joi, 8 august 2019

Plete

E plin de porumbei în oraș.
De porumbei și de taximetriști,
de căcat, claxoane și din când în când
de câte o pană.
Fiecare se grăbește cum poate
Pe pistele de bicicliști
Doar Uber Eats
cu mâncare în spate.

Eu nu pot
să pedalez,
să zbor,
să conduc.
sau să fac mișcări repetitive.


- De nimic nu ești în stare!,
îmi șoptești.
Și-ți ascunzi fața
în părul meu lung și drept
Ca o pistă de bicicletă
Dintr-un oraș unde
toată lumea e sătulă.

În seara asta
Cât porumbeii dorm și
taxiurile merg cu farurile aprinse
Eu mă duc pe jos
Până la Mega-ul de vizavi.

Și-o să-mi strâng și părul
să n-ai de ce să te mai ții.


vineri, 2 august 2019

Fără oglindă

Se uită la el cum stătea așa, pe scaun, doar în chiloți, în bucătăria lor minusculă, cu mobilă de la Ikea, bâțâind dintr-un picior, ceea ce făcea să-i tremure ușor, grăsimea de pe burtă. Iși luă ceașca de cafea de pe masă și o bău dintr-o înghițitură, aproape înecându-se, doar ca să-și facă de lucru și să nu-l mai vadă. In secunda aia, dacă ar fi putut, i-ar fi plăcut să se aplece la urechea lui și să-l bage în pizda mă-sii. Exact așa. Habar n-avea de unde i se ridica furia asta ce făcea ca acolo, pe dinăuntru, să simtă cum ceva o ținea captivă, legată de mâini și la gură, lăsându-i libere doar picioarele ca să poată umbla de colo-colo, alergând dintr-o cameră într-alta, de acasă la birou, de la birou la piață, de la piață la troleibuz și tot așa.

El nu observa nimic. Se vedea pe el, pe felul în care își ducea ceașca la gură, pe zâmbetul lui tâmp de fiecare dată când îi întâlnea privirile și i se agăța de ele, ca și cum niciun rău nu putea zace acolo. Ar fi vrut să-i zică ceva, orice, dar cumva cuvintele păreau că i se terminaseră. De parcă ar fi fost ovocite. Habar n-avea dacă toată povestea asta, indispoziția sau dracii ăștia, cum îi numise mă-sa ultima oară când trecuse pe la ei "iar ești cu curu'n sus, ai numai draci pe tine în ultima vreme!" aveau legătură cu iubirea sau cu altceva. Cu menopauza, de exemplu, care o făcea să se umple de sudoare dintr-o dată și să-i tâșnească apă prin toți porii, înroșindu-se la față și respirând greoi. Iar?,o întreba el, făcând-o să se simtă bătrână și îngălată, deși nu era. Chiar nu era.

In bucătărie era cald și aerul se simțea aproape solid, ca o bucată mare de zahăr candel. L-ar fi lins să vadă ce gust are. Sigur nu era dulce. Sigur. Deschise geamul și de afară îi veni un miros de varză călită și de copilărie. Puțea ca la mamaie, la țară. Acolo crescuse până la șapte ani când au venit ai ei și au luat-o la oraș, să meargă la școală. Ii știa din vacanțe și din zilele de sărbătoare. O dată pe săptămână, o sunau la telefon, ca să-i spună să fie cuminte și să asculte de aia bătrână. De ziua ei, îi dădeau zece lei și-i ziceau că o iubesc. Era simplu. Și ea îi iubea și de ziua lor le făcea câte un desen. De îndrăgostit, s-a îndrăgostit foarte ușor și foarte des. Nu era nevoie decât de un băiat cât de cât frumușel, pentru că iubirea, ea o avea deja pregătită. Problema nu era asta, ci să rămână îndrăgostită, pentru că dacă începea să simtă cum trece, se ducea naibii totul. Nu-i iubea pentru ei. N-o interesa cine erau sau ce gândeau. Frumusețea interioară și alte blabla-uri o lăsau complet rece. Ii iubea doar pentru ca să fie iubită. De altfel, acum că se gândea mai bine -- tocmai își spăla cana de cafea, încercând să se concentreze la spuma din chiuvetă ca să uite de tot restul-- când n-o iubeau cum voia ea, simțea cum o scoteau pur și simplu din minți de parcă și-ar fi vârât toate defectele într-o sacoșă pe care i-ar fi aruncat-o la picioare. Nu știa ce să facă cu sacoșa asta. Se uită la el și simți că dacă ar fi putut, ar fi vrut să i-o dea înapoi, să și-o care naibii, singur. Nu putea. La ei în familie, ea era responsabilă cu sacoșele. De zis, nu i-a zis nimic, doar se înroși la față și se umplu de sudoare, simțând cum se sufocă de parcă burta aia a lui, revărsată peste elasticul de la chiloți, începutul de chelie sau alunița mare, de pe gât, ar fi căpătat, dintr-o dată, proporții nebănuite, strivând-o. Doamne, urât mai era, își spuse și-și ascunse gândul sub un ditamai zâmbetul.

Cel mai tare îl iubea când nu era acolo. Nu știa dacă îi era dor sau pur și simplu, faptul că era absent pentru câteva ore bune (destul de multe grație programului de corporatist) o ajuta să-l uite și să și-l recompună în minte după placul ei. Ca atunci când făceau dragoste și-nchidea ochii ca să poată să-și imagineze în voie pe altcineva, începând cu ea însăși. Avusese la un moment dat o prietenă care a decis să stea o lună de zile departe de facebook. Cică pentru a se reconecta cu familia. După treizeci de zile, a băgat divorț și a început să-și umple pagina cu poze din fel de fel de vacanțe. Ea ar fi vrut să stea fără oglindă. Să se imagineze, nu să se vadă. La ce bun să te tot zgâiești la tine, doar ca să o găsești pe aia care ai fost? Cu ea încerca totuși, să fie destul de blândă. Adică, sigur că cele cinci kilograme în plus îi tot săreau în ochi, dar na, erau doar cinci. Așa că își tot găsea scuze. Cu ceilalți însă era greu. Era nemiloasă. Era suficient să le vadă un defect că și începea să simtă cum iubirea îi devenea din ce în ce mai mică, în timp ce neajunsul ăla creștea ca o tumoare. Pe a ei i-o scoseseră în urmă cu un an. De acolo și tăietura și menopauza. Poate și d-aia ar fi vrut să dea jos oglinzile. Că nu mai era nimic de văzut. Doar un gol pe care încerca să-l umple de fiecare dată când închidea ochii. Ca atunci când era mică și aștepta vacanța și să vină mama.

                                                                   

                                                              
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes