuie decât să le dați un like la pagina lor de facebook pe care o găsiți aici, după care să intrati pe pagina magazinului, să vă alegeți un model și să-mi spuneți într-un comentariu, aici, pe blog sau pe pagina de facebook a blogului de ce vă doriți ceasul cu pricina. Cel mai simpatic comentariu va primi cadoul.

Concursul va lua sfârșit duminică , 9 aprilie, iar câștigătorul va fi anunțat luni, pe 10 aprilie, urmând să ia legătura cu cei de la Ligomi pentru a intra în posesia premiului. Și acum gata, vă las să citiți despre ceasuri, să vă alegeți modelul, să tatonați terenul, să-i întrebați și pe copii, așa, mai pe ocolite, pe cine preferă între Darth Vader și Nexo Knights Clay și apoi, să înceapă competiția. Intre noi fie vorba, habar nu am cine e Nexo ăsta.


luni, 3 aprilie 2017

Remiză

Mai acum câțiva ani era mică-mică, lipită toată de tine, cu mâinile împrejurul tău fără puterea de a te cuprinde cu totul, cu creștetul ridicându-ți-se cu greu peste talie, iar acum...acum îți ajunge până la umăr sau chiar mai sus, iar mâinile și le folosește mai ales pentru a bate aerul cu ele pe măsură ce-ți explică cum n-ai dreptate, nu înțelegi și-n general ești pe cale să greșești grav și iremediabil.

Cam așa arată lucrurile de la înălțimea de 150 de centimetri. Nici 12 ani și deja ne certăm pe haine. Să ne înțelegem: s-au dus vremurile când eu mergeam în magazine, căutam, alegeam, mă îmbujoram toată de mândrie doar la imaginea ei în rochița sau fustița cu pricina. Nu, am înțeles repede ideea, dovadă că mai nou fac cumpărături de la un butic bizar de pe Plevnei pe numele lui Gotica, unde se găsesc tricouri cu capete de morți și zorzoane cu diavolu' și furcile dumisale. Și totuși, din când în când, mă las și eu dusă de val și îndrăznesc să apar în fața Măriei sale cu câte o rochie sau fustă cât se poate de șuie. Ultima: Zara made in Paris, din tulle, numai bună de asortat cu tenișii roz somon de la Ecco (tenișii ei, ai mei sunt de la Deichmann de la reduceri). O ia (fusta), o ține cu două degete într-o parte, ca și cum ar fi fost ceva molipsitor și declară:
- Eu nu voi putea purta așa ceva!
- De ce, mă rog?
- Păi, trebuie să mă înțelegi. Am o imagine de protejat. Nu sunt genul ăsta de persoană.
Mă enervez.
- Dar ce-ai cu ea?
-Mama, tulle, really? Tu te-ai uitat la mine?
Până la urmă cedează și o îmbracă la o ceremonie cu colegii mei de la birou. Ocazie cu care simte că și-a făcut datoria atât față de fustă cât și față de mine și a abndonează într-un fund de dulap.

Azi de dimineață, dramoletă matinală. Am îndrăznit să-i las pe pat o rochie. O rochieeeee! Ințelegeți cât de abominabilă pot să fiu?! A apărut în sufragerie terifiată de gestul meu.
- Mamaaaa, ce e asta?
- Asta e o rochie pe care ai vrut să ți-o cumpăr și pe care nu o porți. Si nu am chef să arunc banii pe geam și nici hainele din dulap, doar pentru că acum ești în fază piele și cranii. Fă-mi și mie hatârul și pune asta pe tine!
Se îmbracă bodogănind.
- Auzi, îi zic, dar de fapt ce te deranjează la ea?
- Că nu pot să joc cum trebuie Sticluța cu otravă. Plus că eu le povestesc prietenilor de Ac/Dc și Aerosmith și cu rochița asta credibilitatea mea se duce naibii!
Dă să plângă.
- Auzi, dar dacă ți-ai pune geaca de piele peste rochie și brățara cu cap de mort, hm, ți-ai simți onoarea reperată?
- Mă lași cu geaca de piele la școală??? Ești cea mai bună mamă din lume!
Și pleacă. Mi-a trebuit o cafea mare și o oră pe facebook ca să simt că-mi revin din meciul din zori de zi. M-am bucurat că a fost remiză. Dar greu, oameni buni, greu. Vă mai povestesc, să vedeți ce vă așteaptă. 11 ani și 11 luni. Atât.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes