luni, 23 octombrie 2017

Măi băieți!

Disclaimer: dedic acest articol foștilor mei colegi de școală generală și de liceu. Guys, I miss you very much!

Știți vorba aia cu bărbații care sunt doar niște copii mai mari? Cititorii mei de sex masculin nu trebuie să se supere, povestea de astăzi nu se dorește deloc un atac la adresa lor. Vă dau cuvântul meu de onoare că, în ciuda accentelor ironice,  tonul este mai degrabă afectuos.

Se făcea că duminică pe la orele două, subsemnata se ducea la prima oră de Zumba din viața ei în speranța că puiul cu sos de ardei și morcov îngurgitat la prânz n-avea să rămână pe coapse și fund, ci urma să dispară grație țopăielilor pe ritmuri latino. Fie vorba între noi, după primul sfert de oră considerat (credeam eu la mișto) de încălzire, am înțeles de ce nu am avut curajul până acum să practic această frumoasă activitate. Frate, m-a rupt! Lasă că toată lumea știa mișcările, doar eu mă învârteam haotic, lovindu-mă de vecinele din stânga, dreapta, față și spate! Dar în timp ce mă chinuiam să reproduc și eu măcar zece la sută din ce se întâmpla în jur, mă tot întrebam cum naiba făceam să rezist o noapte întreagă în Ringul din Costinești! Nu-mi spuneți că e vorba de vârstă, că nu am chef să mă deprim!

Oricum, nu despre mine vreau să vă vorbesc. Ci despre ei, bărbații! Vă aduceți aminte, fetelor, când eram noi mici, prin școală sau liceu, cum băieții mai lăsau să le scape vreun pix pe jos ca, aplecându-se după el, să se poată uita pe sub fustele uneia sau alteia? Sau cum încercau să tragă cu ochiul în vestiarele noastre când ne schimbam la orele de sport? Sau în tabere când intrau, chipurile din greșeală, peste noi în baie sau se uitau pe gaura cheii?

Ei bine, vă rog frumos să vă imaginați acum, aceiași băieți crescuți mari- unii cu barbă, alții cu burtă sau chelie- dar care se poartă tot ca niște puștani. Păi ce să facă și ei când văd o mare de femei în colanți și bustiere care mișcă din șolduri în ritm de lambada?! Lasă naibii halterele și stepperele și se adună ciorchine la ușă să nu rateze spectacolul. Dacă, doamne-ferește, i se face rău uneia dintre noi și leșină, să fie cineva s-o prindă, nu?

Așadar ultimul sfert de oră de zumba, am avut la ușă cu vreo cinci flăcăi care făceau cu rândul pentru a-și lipi nasurile de geam ca să vadă cât mai bine.  Când ora s-a terminat și ușa s-a deschis, fiecare a tulit-o înspre câte-un aparat ca și cum, dintr-o dată, erau liniștiți că am ieșit toate tefere și nevătămate.
vineri, 20 octombrie 2017

Viața cu o adolescentă sau despre libertatea de mișcare

Vă mai aduceți aminte de perioada aceea în care copiii erau mici și total dependenți de noi? Sigur, unii sunteți încă în perioada respectivă și probabil că abia așteptați să se facă mari ca să puteți dispune iar, de timpul vostru. Ei bine, dacă credeați că pubertatea copiilor o să vă aducă mult mai multă libertate de mișcare, o să fiți dezamăgiți când veți afla ca lucrurile sunt departe de a fi roz. Mă rog, sunt roz în măsura în care, în adolescența mică- adica aia până-n paisprezece ani- încă știți unde este (de obicei pe telefon sau pe consolă, obligatoriu în spatele unei uși închise) și cu cine (de obicei, singur sau cu vreun BFF căruia îi explică ce probleme are el cu părinții). Dar asta nu înseamnă că dintr-o dată, aveți timp și voie să faceți ce vă doriți. Cel puțin, așa arată lucrurile în cazul mamelor de fete.

Aveți chef de o tură prin mall? Nicio problemă, vine și adolescenta din dotare cu voi, că doar nu o să rateze așa ceva. Ați văzut vreo bluziță sau rochiță la reduceri? Las' că a văzut și ea vreo trei! Așa că lasă tu rochița ta și ia-le pe-ale ei. Plus niște brățărici care să se asorteze- te rog, mamiiii, te rooog!
Poate ai chef să-ți inviți o prietenă, într-o seară, la un pahar de vorbă. Păi cum?! Fără ea? Doar nu o să stea la ea în cameră să învețe la geografie când cu voi e mult mai amuzant! Așa că te trezești cum sticla de vin se tot golește la tine-n pahar, în timp ce fiică-ta îi povestește prietenei tale, cu lux de amănunte,  despre toți colegii de clasă. Doar ea a întrebat-o cum mai e pe la școală.

Te pregătești să mergi la un restaurant cu colegii. Față lungă. Unde mergeți? te întreabă. Indiferent de răspuns tău (poate să fie și shaormeria de la Dristor), o să suspine, spunând  vai, ce mișto de tine! Bineînțeles că ajungi să o iei și pe ea sau măcar să-i propui (și aproape întotdeauna va accepta).

Ai chef de un film? Caută unul fără scene de sex sau violență că vrea și ea să se uite. Nu găsești niciunul potrivit pentru vârsta ei? Nu-i nimic, vă uitați împreună la Soy Luna. Vrei să stai tolănită pe canapea, cu o carte în brațe? Vine și ea cu cartea ei care, bineînțeles, e groaznică pentru că e impusă de profa de română. Care nu e cool cum era cealaltă. Si de-aici o întreagă discuție despre toți profii din școală. Ce-mi place să stău de vorbă cu tine, mami! Hai că de citit putem citi și altădată! Sună telefonul. De la birou. Tocmai atunci are și ea un exercițiu pe care nu știe să-l facă. Si uite cât e ceasul și trebuie să plece la școală! Tu vorbești la telefon, ea vorbește peste tine. Ii faci observație. In cel mai bun caz, tace și nu spune nimic. Deși cazul ăsta este din ce în ce mai rar după doisprezece ani. Așa că, de obicei, protestează. Te enervezi și tu și simți nevoia de o pauză. Foarte bine, îți strigă! N-ai decât să pleci unde vrei! Du-te cu prietenele tale la mall, la film, la restaurant sau cheamă-le aici! Oricum tu ești adult și poți să te distrezi cât vrei! Apoi se duce la ea în cameră, trântește ușa, lovește în vreo două perne și se pune pe plâns.

Sigur, mai sunt apoi momentele când vrei și tu să o mai iei în brațe și să petreceți timp împreună. Quel dommage! vorba francezilor. Tocmai atunci pleacă să se vadă cu nu știu ce prietenă sau vreun youtuber a postat vreun filmuleț pe care-l aștepta de nu știu când sau pur și simplu aș avea chef, dacă nu te superi, să stau la mine-n cameră și să ascult muzică! Dacă vrei, du-te și tu cu o prietenă la film sau la mall!

Iar tu, fraiera, chiar o crezi. Găsești și filmul, convingi și amica. Dar, când să ieși pe ușă, hop și domnișoara frumos îmbrăcată:
- Știi ceva, mama, ai dreptate: ar trebui să petrecem mai mult timp împreună. M-am gândit să vin și eu cu voi! Te bucuri?



marți, 17 octombrie 2017

Ceva de spus

Sâmbătă seara, profitând de cheful subit al infantei de a petrece timp de calitate cu mă-sa, am decis să o duc la teatru. Așa am ajuns noi două la Nottara să vedem Exploziv o piesă scrisă de Elise Wilk și pusă în scenă de Andrei Măjeri la Teatrul Marin Sorescu din Craiova. Acțiunea se desfășoară într-o școală unde, într-o bună zi, ajunge să fie transferat Denis- un băiat rebel, spaima profesorilor și preferatul fetelor (inclusiv al psiholoagei școlii). Prin comportamentul lui nonconformist el ajunge să fie cel care va spune lucrurilor pe nume, chiar dacă atitudinea lui înspăimântă. La polul opus, se află băiatul cuminte care nu iese din vorba părinților și al cărui unic scop este să-și mulțumească mama, doar-doar va avea timp și pentru el. Piesa se termină cu o tragedie: băiatul cuminte se sinucide.

Am avut ocazia, așadar, să vedem o poveste despre adolescenți văzută din punctul lor de vedere. Un text bun, antrenant și actual, o punere în scenă alertă cu dans și cântec, o trupă de actori tineri care știa să imite comportamentul liceenilor din zilelor noastre, bref, un spectacol numai bun pentru ăștia micii. M-am bucurat să văd că tot rândul din spatele meu era ocupat de puști de liceu. Doar că bucuria mea s-a oprit în momentul în care actorii au început să vorbească pe scenă. Pentru că, în paralel, vorbeau și copiii ăștia. Suficient de tare încât să aud tot ce spun. Din păcate, comentariile lor nu erau nici măcar amuzante. M-am întors să evaluez situația. Cinci fete care se hlizeau pe seama bustului unuia dintre actori (aparent, nu mersese suficient la sală încât să le impresioneze). Am sperat că pe măsură ce se intra mai adânc în problemele adolescenței, fetele din spatele meu vor tăcea. Aș! M-am uitat în jur. O mână de puștoaice guralive în mijlocul unei mări de adulți.

Și în secunda aia am realizat că nimeni nu se încumeta să le atragă atenția pentru că știam și eu și știau și cei de lângă mine că orice tentativă de a le face să tacă s-ar fi sfârșit tragic...pentru noi. Probabil că ar fi râs și mai tare, probabil că ne-ar fi sfidat și în mod sigur, nici nu ar fi vorbit mai încet. Așa că, din când în când, mă mai întorceam către ele, abținându-mă de la orice comentariu, căci, nu-i așa, suntem o generație de părinți cool care preferă să-și crească copiii cât mai liber, ca pe niște prieteni, în loc să-i educe. Iar ei sunt din ce în ce mai puțin învățați cu critica, iar atunci când se simt mustrați, de obicei, reacționează exagerat.  Imi aduc aminte când mergeam cu Ana, mică fiind, la teatru sau la film și câte un copilaș tot lovea scaunul cu picioarele, fără ca mama sau tatăl lui să intervină. Sau dacă o făcea, era sub formă de rugăminte: aș prefera să nu mai lovești, dacă se poate, scaunul doamnei! Dacă nu se putea,  asta era situația: doamna trebuia să suporte! Că doar nu o să-l iei din sală fiindcă nu ascultă.

Departe de mine gândul de a face elogiul educației de pe timpuri. Dar mă întristează să văd că, așa sinceri, siguri pe ei și gata să se lupte pentru drepturile lor, ăștia mici ajung, de multe ori, să considere buna creștere și regulile de conduită din societate ca pe ceva opțional, desuet  și fără rost. Ba, de multe ori, nici nu-și mai dau seama că sunt impertinenți. Si din ce în ce mai mulți părinți îi lasă așa, căci important este să fie ei încrezători și să se simtă bine în pielea lor, gândindu-se, probabil, că pe măsură ce cresc, își vor da ei singuri seama de niște lucruri. Si apoi, e greu să te cramponezi, tu, ca părinte, să-l înveți respectul, când tot parentingul acesta modern îi învață libertatea- adesea, cu orice preț (my two cents).  Educația trebuie făcută. De părinți, nu de prieteni. Din păcate, cât timp ne dorim să fim doar BFF-ul lor (Ana mea ar fi mândră de mine că știu astfel de acronime), e greu să le pretindem să tacă când alții vorbesc. Mai ales că, în adolescență, ei au tot timpul ceva de spus.







vineri, 13 octombrie 2017

De gustibus


Ce-avem noi aici-șa? Este sălățica mea!
Acum, că am făcut și o poezie, hai să vedem, concret, ce-avem în farfurie. In primul rând, vreo două mâini de baby spanac peste care am tocat mărunt două cepe verzi. Mai departe. Am luat un ardei capia și o roșie (a mea a fost galbenă, dar poate să fie de orice culoare), le-am tăiat cum m-am priceput și eu (cu alte cuvinte, aspectul ăsta nu contează) și le-am aruncat în castron. Cât timp legumele mele se împrieteneau unele cu altele, am opărit niște fasole verde. Sigur, se poate și la conservă, dar e mai scumpă și are și sare. Am pus și fasolea și acum vine momentul ăla în care parcă vă aud: păi, de ce nu ne-ai spus, dom'le, de la început? Momentul în care trebuie să luați pieptul de rață fript în prealabil. Dacă nu aveți unul, nu panicați: se găsește de-a gata, afumat și ambalat, în diverse supermarketuri. Doar că e mai scump. Eu am luat unul proaspăt de la Carrefour, i-am crestat frumos pielea înainte să-l arunc într-o tigaie, fără grăsime, cu pielea-n jos, până ce a căpătat o crustă apetisantă. Apoi, hop într-un vas de Jena, cu un pic de sare și puțin piper și hop la cuptor.

Să revenim la salată. Se ia pieptul de rață, se taie felii și se aruncă și el în castron. Opțional se pot pune măsline și niște semințe. Apropo, vedeți că au băgat la Mega niște punguțe cu fel de fel de semințe d-astea, numai bune de adăugat la salate, supe, etc și care sunt și la prețuri normale. Vreo 5 lei punguța.

Pour la bonne bouche, am făcut un dresing cu ulei de susan, oțet balsamic, sare și piper. Asta cu uleiul de susan recunosc că e o dambla recentă de a mea. L-am tot găsit în rețetele franțuzești și astăzi mi-am făcut cadou o sticluță de 250 ml. A costat doar 28 de lei. Acum, că m-am liniștit, cred că puteți folosi, fără probleme, și un ulei de măsline bun. Cu banii ăștia, mai bine vă cumpărați ceva frumos. Apropo, știați că ăștia de la Meli Melo și-au făcut magazin de decorațiuni în Mega Mall?Nu fac reclamă, doar spun și eu.

Cât despre salată, v-am spus tot. Gata. Mie mi-a plăcut. Aștept și părerile voastre. Si dacă, la schimb, ați putea să-mi dați niște rețete cu creveți, v-aș fi recunoscătoare. Teoretic, nu-mi plac. Practic, mă gândesc că poate nu am știut eu să-i gătesc.
joi, 12 octombrie 2017

Noi, fetele

Ieri cică a fost Ziua Internațională a Fetelor. Fiecare zi de acest fel ascunde, în fapt, o nevoie. In momentul de față, pe lumea asta trăiesc cam 1,1 miliarde de fete. Câte din ele sunt fericite? Sigur, o întrebare vagă care nici nu-și așteaptă răspuns. Hai să formulez altfel: câte  fete din lumea asta și-ar fi dorit să se fi născut băieți? Câte dintre voi ați fi preferat, în copilărie, să fiți băieți? Măcar din când în când. Acum, să ne întrebăm și câți băieți și-ar fi dorit să fie fete. Mda, nu prea există. Nu îmi aduc aminte de colegi de școală care să fi vrut să fie prințesă sau regină când făceam jocuri de rol prin spatele blocului.

Mă tot uit la ce se întâmplă de ceva vreme în România (recunosc, cu îngrijorare) și mă gândesc că totuși, avem noroc. Acela de a ne fi născut într-o țară în care fetele pot fi mândre că sunt fete. In care, în mod normal, nicio fetiță nu riscă să fie condamnată la analfabetism și ignoranță, în care, ca femeie, ești lăsată să te îmbraci cum vrei, să iubești pe cine vrei, să ai sau să nu ai copii, să divorțezi, să te superi și să protestezi, să votezi sau să alegi. Sigur, apoi există guvernări mai bune sau mai proaste, discriminare, segregare și sărăcie. Dar doar "apoi".

Aș vrea să-i spun asta și fetei de lângă mine. Fetei mele. Bineînțeles, întâi i-aș spune la mulți ani. Apoi, i-aș aduce aminte că pe lumea asta sunt nedrept de multe fetițe care nu merg și nu vor merge niciodată la școală. Sau care merg, în fiecare zi, câteva ore bune pentru a învăța să scrie și să citească. Sau care nu au ce mânca. Sau care sunt măritate cu forța sau bătute sau care nu au voie să conducă mașina sau să iasă singure pe stradă. Stiu ce o să-mi răspundă: "și acum ce vrei să fac? Să fiu permanent fericită, fiindcă în alte părți sunt oameni disperați?" Așa că aleg să tac și să nu zic nimic. Sau poate că o să mă mulțumesc să o iau în brațe (sper să se și lase) și să-i spun că o iubesc și că sunt fericită că există. Și că nu mi-am dorit-o niciodată băiat. Nu că băieții ar fi mai prejos. Doar că ei sunt mai simpli pe dinăuntru. Cu ei lucrurile sunt mai clare. Noi, fetele, suntem complicate, avem mult mai mult nuanțe. Doar că prea puține avem norocul să fim lăsate să ni le arătăm.
luni, 9 octombrie 2017

Niște cărți

Prima est o carte care se citește extrem de ușor, deși subiectul este greu de digerat ca și boala de care suferă personajul și...autorul. Este vorba de Inimi cicatrizate a lui M.Blecher. Pe scurt, într-o zi, tânărul Emanuel, student la Paris, află că suferă de tuberculoză osoasă și se vede nevoit să plece la Berck unde oamenii suferinzi ca și el caută vindecare. Pentru asta, sunt supuși unei proceduri pe cât de simple, pe atât de barbare: preț de câteva luni, sunt imobilizați într-un ghips care îi va obliga să-și petreacă timpul la orizontală. Cartea, autobiografică (Max Blecher și-a descoperit boala la 19 ani și a murit zece ani mai târziu) ne aruncă direct în centrul bolii care devine personaj în sine pe parcursul întregii cărți. Atmosfera, ușor lugubră și personajele extrem de pitorești mi-au adus aminte de gustul romanelor Hortensiei Papadat Bengescu. Doar că în cazul de față, acțiunea curge fără pretenții, personajul învață practic să trăiască altfel și pe alocuri, aproape că uiți de suferința lui și te iei cu viața pe care și-o construiește de bine, de rău. Nu este deloc genul de carte de care să te apropii cu drag, cu care să te simți în siguranță. Dimpotrivă. Te răscolește, te doare și te face să scapi din când în când un "doamne- dumnezeule, ce soartă!". Dar nu reușești să o lași din mână.



A doua carte este din cu totul alt registru. Autobiografică, Băiuțeii surprinde de la început prin faptul că are doi autori: frații Filip și Matei Florian. De altfel, pe lângă recenziile foarte bune și câțiva prieteni care mi-o tot lăudaseră citește-o, bă, că o să-ți placă, recunosc că am fost împinsă înspre lecturarea ei exact de curiozitatea de a vedea cum faci să scrii o carte la patru mâini. Ei bine, simplu: povestea- copilăria a doi frați în anii 1980- se construiește din două puncte de vedere. Practic, cei doi își pasează acțiunea, își iau vorba din gură, aduc precizări ca și cum ar fi în fața ta, la o masă, și s-ar apuca să-și depene amintirile. In spatele poveștii, stă orașului cu aerul posomorât și trist al comunismului. Cartea se citește extrem de repede, cititorul ajunge rapid să se prindă cum este construit romanul și sare cu bucurie de la un frate la altul, abia așteptând să afle ce prostii au mai făcut. Intâmplările sunt în majoritate banale, copilăria celor doi nu are nimic extraordinar față de cea a altor copii (aceleași jocuri de băieți, aceleași găști de la bloc, aceleași drame de familie, aceleași probleme la școală sau grădiniță, ici-colo câte un divorț, o moarte sau apariția unui frate vitreg). Insă, felul în care este povestită, umorul cu care ne sunt livrate amintirile și mai ales inocența ce decurge din carte mi-au adus aminte de Prințul din Central Park a lui Evan H. Rhodes sau de binecunoscuta  De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger. Așa că, dacă nu ai ce citi în momentul de față, ți-o recomand cu căldură. Serios, bă! Citește-o că o să-ți placă!


vineri, 6 octombrie 2017

Delir de vineri

Până nu uit: eram undeva, în România. Nu mai știu cum se numea localitatea, dar arăta precum comunele de prin jurul Bucureștiului. Eram cazați într-un soi de cămin studențesc și prin geamurile deschise se putea auzea mulțimea în delir. Era rândul nostru. Imi aduc aminte că, teoretic, mai aveam câteva minute înainte de a intra pe scenă, și eu tot nu știam ce urma să cânt. Adică, înțelesesem ce melodie, dar versurile...versurile nu le știusem în viața mea. Si nu le-aveam scrise nicăieri. Si mai trist era că nici tipul de la Mötley Crüe nu le știa, doar că lui nu-i păsa defel, fiindcă era pulbere de beat. Pentru că da, eram împreună cu băieții ăștia și urma să cântăm la un concert. Ce spuneți? Nu, n-am înnebunit. Doar am visat.

Și nu e tot. Căci după visul traumatic în care urma să mă fac de râs în fața unei întregi comune din patria mumă, a mai urmat unul. De data asta, cadrul părea complet benign: o farmacie. In față mea, o clientă. Incerca să-i explice ceva farmacistei și aia părea ori surdă, ori proastă. Până la urmă, mi-am scos căștile din urechi și am înțeles: clienta vorbea altă limbă și farmacista nu pricepea o iotă din ce spunea. O întreb ceva în franceza și la cum holbează ochii, mă prind că nu-i franțuzoaică. Imi răspunde ceva cu ja, ja. Aha, îmi zic eu în vis, e nemțoaică. Și...nu știu cum am reușit să deduc, dar eram ferm convinsă că avea o infecție urinară. Si avea nevoie, zicea ea, de nu știu ce medicamente de care farmacista noastră nu auzise în viața ei, plus... o mână de curmale. Vă rog, nu puneți întrebări, nu are rost. Eu povestesc faptele. Următoarele minute de somn mi le-am petrecut încercând să conving nemțoaica, în germană (nu, nu vorbesc germană) că cel mai bun pentru pipi des este extractul de merișor. Nu știu dacă m-a înțeles sau nu, fiindcă m-a trezit tusea copilului. Din păcate, e reală.
marți, 3 octombrie 2017

Joaca de-a prințesa

N-am purtat cercei niciodată. Spre disperarea maică-mii care, de când mă știu, se tot uită la o casetă de bijuterii plină cu cercei lăsați de bunică-mea și se tot întreabă " cu ăștia ce o să fac?". Nici fetei mele nu i-am făcut găuri. Las' să-și facă singură, dacă o vrea! Până ajunge ea mare, cine știe ce modă mai vine și ce bucată de corp se mai găurește! Acum însă, de la o vreme, mă tot uit la cercei. Și cumpăr: ba pentru o prietenă, ba pentru alta, pentru o rudă, pentru o vecină. Imi place să-i aleg, să-i apuc cu grijă ca pe un fruct copt ținut de codiță și să-i duc cât mai aproape de lobul urechii, imaginându-mi cum mi-ar sta cu ei. Tata a fost cel care nu a vrut să mi se găurească urechile. Un obicei barbar și crud a spus și gata, nimeni nu a putut să-i schimbe părerea. Ani buni am fost mândră de urechile mele perfecte, fără cusur, neperforate. Cum îl cheamă pe băiețelul dumneavoastră? Așa era întrebat tata care nu înceta să repete :băiețelul meu e fetiță. Nici măcar mai târziu, adolescentă fiind, nu am simțit nevoia să schimb ceva. Fără cercei, cu blugi și geacă de piele, cu pantofi care să reziste la drumuri lungi și mai ales cu o strângere de mână care, de cele mai multe ori, intriga bărbații și speria femeile.
- Să nu dai mâna flască când o întinzi! O strângi cum trebuie și te uiți în ochii omului!

Tata. Așa-mi spunea. M-a avut doar pe mine. Nu tu frate, nu tu soră. Copil unic. Făcut la bătrânețe după standardele vremii. In viața unei fetițe, tatăl- atunci când există- este primul model masculin. Primul bărbat care se uită la ea. In funcție de cum o vede el, va începe și ea să lucreze la imaginea femeii ce va fi să fie. In funcție de el, va ajunge, fără să vrea, să-și caute viitorii parteneri. De multe ori, faptul că el seamănă cu tata e de ajuns pentru a fi validat. Tata m-a văzut fără cercei, cu o strângere de mână fermă, cu blugi și tricouri lălâi. Cu promisiunile întotdeauna respectate, cu temele întotdeauna făcute. Cu glume la care râdeam până ne chirceam în pat de durere de burtă, cu conversații în franceză care o înnebuneau pe bunică-mea. Ce ziceți, dom'ne acolo, că nu înțeleg nimic! Cu o hartă a Parisului care ocupă și acum, un întreg perete.

Și totuși undeva, a rămas o prințesă uitată într-un turn. N-am apucat să o cunosc prea bine. Abia dacă am zărit-o de câteva ori. De obicei, era mai tot timpul grăbită, retrasă, tăcută, caraghios de nesigură în rochiile lungi și pantofii cu toc. In loc să întindă mâna și să o strângă, lăsa privirea în jos și se juca, de cele mai multe ori, cu vreo fundă din mătase. Râdeam de ea de fiecare dată când o vedeam și o făceam să se retragă și mai tare în turnul de fildeș din adâncul meu.

Acum însă a venit vremea să o cunosc. Pentru că timpul trece și până și prințesele îmbătrânesc. Așa cum și tații mor. Iar perfecțiunea nu merită. Nici măcar când e vorba de urechi. Am hotărât să-mi fac găuri. Și apoi să cotrobăi în caseta cu bijuterii a bunicii și să probez toți cerceii. O să-i apuc cu două degete, ca pe niște fructe prea coapte, o să-i apropii, pe rând, de lobul urechii, o să-i prind acolo și o să mă joc de-a prințesa.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes