miercuri, 26 octombrie 2011

De-ale noastre înainte de plecare

În week-end, soţul a avut gripă. El, care nu se îmbolnăveşte niciodată, el care nu ia nimic de la copilul bolnav (căci da, a fost şi Ana bolnavă),  s-a trezit sâmbătă fără glas, cu febră mare, dureri în gât şi musculare. El, care nu ia pastile niciodată, a venit la mine la bucătărie cu mâna întinsă, ca un milog, să-i dau orice, numai să-i treacă!

Şi i-a trecut. Dar mi s-au înfundat mie urechile. Ca la răceală, dar fără răceală. Şi m-am îndopat cu Nurofen, şi m-am ţinut de nas şi am suflat şi am făcut aerosoli şi iar Nurofen. Şi uite aşa m-am ales ieri cu cea mai minunată criză de bilă din viaţa mea. The criză! The big one! Orice încercam să închid, fuga la budă unde nu ştiam dacă să stau cu spatele sau cu faţa.  Curgea pe toate părţile.

Altfel, noi plecăm mâine la Paris. Sper să fie bine! Urechile tot înfundate sunt.
marți, 25 octombrie 2011

Cu avionul

La început a fost uimirea. Apoi, glasul nu o ajuta să poată să-şi ţipe bucuria. Ca şi cum ar fi fost prea mult pentru trupul ei de copil. A fost pentru prima dată când Ana a plâns de fericire.

Recunosc că m-am gândit mult înainte să-i fac bucuria. Oare merită tevatura? Oare va înţelege ceva? Oare nu va fi prea mult şi prea scurt? Oare noi nu ne vom transforma în doi căpcăuni nervoşi de oboseală şi de stres? Oare acolo unde vom sta nu va fi prea frig sau prea strâmt sau prea departe, sau mai ştiu eu?

Apoi mi-am adus aminte de tata. Cum îşi imagina el că vom merge împreună la Paris când voi fi eu mare. La Paris am fost, fără el. El nu a mai trăit să mă vadă prea mare.
Şi atunci mi-am dat seama că vreau să-i fac cadou Anei amintirea asta. Cea pe care eu nu o am. Amintirea unei aventuri cu mama şi tata pe vremea când ea avea 6 ani şi părinţii erau încă tineri. Amintirea zilei când adunaţi în cămăruţa ei, i-am spus că peste două zile plecăm la Paris. Şi că va zbura pentru prima dată cu avionul. Şi că va vedea Tour Eiffel-ul. Şi că patru zile nu va dormi la prânz.

Ana a plâns de bucurie.
Şi eu. Pentru ea şi pentru mine. Pentru amintirea pe care o vom avea împreună.

Plecăm joi!
vineri, 21 octombrie 2011

Caietul

Am hotărât să o dau pe Ana la 7 ani la şcoală, după ce am aflat că la 6 ani şi 4 luni, cât a împlinit în septembrie, ar fi fost cea mai mică din clasă. O decizie înţeleaptă mi-am spus, după ce am auzit câte teme şi câte responsabilităţi au copiii ăştia din ziua de azi. M-am gândit să-i las încă un an de huzureală, deşi recunosc că grupa pregătitoare pare destul de serioasă.

Ieri, Ana a luat primul ei 4 pentru că nu a ştiut să scrie pe tablă friguros. Un cuvânt greu după mintea mea pentru un copil de pregătitoare, ce practic nu ar trebui să ştie să scrie. Că doar nu l-a învăţat nimeni. Doar aşa, în joacă, i-am arătat literele de tipar şi tot în joacă le-a ţinut minte.
Doar că se pare că joaca nu prea mai are ce căuta la vârsta asta. Are 6 ani şi 5 luni, Dom'ne, cât să se mai distreze? Gata, la muncă cu ei!

Săptămâna trecută, la teatru, am cunoscut o mamă cu o fetiţă de aceeaşi vârstă cu fie-mea.
- E la şcoală? zice ea.
- Nu încă, zic eu.
- Nici a mea. O mai ţin un an acasă, să am timp să fac cu ea în fiecare zi la caiet.
- Aoleo, ce caiet?
- Păi, avem un caiet şi o pun să facă acasă bastonaşe şi liniuţe şi litere. Trebuie să o responsabilizez, să înveţe să-şi facă temele singură.

Noi nu avem caiet. Şi nici nu mi-a dat prin cap să fac acasă ce va trebui să facă la şcoală. Deşi văd că deja face la grădi ce va trebui să facă la şcoală. Şi atunci la şcoală, ce mama mă-sii va face? Pentru facultate?

In mintea mea inocentă, cei 7 ani de acasă nu formau doar o expresie, o vorbă-n vânt pe care o arunci când vrei să înjuri pe cineva şi să-l faci prost crescut. Recunosc că eu am luat sintagma asta ad literam. Adică, stai cuminte 7 ani,  înveţi să creşti şi mai apoi te duci în lume şi te dai cu capul de pragul de sus.
Acum se pare că trebuie s-o dau eu cu capul de prag. Oare merită?

Voi aveţi caiet acasă?
miercuri, 19 octombrie 2011

Vraja

Când eram mică, îmi aduc aminte că ori de câte ori păţeam ceva rău, mă duceam la mama şi o întrebam: e grav? Şi ştiam că dacă ea zice că nu, atunci toate aveau să se rezolve. Ca în vorba aia cele rele să se spele, cele bune să se adune. Şi acum fac la fel şi mama e singura care ştie să facă vrăji şi să facă să plece spaima şi tristeţea. Nu vreau să vă necăjesc, fiindcă ştiu că din păcate, sunt printre voi câţiva care au deja ochii în lacrimi citind ce am scris.

Vreau doar să încerc astăzi să fac şi eu o vrajă. Nu, nu s-a întâmplat nimic grav şi nimic rău. De aceea vraja nu trebuie să fie complicată. E de ajuns o vrajă mică, simplă, pentru începători şi mame de copii mici. O vrajă care să oprească vulcanul ăla nou din Islanda să bubuie prea curând şi care să alunge norii de ploaie de prin alte părţi ale Europei.

Ce ziceţi, încercăm împreună?

Dacă iese, vă anunţ săptămâna viitoare. Mai multe nu spun, să nu mă audă vulcanul.
duminică, 16 octombrie 2011

Frig

Aţi ieşit pe ziua de azi din casă? Nu? Ei bine, eu da. Şi vreau să mă plâng, acum şi aici. E frig, e foarte frig, nemilos de rece pentru o zi care ar fi trebuit să fie măcar ca cea de ieri. Adică un pic de soare acolo, că n-o fi foc!

Dar nu şi nu. Vremea e duşmănoasă, vântul provoacă migrene, iar frigul îţi intră peste tot, prin gură, prin nas, prin căuşul palmelor, pe sub eşarfa de la gât şi în câteva secunde începi să te simţi amorţit şi cu capul greu şi dureros.

Am încercat să uit de vreme. Am mers repede, cu capul plecat, cu haina strânsă pe mine. Aproape că fugeam de iureşul de frunze gălbejite şi bolnave ce juca pe sub ochii mei. Am închis geamurile, mi-am luat o cafea caldă, ba chiar am fost şi-ntr-un shopping break de pe urma căruia m-am ales cu două perechi de şosete şi cu amintirea unui cardigan gri şi scump. Şi ce bine mi-ar fi ţinut acum de cald, drăguţul de el! Poate la salariu... sau la Crăciun...

Dar afară e tot urât şi tot frig, deşi am acum două perechi de şosete noi pe care aş putea să mi le pun una peste cealaltă, poate o să-mi fie mai bine. Deşi, cel mai bine mi-ar fi la mine acasă .

Căci, eu sunt la muncă. Dacă vreţi să mă compătimiţi, mă găsiţi aici. Nu plec nicăieri.
sâmbătă, 15 octombrie 2011

The Kiss

Ce faci cu copilul când  a fost bolnav, dar are încă niscaiva muci şi un rest de tuse? Eu am ales să-l duc la teatru. Ferit de frig şi de vânt, m-am gândit că e o variantă rezonabilă să-l distrez, fără să-l expun. Greşit.

În noua sală unde joacă cei de la Creangă suflă alizeul. După ce s-a plimbat precum ţiganul cu cortul din Amzei la Gloria, teatrul Ion Creangă a ajuns pe Lipscani la Sala Rapsodia. Acolo unde Primăria nu a dat căldură şi unde o uşă laterală se încăpăţânează să nu se închidă. Şi ia ghiciţi? Noi am avut exact locurile de lângă uşa stricată. Aşa că ne-am echipat de spectacol cu geacă, basma şi braţele mamei strâns în jurul odraslei şi am pornit în lumea Albei ca Zăpada.

Prima remarcă. A Anei, nu a mea:
- Sunt doar şase pitici.
- Ba nu, mamă, n-ai numărat bine.
- Ba am numărat. Sunt şase şi o bunicuţă. Nu vezi că aia cu barbă blondă e de fapt o bătrânică?
OK, aia cu o barbă blondă lipită pe faţă sau Piticul Pofticios din piesă era Alexandrina Halic.

În rest piesa a decurs fără incidente memorabile. Alba ca Zăpada a scăpat cu bine, regina era la fel de rea cum o ştiţi, copiii au înţeles că frumuseţea contează, că nu e bine să primeşti cadouri de la străini, că oamenii mici de statură sunt de treabă şi că trebuie să te speli pe mâini înainte de masă.

Dar, să nu uităm că vorbim de copiii din secolul 21. Ştiţi voi, generaţia asta care nu are legătură cu generaţia noastră, ăştia despre care o cucoană îmi spunea mie în parc că "sunt foc de deştepţi, nu ca noi!". Ptiu, ptiu, ptiu, pupe mama!
Bref, un exponent al acestei generaţii, ce stătea fix în spatele meu înfofolit cu pulover şi căciulă, a cedat la finalul piesei.  Deja că Albă ca Zăpada asta nu se învăţa minte şi tot deschidea uşa la fel de fel de străini dubioşi, deja că s-a apucat să-şi cumpere de la ei prostii ce riscau să-i fie fatale (ştiţi voi, chestia cu cingătoarea şi pieptenele), dar apoi când a venit prinţul se tot uita la ea şi părea că nu ştie ce să facă. Aşa că tânăra de 6 ani din spatele meu a ţipat exasperată:
-Da', sărut-o odată şi să terminăm povestea!
Gata şefu'!
Restul îl ştiţi: pupat, trezit, ţopăit de bucurie, bang cortina. The end!
miercuri, 12 octombrie 2011

Rino-faringo-laringita

Ar fi putut fi o zi ca oricare alta, dar nu a fost să fie.
Totul a început dis de dimineaţă. Sunat ceas, sculat cu greu, pregătit pacheţel pentru grădi, încălzit lapte, trezit copil, pupat, alintat, când cu un degeţel ameninţător, Ana a arătat spre ureche:
- Aaau!
- Doare, mamă?
Dat energic din cap.
- Rău?
Capul continua să i se scuture în sus şi-n jos.
Pun mâna pe telefon să sun bona. Telefonul sună, bona nu răspunde.
Mă uit la ceas şi calculez: dacă ne grăbim, ajungem în juma' de oră la Gomoiu, la camera de gardă. Între timp, poate vine şi Tanti Mia de pe coclauri (asta e bona) şi cu puţin noroc nu voi întârzia decât vreo oră la muncă. Sounds good!

marți, 11 octombrie 2011

Lala's story

Când Lala a venit la noi, se numea Jack şi costumaşul lui viu colorat mirosea a curat. Acum se numeşte Lala, are o pată mică de cacao pe faţă, iar hăinuţa în albastru şi verde este uşor ponosită.

A apărut la noi într-un moment de restrişte. Pe vremea când Ana nu voia să doarmă decât cu degetul meu pe post de păpuşică. Avea vreo 10 luni şi în fiecare noapte, degetul meu arătător ducea o luptă acerbă doar-doar va scăpa din închisoarea celor 5 degeţele. A fost nevoie de o minte de bărbat să rezolve situaţia.

M-a luat soţul într-o zi la Baby Expo şi după câteva minute de căutări l-a găsit. L-a apucat de moţul albastru de la fes, ăla pe care Ana îl mestecă şi acum când nu reuşeşte să adoarmă, l-a învârtit deasupra capului, l-a întors spre stânga, apoi spre dreapta, l-a apăsat un pic pe burta viu colorată să vadă cât e de moale şi a decretat: ăsta e! Mă uitam cu ochii măriţi de groază la cel ce avea să-mi înlocuiască degetul din palmă. Un clovn? Un cap colorat cu zâmbet şi privire cusută cu aţă colorată? Eu speram la un iepuraş, sau un căţeluş. Sau chiar un hamster pufos. Dar ăsta?! O să se sperie copilul de el!

Lala

Dar copilul  nu s-a speriat. S-a ridicat greoi, agăţându-se de barele de la ţarc, l-a privit lung pe Jack, căci ăsta era numele lui de magazin, apoi i-a zâmbit larg; când tata a întrebat-o cum vrea să-l cheme, Ana a spus, întinzând mânuţele, ce putea şi ea să spună: la-la!  Şi Lala a rămas. A rămas la noi cu numele şi cu toată fiinţa lui de clovn caraghios.

Acum l-am luat din pătuţul Anei şi l-am aşezat în faţa mea pe birou. Să mă inspire.
- Ia zi, măi Lala, ce să scriu eu despre tine? Nu zici nimic?
Doar Anei îi zice. Îi zice poveşti în fiecare seară, atunci când în casă e noapte şi prea multă linişte. De acolo, din îmbrăţişarea în care doarme, Lala veghează. Se uită cu ochii lui cusuţi cu aţă verde de jur împrejur,  la Ursul mare de pe jos ce sforăie zgomotos. Eu nu-l aud, dar sunt sigură că sforăie. La Croco, crocodilul lung şi verde de la capul patului, la Pufi, căţeluşul acceptat în pat pentru că altfel plânge şi-i trezeşte pe ceilalţi. Şi la puiul de om de lângă el ce-l căută noapte de noapte prin somn. Căci fără Lala, Ana nu doarme.

- Ne-a crescut puiul, zice Lala.
- Şi tu ai cam îmbătrânit, Lălică! îi zic eu pe numele de alint.
Lala zâmbeşte. E drept ca el oricum zâmbeşte, aşa e gura lui din aţă roşie. Dar acum, chiar simt că zâmbeşte. Cu complicitatea celor sortiţi să ocrotească aceeaşi fiinţă. Acum, că Ana e la grădiniţă, Lala se odihneşte. Capul cu fes roşu i-a căzut într-o parte, iar pata de cacao cu lapte aproape că nu se mai vede.
- Lala, tu chiar dormi?
Nu răspunde. Doar moţul de la fes pare că tresare uşor. O să mă opresc din scris să-l pun înapoi în pătuţ. Uşor, cu grijă, să nu-i tulbur visele de pluş. Somn uşor, clovn blând! Lala-al nostru!
luni, 10 octombrie 2011

Cântec de leagăn

Şi iată că s-a întors. Veselă şi cu muci. Şi fără voce. Dar, veselă. Din autocar, direct la mine în braţe.
-Mamiii! Tatiii!
 Am luat-o în braţe. Am pupat-o. Pe frunte. Cam caldă. Dar veselă. Am hrănit-o, am oblojit-o, am culcat-o în pătuţul ei.
- Te-ai distrat?
- Îhî.
- Ţi-a fost frig acolo?
- Nu. Dar am văzut zăpadă.
Am încercat să fac o legătură între muci şi pantofii din picioarele ei.

Apoi, suflându-i nasul încă şi încă, între două linguriţe de Paracetamol, pun întrebarea de care îmi era groază:
-Ai dormit?
 Mutrişoară tristă, colţurile gurii lăsate în jos, mâini întinse spre mine, oftat prelung.
- Am plâns.

Mi-am adus aminte de prima excursie cu grădiniţa. Cea în care am hotărât să mergem şi noi după ea, just in case. Şi bine am făcut. La 11 seara, ne-a sunat educatoarea că Ana a plâns până a vomitat. Că ea nu poate să doarmă fără cântecele mele. La următoarea excursie, am decis: dacă nu vrei să mergi fără noi, nicio problemă, stai cu noi acasă. Şi-a luat inima în dinţi şi a plecat curajoasă cu ceilalţi. Dar, de dormit, ioc. Şi-a suflat nasul toată noaptea, iar pe la 5 a.m, se uita pe geam la cum răsare soarele. Era vară.

Am zis că a treia oară o să fie cu noroc. Dar, nu prea a fost. A plâns mai puţin, l-a luat pe Lala în braţe (chiar trebuie să vă spun povestea lui), s-a lipit de perete, şi-a pus picături în nas şi a aşteptat să-i treacă jalea. A trecut doar dimineaţă, dar a reapărut în noaptea următoare.
- Eu nu pot să dorm fără cântecele tale, mami!

Mi-e ruşine să spun, dar vorbele astea m-au făcut să mă simt aşa de bine. Ca o îmbrăţişare mare şi caldă ce nu vreau să se termine.
sâmbătă, 8 octombrie 2011

Dragă Ana,

Am vorbit aseară cu tata despre tine, despre ce noroc avem că eşti cu noi, despre cât de mândri suntem de familia noastră şi cât de fericiţi suntem toţi trei. Ne-am dat seama că uneori suntem prea severi cu tine, că îţi cerem poate prea mult pentru cei 6 ani ai tăi, că poate te criticăm atunci când tu eşti prea obosită să ne faci pe plac.

Cred că greşim când te vrem mai atentă la lucrurile mărunte, greşim când ne răstim la tine pentru că am avut o zi proastă la birou, greşim când stăm mari şi adulţi în faţa ta şi-ţi povestim despre necazurile vieţii.

Ştiu că de multe ori vocile noastre sună prea tare pentru tine, ştiu că tu ne iubeşti aşa cum suntem, iar noi încercăm să te facem aşa cum vrem noi, că poate biciuim timpul cu sfaturile noastre ca să-l facem să treacă mai repede. Că uneori uităm că eşti doar mică şi că ai nevoie de un locuşor sigur unde să te simţi ocrotită.

Dragă Ana, am vorbit aseară cu tata despre tine şi despre cât de mult te iubim şi ne iubim. Abia aştept să te întorci acasă din excursie. O să-ţi fac pizza şi plăcintă cu mere. Şi nu, nu o să-ţi citesc ce am scris despre tine. O să-mi citesc mie ori de câte ori voi avea o zi proastă şi o voce răstită. Ori de câte ori tu o să fii plecată. Până creşti mare. Apoi, sper să-mi scrii tu mie.
vineri, 7 octombrie 2011

Eu sunt mic, nu ştiu nimic...

Culeasă de pe Internet:
joi, 6 octombrie 2011

Trei zile si două nopţi

Pijama, check. Şosete, chek. Bluze cu mânecă lungă şi tricouri, check. Costumaţie pentru discoteca de sâmbătă seară, că deh, aşa se poartă în excursie, check. Blugii cei noi stau şi ei cuminţi în valijoară, lângă cizmele de cauciuc şi super hanoracul la super ofertă de la Decathlon. Doar 27 de lei şi mama poate să stea liniştită că odrasla nu va muri de frig şi nici nu va transpira pe dealuri.

Să revenim deci: trusa de toaletă, check. Chiloţi şi maieu, aşişderea. Pacheţelul cu mâncare pentru drum stă cuminte în bucătărie şi aşteaptă să fie aşezat în rucsăcelul roz cu ponei. Doar Lala şi pernuţa nu sunt încă la locul lor. Fără pernuţa ei, Ana nu doarme bine. Fără Lala, nu pleacă. Despre el, voi povesti altă dată. Nu e un personaj despre care să vorbeşti aşa, în treacăt.

Acum copilul e în pat şi bagajul de excursie pregătit. Doar eu nu sunt pregătită. Trei zile şi două nopţi fără Ana. Vă ţin la curent.
marți, 4 octombrie 2011

La sfârşit de săptămână

Am avut un week-end excelent! Aşa a decretat Ana duminică seara, înainte de a cădea răpusă de oboseală. Lista de distracţii a fost lungă şi surprinzătoare. A început cu o plimbare pe role în Cişmigiu, la modul pune rola, scoate rola, în funcţie de locul de joacă unde voia să meargă. Şi bineînţeles că le-a luat la rând. Şi nu sunt puţine. Apoi, am stat  şi am dirijat o raţă de pe lac ce se scufunda după niscaiva peştişori. Hai, fundul sus, capul în jos, lăbuţele drepte, bravooo! ţipa Ana de pe margine.

După raţă, tobogane şi role, am trecut pe la buni. Acolo, într-o cameră mare cu draperii albastre şi cu patul acoperit de o cuvertură portocalie, se găseşte o cutie. Şi-n cutie, ce să fie? Ei bine, o colecţie întreagă de mărgele şi brăţări. Ana le zice comori şi se joacă de-a prinţesa care primeşte în dar un cufăr de nestemate pe care  le pune de-a valma la gât, mâini şi pe frunte. Apoi, se postează în faţa oglinzii şi stă şi se admiră şi-şi vorbeşte singură minute în şir. Şi parcă aş fi eu şi mama ar fi tânără şi restul ai casei în viaţă.

În drum spre casă, am cumpărat o gogoaşă şi ne-am oprit sub castanii din cartier. Rezultatul? O pungă plină. La recensământul din camera ei, au rezultat 120 de castane. Am decis în familie să le expatriem la grădiniţă să se bucure şi ei de recolta noastră.
După-amiază, tandemul tată-fiică a fost la Antipa. Absolut fantastic! au spus amândoi, povestindu-mi despre schelete de balene şi dinozauri, reptile, insecte, peşti şi câte şi mai câte minunăţii. Absolut fantastic, am spus şi eu proaspăt trezită după un somn de trei ore.

Duminică dimineaţa:  parcul  Titan cu loc de joacă, castani, lac şi păuni, seara -  restaurantul Trattoria il Calcio de pe Delea Veche. Ocazia? O aniversare. Invitaţii? Prieteni de-ai noştri plus una bucată copil de patru ani. Ana l-a numit "bebe blond" şi l-a plimbat când prin curte, când pe la toaletă, când pe sub nasul celor ce prepară pizza sub ochii clienţilor. Primul şoc când am ajuns acolo, a fost s-o aud pe fie-mea spunând cu nonşalanţă : "ah, eu am mai fost aici!' Ne uităm uimiţi la ea. "Păi da, cu grădi!" Acum ştiu şi eu de ce costă aşa de mult pe lună.

Fiindcă e cam scump. Cam, nu foarte. Asta dacă nu vrei să mănânci în fiecare zi la ei. Dar, e bun. Foarte bun. Au şi paste şi supe şi salate şi pui şi porc şi vită cu nişte cartofi la cuptor cu rozmarin demenţiali. Si pizza uriaşă din care pot mânca lejer două persoane.  Una peste alta, ne-a plăcut. Mai ales că indivizii sunt obişnuiţi cu puradei ce mişună peste tot. Aşa că au şi creioane colorate şi hârtie, au terasă frumoasă, bomboane la intrare şi dacă-ţi pui şi şarmul personal la bătaie, cum a făcut prietenul mai mic şi mai blond al Anei, poţi obţine chiar şi un loc pe scaun lângă paznic şi acces nelimitat la punga lui de pufuleţi.

Cam asta ar fi pentru week-end-ul nostru trecut. Cât despre cel ce urmează, ei bine, asta e altă poveste. Urmează cel în care Ana va pleca cu grădiniţa la Moeciu, într-o excursie de trei zile. O să avem de povestit!
duminică, 2 octombrie 2011

La modă

Primele dimineţi fără soare strălucitor au dat startul în parcurile din Bucureşti la colecţia autohtonă de haine pentru copii septembrie-octombrie. Ea cuprinde, după cum urmează: o căciuliţă strâns legată sub bărbie, cu cozoroc sau cu moţ. Un pantalon lung din material molicel şi călduros, după spusele unei bunicuţe, obligatoriu mai ales în cazul copiilor cu unul, maxim doi muci. O bluză cu mâneci lungi care se asortează perfect cu o jachetă de trening, încheiată regulamentar până sub gât, lăsând să se vadă, totuşi,  şnurul de la căciuliţă. În loc de ovaţii şi aplauze, actuala colecţie - din păcate aceeaşi în fiecare an -  este însoţită de strigăte şi exclamaţii nevrotice: Uită-te la tine cum ai transpirat! O să răceşti iarăşi şi o să mergem la doctor să-ţi facă injecţii! Dar, mi-e cald, buni! Normal, dacă alergi ca apucatu'!

Cât despre noi ăştialalţi ce ne încăpăţânăm să purtăm tricourile şi pantalonii subţiri din colecţia trecută, ne bucurăm de soarele toamnei ce a împins astăzi termometrele până la 26 de grade.
O toamnă plăcută vă urez. Mă duc să beau o bere la o terasă cu soţul şi copilul. Şi da, o să-l las în tricou. Şi pe copil.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes