joi, 31 decembrie 2015

O sufragerie mare și un sertar plin

– Auzi, vezi că de Revelion venim peste tine!

Așteptam cu sufletul la gură să-i aud reacția, ca în adolescență când o sunam să-i spun că în noaptea aia nu vin acasă.

– Bine, mamă, veniți, ce să zic acum.

Mama niciodată nu a zis nu. O simțeam însă din voce când era de acord cu ideile mele. De data asta, dincolo de oftatul care însemna strânge covoarele, pune masa, șterge, curăță, lasă televizorul, du-te la cumpărături, zâmbetul venea până la mine, în sufrageria mea prea mică pentru a strânge oameni la un loc.

Așa că, anul ăsta, am luat-o înapoi în timp. Și m-am dus așa, agale, până în anii cu sufrageria maică-mii plină ochi de oameni într-un du-te vino nebun, de tăvi cu pizza făcute din te miri ce și mai nimic; de copii ce eram, ne mulțumeam cu o sticlă de Cola și câteva țigări vândute la bucată.

După care, într-o zi, sufrageria s-a golit. Pentru mama – de tata și de mine. Pentru mine – de copilărie și de primii ani de după. I-am lăsat acolo, anii, i-am împrăștiat prin toate camerele, i-am adunat într-un sertar prin care m-am apucat ieri să scotocesc în căutare de mine cea de altădată. Am profitat că toți ai mei erau care de care mai ocupați cu trebăluitul pentru petrecere și m-am lăsat în cădere liberă printre scrisori, poze și jurnale. M-am gândit să le iau cu mine, dar mi-am dat seama că locul lor e acolo, în sufrageria de la mama. Acolo unde, anul ăsta, ne adunăm iarăși cu toții. Ăia de am fost odată mici, de multe ori proști, de și mai multe ori egoiști, dar de cele mai multe ori împreună. Sigur, nu e de ajuns să iei timpul între degete și să-l modelezi ca pe un aluat ca să-i redai perfecțiunea. Nu vom fi toți, așa cum eram acum mai bine de douăzeci de ani. Fetele mele nu pot veni, alții s-au înstrăinat și unul a plecat printre umbre. Dar diseară, mă voi gândi la ei. Pentru că în sufrageria de la mama, noi am stat laolaltă. Așa am crescut.  Și, deși orice ai face nu poți lua timpul între degete ca să-l modelezi precum o bilă de aluat, diseară o să-i sărbătorim trecerea,  aducându-ne și copiii în sufrageria lui a fost odată.


Ce-mi doresc pentru 2016? Să fim sănătoși. Cu toții. Și mai vreau o sufragerie mare. Și într-o zi, să mă sune și pe mine Ana ca să-mi spună auzi, vezi că de Revelion, venim peste tine! Și mai vreau să  am și eu puterea să strâng covoare, să pun masa, să șterg, să curăț, să las televizorul și să mă duc la cumpărături, cât ea stă și se caută pe sine într-un sertar plin cu amintiri.

Un an bun vă doresc și prieteni buni!
joi, 24 decembrie 2015

Pauză de confidenţe

Există pe lumea asta momente făcute parcă să fie înhăţate şi stoarse apoi de tot ce au mai bun, precum o portocală de suc. Clipe speciale care plutesc în jurul tău şi pe care e suficient să le împingi cu un bobârnac către cei  pe care ai vrea să-i ai aproape. Clipe pe care stă scris mare: îmi pasă de tine şi vreau să ţi-o spun!

Din păcate însă, există printre noi şi oameni care oricât s-ar strădui, oricât şi-ar propune, nu reuşesc să vadă în aceste momente mai mult de o acumulare de timp la fel ca şi alte acumulări de timp. Şi atunci le lasă să treacă, petrecându-le doar cu privirea şi cu un fluturat prietenos din mână. Asta nu înseamnă că nu şi-ar dori sau că nu se bucură când se holbează la astfel de clipe aparte, doar că nu ştiu ce să facă cu ele. Eu sunt o astfel de persoană. Să vă explic. Suntem în perioada aceea din an – şi nu sunt multe ca aceasta – când oamenii dăruiesc atenţie şi aşteaptă la rândul lor atenţie. Ce fac eu? Nimic. Exact. Ni-mic! Eu doar mă mir când văd că alţii nu sunt ca mine, mă bucur pentru ei, mă gândesc apoi că de mâine ar trebui să învăţ să fac şi eu la fel – şi până dimineaţă uit. Tocmai am primit pe mail o felicitare de la o persoană cu care mi-aş dori mult să continui să colaborez. Credeţi că i-am răspuns? Nu, pentru că, într-un prim stadiu, îmi doresc să-i scriu ceva chiar frumos, să prind o clipă specială şi să o împing spre ea. Apoi mă iau cu altele şi de obicei sfârşesc pe ultima sută de metri să scriu pe fugă, în metrou, de pe telefon un mulţumesc, asemenea! 

Cred că aş fi cea mai îngrozitoare secretară cu putinţă. Şi nu e vorba de cafele; alea ar fi singurele care, cu ajutorul unui filtru, ar avea şansa să-mi reuşească. În rest însă, vă garantez că nicio hârtie sau document nu ar rămâne la locul lui, nicio invitaţie nu v-ar ajunge la timp, felicitările de Crăciun sau de Paşte ar zace probabil până la anotimpul următor într-un fund de sertar – și evident că nu voi mai şti în care.

Recunosc, nu ştiu să cresc relaţii. Nu ştiu să mă organizez să profit de momente atunci când ele mi se arată, astfel încât să reuşesc să trimit clipele speciale către cei pe care vreau să-i ţin aproape. Eu niciodată nu voi fi cea care îşi aduce aminte de ziua ta de naştere, care va şti să trimită o cutie de ciocolată colegei care tocmai s-a căsătorit, care va posta un buchet de flori pe pagina ta de Facebook ca să te felicite că ţi-a intrat copilul la facultate. Eu sunt cea care doar se va gândi la toate cele de mai sus şi apoi, până se va dumiri, momentul va dispărea luat de timp şi de alţii.

De câteva zile, tot netul zdrăngăne armonios în sunete de zurgălăi şi peste tot se arată felicitări cu brazi şi copii, cu urări în dreapta şi-n stânga. Eu am uitat să-i fac copilului poza astăzi la serbarea de Moş Crăciun. M-am luat cu poezia ei şi clipa s-a dus. Mă întreb de multe ori cum poate cineva ca mine, care poate ţine minte orarul Anei, temele de pe toată săptămâna, lista de piaţă şi programările la doctor, interviuri şi zile de conferinţă, să uite să scrie o felicitare sau să strângă o mână atunci când momentul este propice şi la îndemână. Probabil că este o chestiune de organizare şi de priorităţi pe care fiecare ni le ordonăm în minte mai bine sau mai rău. În cazul meu, mai rău.

Îmi tot spun că va veni ea și ziua aia în care voi avea un colț al meu cu birou cu o floare pe el și o ceașcă de cafea cu farfurioară asortată, cu sertare ordonate în care să-mi țin agende cu coperți cartonate, d-alea frumoasele cum sunt pline acum librăriile. În dreapta voi avea un teanc perfect ordonat de hârtii pentru scris, lângă el un set de creioane ascuțite așezate într-un pahar înalt de sticlă cu irizații bleu ciel. Și biroul meu va fi în dreptul unei ferestre largi, cu pervaz plin de ghivece mici cu violete mov și roz, pe care le va mângâia discret o perdea de un alb rozaliu, sau poate doar albă, care mă va feri de privirile curioase ale trecătorilor. Și atunci, la biroul ăsta care va fi doar al meu, în ora aceea care va fi doar a mea, o să stau să prind clipele și să le storc de urări, felicitări, răspunsuri și cuvinte precum faci cu sucul unei portocale.

Dar nu astăzi. Astăzi, sunt tot eu. Uituca, împrăștiata. Aia fără birou și timp. Mare noroc că am ridicat ochii și am văzut cum momentul plutea agale către mâine.  Sigur, m-a ajutat şi mailul ăla (la care, apropo, tot n-am răspuns), şi mi-am dat seama că mâine probabil nu ne vom vedea pe aici. Aş vrea deci să vă urez tuturor Crăciun fericit şi să vă mulţumesc că-mi sunteţi alături – chiar aşa, cu toate defectele mele. Şi normal că pe alte bloguri sunt făcute felicitări speciale, şi normal că eu nu am ştiut a mă organiza din timp; aşa că, dacă vreau să nu vă urez toate cele bune după anul nou, o să vă rog să vă mulţumiţi cu felicitarea de mai jos (măcar e drăguţă, nu?).

Sursa: forwallpaper.com
miercuri, 23 decembrie 2015

Manuscrisul fanariot

Cred că bătuse de miezul nopții când am întors și ultima filă a cărții care m-a ținut de mână în ultimele săptămâni. Am închis ochii odată cu cartea și mi-am adus aminte de o zi de toamnă târzie, cu soare molcom și frunze moarte. Eram în anul doi de facultate când profesorul Ștefan Cazimir a intrat în amfiteatru, ne-a pus să ne strângem lucrurile și să ieșim cu el în stradă, să vă duc să vedeți cu ochii voștri unde zace inspirația. A fost atunci un moment de revelație pentru mine, bucureșteancă get beget, crescută în buricul târgului, dar ignorantă întru totul când venea vorba de dedesubturile și cotloanele unui oraș care-mi servea mai mult de adresă decât de identitate. Undeva pe lângă fosta mahala a bisericii Lucaci, aproape de strada Parfumului, se află strada Anton Pann. Case dărăpănate pe care doar un ochi cunoscător știe să le vadă dincolo de realitate. Am stat acolo, ca niște copii cuminți, să ascultăm povești. Povești despre un București pe care îl vedeam povestit, desfăcut în bucăți ca pe un pepene copt și ne minunam ca proștii că parfumul de altă dată nu ne răzbise până atunci prin toate câte citisem. Acolo, la mormântul lui Anton Pann, Bucureștiul mi-a arătat o altă față.

De asta mi-am adus aminte aseară când am terminat de citit Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști. O carte care nu te mai lasă în pace, care te trage în ea precum nisipurile mișcătoare, care te duce la fund în măruntaiele unui București fanariot, o urbe haotică unde parfumurile orientale se împreună zgomotos cu duhoarea grea de noroi, sărăcie, țigănie, mâl și putrefacție. Totul însă se construiește armonios pe străzile din jurul mănăstirii Colțea, până sus la Mitropolie, peste Dâmbovița, până-n vârful turlei bisericii Radu Vodă, în curțile boierilor, în hanurile Șelari și Zlătari, învăluite în fum de ciubuc și muzici ce trezeau inimi și simțuri, între mlaștinile din jurul orașului, în prăvăliile din Lipscani, în curțile pline de țigani înrobiți, printre picioarele boierilor strânși la divan, sub fustele femeilor, printre cuvinte arhaice sau deochiate.  Printre toate acestea – o poveste de iubire. A croitorului grec, Ioanis, ajuns Leun, cu țiganca roabă Maiorca. În spatele ei însă, sau, mai bine zis, odată cu ea, se țese povestea de iubire a străinului pentru un oraș care îl prinde în mrejele lui, îl anihilează până la a-i da un alt nume – apoi îl naște din nou, îl prinde și-l asumă ca să nu-i mai dea drumul vreodată.

Manuscrisul fanariot este o carte cu gust, miros și culoare. Fiecare pagină te face să te lingi pe buze de gustul mirodeniile orientale, al covrigilor cu susan, al boabelor de năut dar și al ardeilor puși la uscat sau al zarzărelor din curțile oamenilor; fiecare pagină te îmbracă în șalvari, îți îndeasă pe cap turbane sau fesuri înfășurate în saricuri, îți așează la picioare mătăsuri colorate; fiecare pagină aduce până la tine, cititor, șoapte și țipete, blesteme și suspine, zgomote ieșite din pântecul unui oraș în care, dacă ești bucureștean ignorant ca mine, ajungi să-ți dai seama că stai ca-ntr-un cuib sub care nu știi ce se-ascunde.

E o carte pe care mi-ar plăcea să o știu recomandată elevilor de liceu, la orele de istorie. Nu doar pentru munca reală și uriașă de documentare pe care se sprijină, cât mai cu seamă pentru apropierea umană, organică de un oraș pe care mulți îl ignorăm din necunoaștere.



luni, 21 decembrie 2015

Un pic de Organik și un concurs

Eram acum vreo doi ani de zile în Belgia, la o prietenă. Și cum stăteam noi așa, la o șuetă, ca fetele, bucurându-ne că bărbații se retrăseseră la taclale, în grădină, iar copiii dărâmau o bucată de casă departe de urechile noastre, ajungem cu discuția și la eternele probleme muierești. Nu vă gândiți prea departe, e vorba de cosmetice. Că ia uite, dragă, îi zic eu, ce fain că tu n-ai riduri și că nici nu e nevoie să te machiezi prea tare și ce bine de tine că belgienii ăștia au farduri bune și chiar dacă nu au ei, Franța e atât de aproape. Ei bine, aveam să aflu cu stupoare că prietena asta nu folosea nu știu ce marcă de renume, ci doar produse cât mai naturale cu putință. Și când spun doar, apoi să știți că nu exagerez cu nimic. Cremele erau bio, săpunurile, șervețelele umede, produsele pentru copii, detergenții, deodorantele – ce mai, un întreg regat organic. Moment în care discuția a deviat spre ce altceva decât spre... bani.

Ia uite, dragă, ce fain că tu trăiești în Belgia și că la voi salariile sunt altele și că nu faci un efort considerabil să fii naturală din cap până-n picioare! M-a surprins din nou: efortul financiar nu era nici pe departe atât de mare pe cât credeam. Bineînțeles că aceste produse nu sunt la fel de ieftine ca cele bas de gamme din supermarketuri, dar au un avantaj. Drago, cu astea nu riști!, cam așa îmi zise amica cu pricina. Pe moment, m-am gândit că ok, într-o lume plină de poluare și de fel de fel de noxe, ce mai contează un paraben acolo. După care m-am întors acasă și într-o zi, am zis hai să văd totuși cât ar costa să-mi cumpăr măcar anumite produse pe care, atunci când le folosesc, să nu-mi tot repet precum o mantră nu te uita pe etichetă, nuuu te uitaaa pe etichetăăăă!

Am dat o căutare pe Google complet la întâmplare și am picat peste cei de la Organik. Doar văzându-le numele vă puteți da seama de ce am căzut direct peste ei (au un nume destul de la îndemână pentru cineva care caută produse ca ale lor). Revenind, aflați că m-am simțit ca-ntr-un butic cochet, plin cu fel de fel de nebunii care mai de care. Pe site se spune că „magazinul comercializează cea mai mare gamă de produse cosmetice naturale, produse de îngrijire personală certificată bio și produse ecologice pentru menaj și curățenie din România”. Și prețurile? Păi, take a look, ca să zic așa. Merită câțiva bani în plus ca să stai liniștită? Eu zic că da, mai ales că de fapt, am ajuns până la urmă să economisesc bani. Și asta pentru că, luând, de exemplu, geluri de duș și șampoane de la ei, am spălat și copilul cu ele, copil căruia, până atunci, îi cumpăram produse mult mai scumpe din farmacii, ca să fie cât mai naturale cu putință. Sigur există și gama specială pentru copii și bebeluși, există și fel de fel de farduri (de exemplu, eu sunt foarte încântată de BB cream-urile lor cărora le-am devenit fidelă de vreo doi ani încoace).

La plecarea din Belgia, prietena mea îmi făcuse cadou o loțiune cremoasă de duș de la Weleda. Foarte bună, mai ales pentru cele ca mine cărora li se descuamează iarna pielea, de la frig. O găsiți pe site, alături de alte mărci de geluri de duș. Cele de la Lavera, de exemplu, mult mai ieftine, sunt foarte ok, miros frumos (asta era una din problemele mele cu produsele naturale, mi se părea că nu au niciun chichirez fără parfum, dar m-am înșelat). Mai mult, în momentul de față, le găsiți și la promoție într-un pachet cadou, alături de un lapte de corp, la prețul de 49 de lei.

Uitați cum facem: dacă și așa vi se pare mult, treacă de la mine, vi le ofer eu gratis. Măcar să le testați. Cu ajutorul celor de la Organik, vă fac cadou o loțiune de corp cu vanilie și extras de cocos și un lapte de corp din aceeași gamă în cadrul unui concurs de-l lansez aici. Sunt sigură că veți avea nevoie de un pic de răsfăț după atâta bucătăreală și curățenie de Sărbători.

Dacă doriți să participați, tot ce trebuie să faceți este să lăsați un comentariu aici și dacă dați și un like la pagina de Facebook a blogului, eu nu mă supăr. Concursul se va desfășura până la sfârșitul săptămânii, iar câștigătorul va fi anunțat tot aici, în cadrul acestei postări, sub forma de update, urmând ca ulterior să ia legătura cu mine pe mail  (aveți adresa sus, la contact) ca să-l pun în legătură cu cei de la Organik. Dacă câștigătorul nu dă niciun semn de viață timp de trei zile, alegem altul. Expedierea pachetului va dura cinci zile, așa că nu aveți scăpare: produsele acestea nu le veți putea oferi altcuiva de Crăciun, ci vă veți bucura voi de ele (știu eu cum sunt femeile, gata să se sacrifice pentru ceilalți din familie).

Deoarece câștigătorul va fi numai unul, vorba poetului, pentru toți ceilalți doritori există posibilitatea de a obține o reducere de 5% la prima comandă făcută pe site-ul celor de la Organik, în măsura în care accesați site-ul prin bannerul din dreapta. În plus, v-aș fi și eu recunoscătoare, fiindcă bannerul face parte din programul lor de afiliere în urma căruia beneficiez și eu de reduceri la produsele lor. Acum că ştiţi tot, să înceapă concursul. Cine vrea, mâna sus! Și când mai treceți pe aici, să-mi spuneți și mie ce v-ați mai luat și v-a plăcut. Să încurajăm schimbul de experiență, zic!

Câștigătorii

Rezultatele extragerii
Dragelor, concursul a ajuns la final. Așa cum am promis mai sus, concursul a durat o săptămână, câștigătorul urmând a fi anunțat astăzi, 28 decembrie. Mulțumesc tuturor celor care ați participat! Iată extragerea la sorți pe care am făcut-o pe random.org:

1. Laura Candea
2. Cristina
3. Carmen E
4. Nadia
5. Luminita Florea
6. Oana R
7. Oana- Claudia
8. Monica Paraschiv
9. Adina Scintei
10. Maria
11. Vio

Știți vorba aia cei din urmă vor fi cei dintâi? Ei bine, s-a adeverit. Progrămelul a ales numărul 11 ca fiind câștigător. Felicitări, Vio! Te rog să iei legătura cu mine pe mail ca să te pun în contact cu cei de la Organik.
joi, 17 decembrie 2015

Bradul

La mine în familie, Moşul este cel care aduce bradul. Aşa am apucat la ai mei acasă şi am decis să dau şi eu tradiţia mai departe, aşa cum faci cu o reţetă de cozonaci ce o treci din mână-n mână, de la o generaţie la alta. Povestea la noi acasă zice că, într-o seară de decembrie, cu câteva zile înainte de Crăciun, Moşul vine pe furiş şi lasă bradul pe balcon.

Pentru că anul ăsta a aflat ce şi cum, Ana a ajuns cu discuţia şi la brad.
- Pe ăsta cine-l pune pe balcon?
Culmea este că, de multe ori, nu ştiu nici eu cine se cară cu el. Soţul în principiu, dar cu ajutorul socrului şi cu complicitatea maică-mii. Aşa că am răspuns sincer.
- Nu ştiu. Pur şi simplu, într-o seară apare pe balcon. Şi gata!

Atât i-a trebuit. Iată deci că avem un nou element miraculos care menţine vie magia şi bucuria aşteptării. De vreo patru zile, cum se lasă seara, cum aruncă ochiade spre balcon, doar, doar zăreşte vreo creangă.
- Cred că ştiu de ce nu vine bradul. Nu e curăţenie în casă.

Mă uit la ea şi îmi mijesc ochii într-o privire ce spune, fără cuvinte nu zău, Franţ şi cam ce propui? Apoi îmi aduc aminte cum ieri cânta prin casă un refren vesel de genul suntînvacanţăşifaccevreauio. Aşa că mă gândesc să încerc să profit de starea asta de exuberanţă vacanţieră şi mă arunc:
- Auzi, păi dacă tot eşti liberă toată ziua, n-ai vrea să faci tu curăţenie? Că poate aşa vine bradul mai repede. Măcar la tine în cameră şi tot ar fi bine.

Mă fixează cu o privire albastră din spatele căreia pare că răzbate până la mine un râs ca de spiriduş isteric, pus veşnic pe fapte rele. O aud cum trage aer în piept înainte să purceadă la a-mi explica rar şi răspicat, cam ca la proşti.

- Mama, noi aranjăm bradul în sufragerie. Nu ajută cu nimic să-mi fac curat la mine în cameră. Dar, ce să zic,  frumoasă încercare!


luni, 14 decembrie 2015

În program

Happy Monday tuturor! Serios, cu excepţia momentul în care ziua voastră sau vreo sărbătoare legală pică într-o zi de luni, este ceva care să vă atragă în mod particular la prima zi din săptămână? Nu vă gândiţi că vin eu acum cu o soluţie magică care să vă îndrăgostească iremediabil de ea. Doar că voiam să vă amintesc, mai ales vouă, nefericiţilor părinţi de şcolari, că lunea asta este ultima luni de trezit cu noaptea-n cap. De săptămâna viitoare, gata! Timp de două săptămâni, cel puţin, veţi fi fericiţii posesori ai unor copii lungiţi pe canapele, înarmaţi într-o mână cu telecomenzi, în alta cu ciocolată sau bomboane şi care se vor uita cu o privire de multe ori tâmpă, la desene, aşteptându-vă să veniţi de la birou şi să începeţi să-i distraţi.

Ei bine, în mărinimia mea, am decis să vă ofer astăzi nişte idei de amuzat plozii în zilele de vacanţă ce se pare că vor fi complet lipsite de zăpadă- asta ca să nu mai zicem că încălzirea globală e un mit. Sigur, nu am făcut o cercetare minuţioasă a ofertelor de vacanţă, aşa că ceea ce urmează este doar ceea ce mi-a atras mie atenţia. Sunt însă ferm convinsă că lista de activităţi şi evenimente este foarte mare, aşa că, dacă vreţi, chiar vă rog să completaţi cu sugestii.

Anul trecut, am ajuns să petrecem o jumătate de zi la Santa Claus Kingdom, la vreun sfert de oră de mers de staţia de metrou Aurel Vlaicu. Concret, contra unei sume de 35 de lei per copil în timpul săptămânii şi de 50 lei de vineri până duminică, la care se adaugă 25 de lei per cap de adult, puteţi să staţi cât vreţi voi într-un fel de hală plină ochi de fel de fel de distracţii pentru cei mici. Aveţi di tătii, vorba cântecului: carusel, pârtie de schi, derdeluş, perete de escaladă, trenuleţ. Aici găsiţi şi lista completă a atracţiilor. Există posibilitatea să mâncaţi la unul din restaurantele deschise în incintă, dar nu vă aşteptaţi la cine ştie ce. Ba da, la preţuri relativ mărişoare. Produsele sunt destul de proaste şi ca gust şi ca textură, iar prăjiturile, deşi arată minunat, sunt de-ale congelate care încă au bucăţele de gheaţă prin aluat, în timp ce crema este bocnă. Cel puţin, aşa am păţit eu. În rest, numai de bine.

Dacă vreţi distracţii mai aproape de inima oraşului şi care să combine atât culturalizarea celor mici cât şi aerisirea lor în natură, am primit pe mail un listoi cu programul Crăciunului copiilor ce va fi organizat între 16 şi 22 decembrie, în Parcul Kiseleff. Evenimentul este organizat de cei de la Teatrul Ion Creangă şi agenda este plină de surprize: ateliere, spectacole, recitaluri, totul într-un decor feeric, din câte ne anunţă organizatorii. Dacă vă tentează să daţi o raită pe acolo, începând cu ziua de miercuri, găsiţi programul aici. 

Pentru aceia dintre voi care-şi doresc în primul rând culturalizare şi apoi aerisire, Teatrul Odeon vă invită la o nouă serie de spectacole din ciclul Clasic e Fantastic, consacrat piticilor cu vârste între 4 şi 10 ani. Ca un mic sfat: e important să ţineţi seama de recomandările organizatorilor şi să nu mai târâţi la spectacole copiii foarte mici care se plictisesc şi automat, deranjează restul sălii.Revenind la subiect: prima întâlnire cu muzica clasică pentru cei mici, va avea loc duminică, 20 decembrie, când sunt prevăzute două spectacole. Un matineu, de la ora 11:00, la Copilăria lui Enescu şi un alt doilea spectacol, de la orele 18:00, la Copilăria lui Vivaldi. Apoi, sâmbătă, pe 26 decembrie, veţi avea parte de o nouă întâlnire cu muzica clasică. La matineu, de la orele 11:00, se reia Copilăria lui Enescu, iar de la orele 18:00, puteţi să vedeţi Copilăria lui Mozart. Pentru orice informaţii, click pe site-ul teatrului. 

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au copii mai mari şi care cred că vor rezista fără să se foiască non stop la un concert de jazz, Institutul francez vă invită joi, 17 decembrie, la un Crăciun Belle Epoque ţinut de Vincent Peirani şi Emile Parisien. O să fie muzică bună de-a lui Sydney Bechet, împănată cu Lodge sau Mills şi cu câte un pic de compoziţie proprie a băieţilor ăştia ce fac furori în clipa de faţă, în Franţa. Pentru mai multe detalii, click aici

Şi acum, o ultimă idee şi vă dau vouă cuvântul. Tocmai ce am primit pe mail un anunţ de la cei de la Tekoneko care îi aşteaptă pe toţi copilaşii cu vârste între 3 şi 6 ani care adoră să construiască, să vină să facă împreună un brad de lemn. Concret, cei mici vor învăţa să taie bucăţele de lemn, să înşurubeze, să modeleze decoraţiuni, astfel încât, la final, să poată pleca acasă cu propriul lor brăduţ de Crăciun. Evenimentul are loc săptămâna aceasta miercuri, la Diverta Piaţa Romană şi joi şi vineri, la sediul Tekoneko din Băneasa,  întrele orele 18:00-19:00. Preţul este de 60 lei per copil şi detalii privind participarea, puteţi obţine la unul din telefoanele afişate pe site.

Cam asta ar fi. Şi nu uitaţi, că pe 18 decembrie, aveţi premiera la Star Wars. Asta dacă vă interesează. Şi presupunând că vă interesează subiectul, aflaţi că la cinema-ul din Mega Mall, aveţi şi varianta în 4DX. Zic şi eu ca să mă dau mare şi să-mi impresionez consortul, că personal nu am nicio tangenţă cu filmul ăsta. Dacă mai sunt şi alţii ca mine, puteţi să mergeţi cu cei mici la Micul Prinţ (minunat film, pe Ana a impresionat-o până la lacrimi) sau la Crăiasa Zăpezii. În rest, să treacă lunea, să vină marţea şi tot aşa, până la vacanţă!



vineri, 11 decembrie 2015

De vorbă cu Eric Emmanuel Schmitt

L-aţi citit? Normal că da, ca aproape toată populaţia feminină de o anumită vârstă de la noi şi din multe alte părţi ale lumii. Am înţeles că până şi-n China este la mare căutare. De unde deducem că eternul feminin se face şi se desface peste tot la fel. Şi chiar dacă devii rapid conştientă că jocul literar în care ai fost atrasă nu este nici tulburător de profund, nici debordant de imaginativ, totuşi te laşi purtată de el cu plăcerea cu care te descoperi în oglindă. Şi cărei femei nu-i place să se oglindească? Mă rog, dacă nu vă place, mă îndoiesc că veţi aprecia opera lui Eric Emmanuel Schmitt. La el, scrisul este făcut să simplifice situaţiile, frazele par să scoată personajele din încurcături, să le pună pe drumul cel drept spre un deznodământ făcut nu atât să surprindă, cât să rezoneze cu viaţa de dincolo de coperţi.

L-am cunoscut pe Eric Emmanuel Schmitt în persoană. Nu din sala Ateneului şi nici de la coada pentru autografe, ci în timpul unui eveniment organizat de librăria francofonă Kyralina şi care s-a încheiat cu un interviu pe care mi l-a acordat.

miercuri, 9 decembrie 2015

Ah, serbarea!

Acest cuvânt în aparenţă banal – ba chiar, pe vremuri, cu vagi conotaţii pozitive – a ajuns în zilele noastre să devină, alături de teme, baubau-ul părinţilor. Vrei să-i vezi pălind la faţă, cu mâinile împreunate a rugăminte şi murmurând „te rog, ai milă, nu iarăşi, nu iarăşi”? Atunci anunţă-i că vine... SERBAREA!

Cum vine luna decembrie, cum începe isteria. Mai este o tură şi în vară, e drept, dar parcă soarele şi cele trei luni de vacanţă reuşesc să îmblânzească spiritele de ambele părţi. Educatoarele nu mai ţin morţiș să-l îmbrăcaţi pe ăla micu' în cartof, mag sau baobab, învățătorii nu mai caută să împartă pe roluri Iarna pe uliță, părinţii nu mai sunt sensibilizaţi până la lacrimi că „nu se poate, dragă, să nu vină Moşu' şi la ai noştri”, iar copiilor... meh, dar cui îi pasă de ce cred copiii?! Că doar nu pentru ei este serbarea!

Ce-i drept, fără copii nu se poate face nicio serbare, aşa că prezenţa lor este de preferat obligatorie. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le placă – sau să vrea. Nu; trebuie doar să fie prezenţi. Cu cât şcoala este mai vestită, cu atât locaţia trebuie să fie mai specială. Nu vă bateţi capul să căutaţi soluţii, să pândiţi oferte sau să obţineţi reduceri. Totul va fi fost aranjat cu mult înainte de sosirea dumneavoastră în clasă. În fiecare clasă există cel puţin o mamă care se ocupă de tot; ea este cea care ştie cum merge treaba. Ea propune, ea dispune: ea vă trimite acele mailuri sau mesaje cu parfum lacrimogen, în care vă aduce aminte că rolul vostru de părinţi nu este să contribuiţi cât puteţi de bine la educaţia copiilor, ci să fiţi recunoscători – şi să se vadă asta! O cunoașteți cu toții, nu-i așa?

Ei bine, atunci când luna decembrie se instalează în calendar, ea, mama cea grijulie şi atoateştiutoare va fi cea care se va ocupa şi de serbare. Şi încă o dată vă spun (asta ca să nu aveţi un şoc când v-o va spune ea), ce contează banii când e vorba de fericirea celor mici?! Şi nu numai a lor. Căci, citez din memorie şi dacă vreţi, putem cita împreună, fiindcă sigur cele ce urmează sunt deja adânc întipărite în memoria colectivă: a venit momentul din an în care ar fi frumos să ne arătăm cu toţii recunoştinţa şi faţă de dna sau dna sau dna, fiecare cu câte doamne are. E urât să fii recunoscător? Nu, deloc, ba chiar mi se pare corect şi frumos să apreciem efortul şi munca atunci când le întâlnim şi atunci când simţim nevoia să o facem. Şi asta atunci când putem – pentru că nu putem întotdeauna.

Cunosc nişte părinţi care au strâns câte 200 de lei pentru serbarea de iarnă, cu tot cu dovezile de recunoştinţă. Iar în acea clasă sunt copii cu trei sau chiar patru fraţi. Şi nu contează. Pentru că ea, mamacareseocupădetot, a decis. Şi doar ea are voie să o facă. Restul pot doar să fie de acord. Nu eşti?! Ntz, ntz, ntz, foaaarte urât din partea ta! O să fii spusă lu' tovarăşa, trasă de urechi la şedinţă şi... mai vedem noi! Un sfat: dacă sunteţi în momentul acesta cu o astfel de mamăbună în viaţa voastră, încercaţi să o ignoraţi. O să fie greu la început, pentru că se agită mult şi vorbeşte tare – dar serios, nu are ce să facă dacă voi nu vreţi, de exemplu, să daţi 200 de lei pentru serbare. Şi sper că nu vreţi, ok? E mult; serios, chiar mult! Adică înmulțiți cu numărul de copii dintr-o clasă și vedeți ce obțineți. De multe ori, această mamă nu este singură. Are și ea acoliții ei – alte mamelafeldebune. Sincer, când am dat prima oară de ele, mi s-a părut o glumă proastă. Acum, că am scăpat de ele (da, se poate), îmi dau seama că, de fapt, sunt și ele la fel de pierdute în lumea asta ca mulți dintre noi. Prin urmare, cu voia dumneavoastră, aș vrea să le spun câteva vorbe:

Dragi mame atotștiutoare din școli și grădinițe.

Sunt sigură că tot ceea ce faceți este, în mintea voastră, pentru binele copiilor. Doar că nu toți adulții acceptă cu plăcere ca cineva să le dicteze ce trebuie să facă: mulți dintre noi dorim să luăm singuri decizii. Chiar și doamnele sau domnii profesori, învățători sau educatori, cred că ar putea să se simtă încurcați de atâta spirit de inițiativă.  Mă tem că dorința voastră de a-i proteja și a le arăta recunoștință ajunge să le facă un mare deserviciu.

În primul rând, o doamnă sau un domn nu mai umblă în zilele noastre cu o suită de aplaudaci după el. Iar acești oameni au nevoie să fie și să rămână cu adevărat o doamnă sau un domn în ochii copiilor și părinților lor, fiindcă acesta este primul pas către o relație pe termen lung. E sub demnitatea lor să tot fie înconjurați de un grup gălăgios care se agită brownian la fiecare serbare, excursie, ședință, Paște, Crăciun sau zi de naștere. Asta nu face decât să le scadă din stima noastră, a celorlalți.

Iar în al doilea rând, de multe ori vă luptați cu atâta îndârjire pentru o cauză la care nu ne-ați convins să aderăm încât cauza e din start pierdută; chiar și atunci când o acceptăm, o facem cu bunăvoința cu care acceptăm prostiile unui copil neștiutor, amuzați de ce-i trece prin minte. 

Acum un an vă povesteam  că mi-aş fi dorit ca pentru o dată să fie lăsaţi copiii să-şi organizeze singuri serbarea. Vă spuneam atunci pe scurt, câteva idei care ar contribui în opinia mea deopotrivă la reuşita unei serbări cât şi la stima de sine a copiilor, adăugând o experienţă în plus şi un strop de independenţă.

Ei bine, anul acesta, la şcoala cea nouă unde am mutat-o pe Ana, minunea s-a întâmplat. Copiii au fost anunţaţi că pentru sfârşit de clasa a patra îşi vor imagina singuri serbarea. Ei bine, deja a decis fiecare ce să facă – şi-au propus să facă o scenetă după Familia Addams (Ana va fi regizor), alţii vor să danseze, unii vor să cânte. Idei sunt destule, iar învăţătoarea chiar îi lasă să se organizeze. Probabil că unii ar spune că „vai de mine, îi lasă așa, de capul lor?!” Eu cred că de-aia îl au – ca să-l folosească.

Şi pentru că am schimbat școala (pe cea de care aparțineam, by the way) cu alta din cartier, iată că am scăpat, se pare, şi de grupul mamelorcareseocupădetot. Sau cel puţin nu s-a manifestat până acum – sau a fost deja anihilat în trecut. Pe scurt, serbarea de Crăciun va fi în clasă. Şi nu va fi o SERBARE, ci un Secret Santa între copii (la sugestia învățătoarei). Concret, fiecare copil a tras dintr-o pălărie numele unui coleg căruia va trebui să-i facă un cadou simbolic, în ultima zi de şcoală, înainte de vacanța de Crăciun, în valoare de maxim 20 de lei.

Am sfârșit prin a o întreba eu pe Ana dacă nu vrea să vorbească cu ceilalți colegi și, împreună, să-i facă și doamnei o surpriză. Un desen, o decorațiune de Crăciun, o felicitare cu numele tuturor, sau ce cred ei de cuviință. E decizia lor – un sentiment neprețuit la orice vârstă.
luni, 7 decembrie 2015

Şoferul de taxi

Am deschis uşa barului şi am dat buzna pe trotuarul înfăşurat în întuneric, lăsând în spate râsetele, muzica şi platourile cu gustări colorate, asezonate ici, colo cu câte un ciorchine de strugure. Gata şi cu serata! Puteam să mă duc şi eu în sfârşit acasă. Am dat să merg pe strada ce se întindea în faţa mea precum o palmă întinsă. Brusc, o durere ascuţită mi s-a împlântat în talpă, ţintuindu-mă în mijlocul străduţei luminată de faruri şi beculeţe de Crăciun. Dacă ar fi fost vară, mai că m-aş fi descălţat şi aş fi plecat cu tocurile la subraţ, dar aşa, tot ce-mi rămânea de făcut era să caut un taxi.

Mă târăsc cu chiu, cu vai până în Romană, scanez maşinile, companiile, tarifele şi figurile şoferilor. Până la urmă aleg un grăsun cu fălci căzute şi burta lipită de volan. În maşină miroase îngrozitor a tocană. Bine măcar că e sătul, mă gândesc şi mă trântesc pe bancheta din spate cu nasul băgat în şalul de la gât cu urme de parfum şi cu ochii la luminiţele ce sclipesc bezmetice din toate părţile. Zic unde mergem şi pornim.

Decide singur pe unde să o ia şi din felul în care se bagă şi claxonează pare genul de persoană prea puţin dispusă să negocieze. El e genul care ştie şi asta se simte până la mine, în spate. Nu încearcă nicio conversaţie. Orice comentariu de-al meu – ia uite, au dat drumul la beculeţe! Uite şi la femeia asta cum traversează pe roşu! – este întâmpinat cu o uşoară ridicare din sprâncene care, acum observ, sunt subţiri şi efeminate. Le-am zărit o secundă în oglindă pentru ca apoi să nu-i văd decât ceafa imensă care-mi tăia brutal vizibilitatea, învelită precum o halcă de carne într-un guler cu miros înţepător de ceapă călită.

Îmi sprijin fruntea de geam şi dacă scaunul lui nu mi s-ar fi lipit de genunchi, poate că aş încerca să-mi scot un pic pantofii. Mai ales stângul mă omoară. Dar nu pot să fac nimic, nici măcar să mă mut mai spre dreapta nu reuşesc. N-am loc să-mi mişc picioarele şi nu îndrăznesc să-i spun nimic. Nu pare genul vorbăreţ.

— Când se face verde, o să vă rog să o luaţi drept înainte şi să opriţi vizavi de Mega Image.

Arunc un ochi pe ceas. Până-n zece lei. Îmi scot discret portofelul. O singură hârtie. De o sută.

— Să ştiţi că nu am mărunt, aşa că...

Se întoarce pe trei sferturi spre mine şi scaunul scoate un geamăt de sub fundul lui. Are pungi sub ochi şi fălcile aproape că-i stau de o parte şi de alta a gâtului. Mârâie:

— Hmmm, deci vă plimbaţi cu taxiul ca să faceţi rost de mărunt pentru mâine dimineaţă.

Îmi repet în gând vorbele lui. O dată... încă o dată. Mă dau bătută: nu ştiu ce vrea să spună.

sâmbătă, 5 decembrie 2015

Pe cuvânt de onoare că există

– Dă-ţi cuvântul de onoare că nu tu eşti Moş Crăciun!

Se ţine dreaptă în faţa mea, cu picioarele bine înfipte în pământ şi cu vocea tremurândă. Mă uit la ea şi ştiu că momentul acela a venit. Ştiu că acum nu va mai fi ca anul trecut când m-a sunat la birou şi mi-a zis „ştii, copiii de la şcoală mi-au spus că părinţii sunt de fapt Moş Crăciun. E adevărat?” Atunci am întrebat-o ea ce crede. Şi am decis să vorbim acasă. Doar că în seara aia a venit la mine, m-a luat de mână şi mi-a şoptit cu o voce mică, de fetiţă, „în legătura cu discuţia noastră, nu cred că vreau să vorbim. Eu cred şi îmi e de ajuns.”

Dar acum, uite-o în punctul acela unde nu mai există drum de întors: la cuvântul de onoare, fără de care omul nu e nimic – sau ce-ar rămâne din el ar fi infim şi fără rost.


joi, 3 decembrie 2015

The Garden Resort

Dragii mei, nu stau mult cu voi, că sunt pe fugă. Dar m-am gândit că dacă tot vine iarna şi zăpada şi mai ales vacanţa, poate vreţi idei de locuridefugitcuplozii. Iar eu tocmai ce am descoperit unul. Îi zice Garden Resort şi este hăăăăt în vârf de deal, în Moeciu de Jos. Ce e bine este că la prima vedere, hotelaşul ăsta nu pare să împartă dealul pe care stă cu nimeni. Mă rog, ar mai fi o proprietate niţel mai la vale, la vreun kilometru şi încă un han şi mai în jos, dar în rest linişte şi pace. Mulţi copaci, multă zăpadă (da, da, noi am avut zăpadă suficientă de o tăvăleală bună), soare care coboară agale peste pădure şi munţi, peisaj de vis şi un vin fiert absolut delicios.

Resort-ul e foarte fain. E ţinut de o familie cu copil relativ mic (parcă ziceau că e în clasa a doua) şi uite aşa se explică prezenţa unui maldăr de jucării, cărţi de joc, săbii, sănii, dar şi a  unei pisici negre, la care se adaugă doi iepuraşi, cinci papagali şi un pui de prepeliţă. Plus vreo două acvarii şi o masă de biliard. În curte era un Saint Bernard uriaş, dar ţinut în cuşcă, plus câteva leagăne, un tobogan şi ditamai panta numai bună pentru săniuş. Aşadar chiar şi copiii singuri la părinţi şi fără parteneri de joacă tot au ce face.

Mi-a plăcut mult că patronii s-au gândit să nu facă un singur living generos unde să se înghesuie toată populaţia din hotel, ci să creeze mai multe spaţii în care lumea să se poată retrage în funcţie de nevoi şi număr de persoane. Adică puteai să te afunzi într-un fotoliu şi să stai liniştit de vorbă cu prietenii, cu o ceaşcă de cafea sau de ceai în faţă, puteai la fel de bine să te uiţi cu familia la televizor sau să joci biliard sau să te duci în restaurant la beri şi fripturi. Restaurantul este un mare plus. În primul rând pentru că, fiind în vârf de munte, departe de orice, e neplăcut să trebuiască să te sui în maşină de trei ori pe zi pentru orice îmbucătură. Apoi, ai mic dejun care intră în preţul camerei şi este foarte generos. Pe lângă ceea ce am comandat din meniu, personalul ne-a oferit din partea casei, în fiecare dimineaţă, câte ceva bun de tot: ba o zacuscă, ba nişte paté de casă sau nişte salată orientală cu macrou afumat. Absolut delicioase şi mai ales, oferite în nişte recipiente generoase ca să nu riscăm să ne batem pe ele. Apoi, deşi pe masă există nişte variante tipărite de meniu, poţi să le combini după bunul plac atât timp cât te limitezi doar la ceea ce figurează în ele. Meniul de mic dejun diferă de cel obişnuit. Poţi lua şi la pachet dacă ai un copil mai mofturos. În plus, nu există limitări la cafea sau ceai. Vreţi trei cafele, comanzi trei şi gata! Şi e cafea bună, la expresor, nu d-aia deprimantă, în cafetiere negre de plastic.

Mâncarea la restaurant este bună spre foarte bună. Ciorbele sunt excelente, la fel şi gujoanele de pui care au devenit rapid felul preferat al copiilor. Cartofii prăjiţi sunt d-ăia adevăraţi, făcuţi de ei, ca şi murăturile şi varza acrită. Papanaşii sunt chiar cu brânză de vacă. Frigăruile de porc mi s-au părut cam grase şi unele preparate un pic cam fade, dar probabil că ideea era să ţi le condimentezi după gust. Oricum, una peste alta am mâncat foarte bine, personalul este foarte amabil şi zâmbeşte tot timpul, copiii sunt răsfăţaţi şi lăsaţi să se dea înclusiv cu trotineta prin restaurant. Deci da, mi-a plăcut. Şi mi-a plăcut felul în care au ales să-şi decoreze hotelul. Există o unitate a detaliilor atât în spaţiile comune, cât şi în camere. Stilul este încărcat, dar reuşeşte să-ţi dea senzaţia de căldură şi de intimitate, nicidecum de kitsch. E chiar frumos ce au făcut oamenii ăia acolo şi per total arată mai degrabă ca vila la munte a unei familii mai înstărite decât ca un hotel.

Am totuşi şi trei critici de formulat. Prima şi cea mai importantă este fumatul. Deşi în spaţiile comune nu am simţit miros de ţigară, în restaurant se putea fuma. Culmea este că în primele două zile nu a aprins nimeni nicio ţigară. Toţi fumătorii- marea lor majoritate părinţi- alegeau să se ducă afară să fumeze. Până când într-o seară s-au strâns trei grupuri refractare şi făr' de copii şi care ne-au împuţit. Aşa am aflat că fumătorii sunt toleraţi în restaurant că altfel pleacă şi nu vrem asta, după cum mi-a zis mie şeful de sală. Partea bună este că din ce am văzut eu, nicăieri altundeva nu se mai fuma în interior.

A doua bilă neagră: camerele nu au balcon. Nu e grav, dar e un inconvenient, mai ales dacă vrei să fumezi o ţigară sau să laşi ceva la răcit. Şi aici intervine şi punctul numărul trei: în camere nu există frigider sau minibar. Ceea ce nu e foarte plăcut.

Şi dacă tot v-am spus că odată ajunşi la Garden Resort sunteţi mai mult sau mai puţin dependenţi de restaurantul şi barul lor, hai să vedem şi nişte preţuri. O variantă este să vă uitaţi aici.  Preţurile variază în funcţie de perioadă şi de tipul de cameră: o dublă este între 140 şi 160 de lei pe noapte şi un apartament este la vreo 250 lei pe noapte. La mâncare, o ciorbă este cam 14 lei, o porţie de gujoane de pui e undeva spre 18, o bere Ciuc mică este 10 lei şi să ştiţi că oferta la beri era limitată. Papanaşii sunt undeva la 15 şi clătitele la vreo 10.

Dacă vă plictisiţi de dealul personal pe care e cocoţată vila, puteţi să faceţi ce am făcut noi: ne-am dus la Cheile Grădiştei, am lăsat copiii să zburde sănătos în zăpadă, am fost la Fundata şi am băut un vin fiert, am mâncat nişte sarmale bune şi a doua zi ne-am dus în satul Peştera unde am găsit o coamă de deal plină de omăt şi am profitat la maxim de ea. Nu eram decât noi, un măgăruş, nişte oi şi o minune de curcubeu care se sprijinea între două dealuri albe şi pufoase.

Bun, cred că v-am spus tot. Acum vă las, că mă grăbesc. Ah, încă ceva: acesta nu este un post publicitar. Ca să nu-mi aud vorbe.





vineri, 27 noiembrie 2015

Feminism

Îmi plac femeile care se coafează,
Care se machiază,
Care croşetează
Şi se epilează.

Care se rujează
Şi care dansează.
Care fumează
Şi care şofează.

Şi aberează
Şi se enervează;
Care pozează
Şi exagerează.

Care flirtează
Şi memorează,
Psihanalizează
Şi comentează.

Şi din când în când
Îmi plac şi cele 
care visează. 

joi, 26 noiembrie 2015

Gloria şi unicornul magic

Când era Ana mea mică, mititică, am cunoscut-o pe Daria. Tot blondă. Tot cu gura până la urechi. Tot la Universitar născută. Tot vreo zece luni. Tot în căruţ. Tot cu mama la plimbare. Dar ea nu era mică. Era...minusculă. Precum zânişoarele din poveşti care apar noaptea dintr-o floare. Totul era perfect, era acolo, dar mic, fragil, aproape transparent. Doar zâmbetul era la fel de mare ca al oricărui copil. Şi dragostea mamei. Cristina născuse prematur. Cu vreo zece săptămâni înainte de termen. Nu şi-a luat prunca în braţe, ci în palme. Şi a reuşit să o facă mare. Dar nu toţi reuşesc. Şi de asta e nevoie de ajutor şi de implicare.

Aşa că, o mână de oameni minunaţi printre care trei bloggeriţe pe care le cunosc personal, le admir pentru talent şi le invidiez pentru disponibilitate şi implicare- Laura Frunză, Miruna Mărgărit şi Ana Nicolescu împreună cu încă două nume de care am auzit vorbindu-se de foarte bine- Tily Niculae şi Monica Popescu, jurnalist la Itsy Bitsy, au compus şi înregistrat o poveste de Crăciun pentru a veni în sprijinul copilaşilor născuţi prematur.

Iată ce scrie Laura Frunză pe blogul ei despre proiect: Este o poveste minunată despre un copil prematur, o soră mai mare care vrea să fugă de acasă şi magia adevărată a unui unicorn de pluş. Şi, mai presus de toate, este despre dragostea părinţilor pentru toţi copiii lor şi despre atenţia pe care pot sau nu pot, uneori, să le-o acorde.

Aşadar o poveste frumoasă pe care Asociaţia Unu şi Unu, singura asociaţie de părinţi care luptă pentru drepturile prematurilor o va lansa împreună cu partenerii ei sâmbătă, 28 noiembrie, la ora 11h00, la Afi Palace Cotroceni, în zona bradului de Crăciun. Evenimentul este deschis publicului larg.

Dar nu v-am spus cum se cheamă povestea! Se numeşte Gloria şi unicornul magic şi se va putea descărca sub formă de audiobook online sau comanda sub formă de CD de aici, începând cu 28 noiembrie 2015. Banii încasaţi în urma vânzărilor vor fi donaţi în întregime către Asociaţia Unu şi Unu.

Eu nu pot ajunge pentru că nu voi fi în Bucureşti. Dar dacă voi sunteţi prin preajmă, vă recomand cu drag acest eveniment. Am un feeling că este o poveste foarte reuşită. La cum le ştiu eu pe doamnele astea de au scris-o, nici nu are cum să fie altfel.




marți, 24 noiembrie 2015

Pe dos

Nu, nu eu sunt întoarsă pe dos, ci ea, cărticica din fața mea ce se dorește, conform descrierii de pe copertă, să fie o culegere de poezii cu prostii pentru copii. Povestea ei este una frumoasă. De fapt, povestea noastră, a mea și a Anei, din jurul  acestei cărți este una frumoasă. Ne-am dus și noi la Gaudeamus, la spartul târgului. Adică, chiar așa, cu câteva ore înainte de închidere, iată-ne bulucindu-ne printre oameni, doar, doar apucăm și noi să prindem ceva. După două capturi de la editura Arthur, Ana s-a oprit în fața standului celor de la Vellant. Adevărul este că oamenii ăștia au niște cărți atât de frumos desenate, încât e greu să nu-ți atragă privirile. A pus infanta mâna pe o cărticică, a început să o răsfoiască și două minute mai târziu, dă-i și râzi. Nu știu dacă voi știți cum râde fie-mea. Apăi, ea este persoana care poate să facă o sală întreagă de cinema să se prăpădească de râs doar auzind-o cum face.

— Ce-ai găsit de te amuzi așa de tare?

Cu gura până la urechi, cu vocea sugrumată de hohote și cu o criză de sughiț la purtător (râde până face crize de sughiț), vine spre mine fluturând o cărticică.

— Mama, hai să-ți citesc poezia numită „Pârț”:

În autobuzul două sute nu știu cât
Deodată a mirosit urât
Îl el erau un domn și-o doamnă tristă
Un chitarist și-o chitaristă
O casnică păroasă
Cu doi câini de rasă
Un om al străzii fericit
Într-un sac vechi de dormit
....

Hmmm, măi dar poezia asta este chiar haioasă! Îi iau cartea din brațe și mă uit pe copertă: Pe dos (scris cu literele pe dos), de Carmen Tiderle. Încep să o răsfoiesc și... nu mă mai opresc. (Aveți grijă că după două-trei, poezii, începeți să vorbiți și voi în rime și prostii!)

Este o carte de poezii cu foarte mult umor, al unui autor inteligent și plin de vervă care a știut în câteva pagini să aducă pe hârtie tot universul copilului din ziua de azi, cu micile lui probleme și cu micul lui univers populat de întrebări existențiale, de piese de Lego, de hamburgeri nesănătoși, de minciunele, de caca și de pipi, de plușuri, de ouă Kinder, de căpcăuni, de exerciții de matematică, de certuri și de frici; uneori apare și o puță, alteori doar o pisicuță.

Nu am putut pleca fără această carte de la târg. Nu am putut pentru că Ana mi-a spus foarte clar – ai trei opțiuni: ori mi-o cumperi, ori mi-o cumpăr din banii mei, dar cum nu am, tot tu trebuie să-mi dai, ori eu rămân aici să o citesc pe toată. Și am luat-o. Și a devorat-o.

Cartea Pe dos urmează să fie lansată joi, 26 noiembrie, de la orele 19:00, la Ceainăria Cărturești Verona. Dacă ea nu ar fi avut teme și eu multă treabă, zău că mi-aș fi dorit să ajung să o felicit pe autoare pentru talent și idee, iar pe ilustratorul Vali Petridean pentru minunățiile de le-a imaginat pentru cartea de față. Desenele sunt absolut fenomenale. De altfel, editura Vellant cred că este una dintre puținele care iese în evidență prin ilustrația de carte. Mai mult decât povești, cărțile lor sunt adevărate albume. Apropo, să știți că tocmai ce caută ilustratori, dacă este cineva dintre voi interesat.

Despre Carmen Tiderle am aflat că a fost director de creație la Leo Burnett, așadar cu atât mai mult merită toată încrederea pentru această carte. Conform anunțului de lansare, cartea va fi iubită de copii tocmai pentru că este scrisă pe limba lor adevărată și despre lumea lor adevărată.

Ana stă cu ea pe birou. Pur și simplu, este gura ei de aer când obosește la teme să scrie despre ce trebuie și nu ce simte.

luni, 23 noiembrie 2015

Un pic mai bine

Şi cum stăteam aşa, pe trotuar, învelită bine într-un mănunchi de raze de toamnă târzie, tot aerul din jur a început să vibreze de muzică. O voce venită parcă de nicăieri, de sus sau poate de prin ramurile cu veşmânt colorat şi foşnitor, de după nori sau poate de acolo, dintre pereţii albi ce se ridicau drept în sus, unindu-se în vârf, în formă de clopotniţă. M-am întors după muzică şi m-am lăsat dusă, ca-ntr-o vrajă, spre uşa mare şi greoaie. S-o împing? Să intru? Oare de cât timp nu mai intrasem într-o biserică? Şi de ce? Fără motiv sau încrâncenare, fără convingere că este sau nu este, ci pur şi simplu, pentru că simţeam că lipsea de acolo ceva care să mă ajute să mă las de gânduri şi să fiu doar eu.

Am împins cu degetele răsfirate uşa masivă de lemn, mai mult în căutarea muzicii decât a liniştii. Pentru o clipă, m-am speriat că odată înăuntru, vocea aceea ireală se va opri mulţumită parcă pentru că m-a adus unde voia ea. Dar nu, cânta în continuare şi cânta atât de frumos încât am ales să las toamna de afară pentru câteva minute şi să rămân să mă bucur. Mi-am rotit privirea pe pereţi şi-n jur. Erau cinci sau şase oameni cu totul. Doar unul în genunchi, cu mâinile ridicate şi palmele deschise, întoarse spre cer. Şi doi preoţi care slujeau pe limba lor, în armenească. O limbă care îmi aduce aminte de un pumn de pietricele ce se rostogolesc la vale, ciocnindu-se unele de altele. 

Prima dată când am auzit limba asta, eram la grădiniţă. Şi acolo m-am împrietenit cu o fetiţă pe jumătatea armeancă. Şi ea m-a învăţat o poezie cu o broscuţă pe care o mai ştiu şi acum, dar nu ştiu s-o scriu. Şi aşa, cu vocea aceea venită parcă de nu ştiu unde, m-am trezit că-mi spun în minte, ca pe o mantră, poezia cu broscuţa. Atunci, pentru câteva minute, cât toamna cea nebună îşi făcea de cap pe afară, am stat şi mi-am adus aminte de mine şi de Irina cea pe jumătate armeancă, dar şi de Ada din Canada şi de alţi armeni de i-am cunoscut la Sinaia, unde mă duceam când eram mică. Şi uită-te acum la mine: patruzeci de ani! Ce-a mai trecut timpul şi ce copil mare am! Şi tot ce-mi doresc este să fie pace şi să ne fie bine şi să fim împreună şi să ne bucurăm unii de alţii şi unii pentru alţii. 

Atâtea gânduri în doar câteva secunde. Gânduri doar pentru mine într-un loc umplut cu muzică şi picturi frumoase, cu nişte preoţi ale căror cuvinte nu le înţelegeam. Şi atunci mi-am dat seama că de asta aveam nevoie. De o fărâmă de frumos pe care să o iau în palme şi să mă bucur de ea, fără cineva prin preajmă care să-mi spună ce şi cum, care să mă înveţe şi să-mi povestească,  astupându-mi porii cu cuvinte şi poveţe. Cinci minute cu mine. Un respiro. Atât şi nimic mai mult. Suficient cât să arunc o privire în interior şi să văd dacă totul e bine. Fără nicio altă obligaţie.  Fără vinovăţie sau angajamente. Doar eu şi vocea aceea ireal de frumoasă venită parcă din altă lume. Şi uite aşa, cu muzica în spate precum o gazdă bună care m-a petrecut până la ieşire, am plecat din Biserica Armenească în toamna de afară, un pic mai bine.
vineri, 20 noiembrie 2015

Despre organizare

...sau mai degrabă despre lipsa ei. Nu totală, dar într-un procent suficient de mare încât să devină deranjant. Este vorba de evenimentele consacrate copiilor. De-a lungul timpului, am ajuns la fel de fel de ateliere, expoziţii sau manifestări dedicate celor mici. De fiecare dată m-am dus unde mi s-a părut interesant şi nu neapărat unde am fost invitată. Spun asta pentru că, făcând din start o selecţie a evenimentelor, a însemnat că am fost atrasă de temă şi de idee şi în consecinţă, aşteptările au fost pe măsură.

Hai că deja vă simt cum bateţi din picioare şi ţipaţi în faţa ecranului treci, femeie, la subiect!. Am fost la expoziţia Kids in Pyramids de la Mall Promenada. Vă povesteam aici despre ea. Ideea mi s-a părut foarte interesantă şi m-a încântat de la bun început, mai ales că Ana are fel de fel de cărţi despre Egipt şi într-o vreme chiar citea vârtos despre zeii egipteni. Sigur, având în vedere că totul urma să se desfăşoare într-un mall şi să dureze 45 de minute, nu am pornit la drum cu aceleaşi pretenţii cu care aş fi pornit spre vreun muzeu. Dar mă aşteptam să se întâmple ceea ce scria că se va întâmpla- de fapt, asta e una din marile mele probleme în viaţă să cred că lucrurile vor fi aşa cum mi s-a spus că vor fi. În cazul de faţă, am aşteptat, în primul rând, ca expoziţia să dureze 45 de minute. Adevărul este că s-au scurs trei sferturi de oră între momentul când am dat-o pe mâna mentorilor şi cel în care mi-a fost predată înapoi, doar că cel puţin vreun sfert de oră a durat costumarea copiilor, apoi încă nişte minute bune- vreo zece,  înmânarea diplomelor. Bref, atelierul a durat undeva la vreo 20 de minute. Noroc că eram şi cu un tată fără planuri care a rămas pe loc şi a preluat copiii la final, pentru că eu şi cu o altă mamă, ne-am înfipt în nişte reduceri şi nu aveam în minte să le le abandonăm mai devreme de cele 45 de minute promise de organizatori.

Punctul doi: peste tot unde s-a făcut reclamă acestei expoziţii, scria negru pe alb cu alfabet latin şi nu cu hieroglife, că evenimentul se adresează copiilor între 5 şi 12 ani. Cinci, da?! Nu trei, nu patru, nu trei şi câteva luni. Păi, dragi părinţi, dacă cineva s-a gândit să precizeze vârsta minimă, poate că a făcut-o spre binele copilului dumneavoastră. Poate că ştia că fetiţa aia mică, mică, care se ţinea strâns de mâna mentorului la insistenţele mamei că să nu mergeţi repede, că ea nu poate şi să nu o scăpaţi din mână, că se sperie nu avea ce să caute acolo. Şi nici băieţeii ăia minusculi care înotau în costumele de faraoni. Iar voi, dragi mentori, dacă vedeţi că părinţii nu respectă regulile, apăi nu le încălcaţi şi voi! Mai mult, ca să nu se supere nimeni, niciun copil să nu bâzâie şi nici o mamă să nu protesteze, aţi acceptat într-un final să formaţi un grup de douăzeci şi opt de copii pe numărate. Ştiţi ce s-a întâmplat apoi? De exemplu, fetiţa de opt ani a prietenei mele a fost în mod constant împinsă de nişte băieţei mai mărişori şi dată la o parte, astfel încât nu a văzut şi nu a auzit nimic. Sigur, voi nu aveaţi cum să observaţi asta pentru că era imposibil să aveţi în ochi aproape treizeci de copii înghesuiţi într-un spaţiu mic de tot. Tot pentru că au fost aşa de mulţi copii acceptaţi în grup, a durat imens costumatul lor şi înmânare diplomelor, aşa că plimbarea imaginară prin Egiptul antic s-a desfăşurat în goana calului. 

Sunt intrigată să văd cum o idee bună, frumoasă, interesantă, pentru care au muncit atâţia oameni, ajunge să-şi piardă din farmec pentru că nu putem pune în practică ceea ce  ne-am angajat că facem. Am spus că nu este pentru copii mai mici de cinci ani? Păi să nu fie. Sigur, nu o să cerem certificatul de naştere, dar când vezi că piciului de lângă tine îi cade cuşma de faraon pe ochi, calcă pe anteriu şi cere o lopăţică să se joace în nişip e clar că nu e de el. Am spus că tururile se fac la fiecare 45 de minute cu cincisprezece copii? Păi când vine al şaisprezecelea, rugaţi-l frumos să aştepte. Şi da, poate că unii părinţi se vor enerva şi da, poate că unii vor pleca fără să mai aştepte şi da, poate că organizatorul va pierde nişte bani, dar va câştiga respect pentru că uite, domnule, se poate şi la noi!

Oricum, încă nu e timpul pierdut. Expoziţia este deschisă până pe 4 decembrie şi este frumoasă. Echipa chiar a muncit acolo. Ideea cu costumele este genială, poveştile probabil că sunt interesante (Ana nu a reuşit să audă mare lucru), iar mentorii par drăguţi. Deşi, cu riscul să greşesc, nu mi s-au părut chiar genul acela de tineri entuziaşti, pasionaţi de ceea ce fac- în situaţia de faţă de istoria Egiptului antic. Dar cu treizeci de copii agitaţi şi unul de nici trei ani de mână, cred că şi lor le-a fost greu să-şi menţină entuziasmul.

Ca un ultim sfat: cred că e recomandabil să nu vă duceţi în weekend, când mall-ul e oricum foarte aglomerat. În timpul săptămânii e posibil să fie mai tihnit şi deci mai profitabil pentru toată lumea. 
marți, 17 noiembrie 2015

Paris, mon amour!

Au trecut patru zile de la atentatele de la Paris. Recunosc că m-au redus la tăcere. Ca și incendiul din Colectiv. Pentru că atunci când moartea e foarte aproape de mine – mă rog, cel puțin eu așa am simțit-o –, tristețea mă reduce la tăcere. Nu numai tristețea, dar și consternarea. În fața nedreptății. A felului cum lumea se întoarce cu fundul în sus. Și nu doar lumea mare, ci și lumea mică, asta a noastră, asta de zi cu zi.

Am văzut revoltă și indignare. În lume și online. Că de ce s-au apucat cu toții să-și pună steagul Franței peste poza de profil și de ce nu au făcut la fel și cu steagul Libanului? Dacă ar fi să renunț complet la simbolistică și să privesc lucrurile la rece, aș spune că decizia a fost mai mult sau mai puțin a Facebook-ului. Concret, pentru Liban nu a existat aplicația care să-ți permită să faci schimbarea într-un singur clic. Pentru Paris, da. De altfel, nimeni din cei ce acuzau de parti-pris nu aleseseră cu o zi înainte să posteze niciun cedru la pozele lor de profil şi sincer nici nu ştiu câţi ştiau de atentatul din Beirut pe care presa din lume l-a readus în discuţie cu ocazia a ceea ce s-a întâmplat în Franţa. Atenţie, am spus „readus”, nu „adus”, pentru că subiectul a fost discutat în jurnale şi agenţii. Oricum, dat fiind ceea ce s-a întâmplat, se pare că aplicații de genul Recherche Paris vor exista pe reţele și pentru alte zone din lume.

Dar, cu riscul să isc polemici, aş spune că motivul pentru care mulți au ales steagul sau simbolurile Franței la poza de profil ar trebui să fie evident: mai mult decât solidaritatea cu poporul francez, cu victimele și familiile lor, gestul a decurs dintr-un sentiment de apartenență. Că ne place sau nu, Franța va fi întotdeauna mai aproape de marea majoritate a românilor decât Libanul, Tunisia sau Egiptul. Atenție, nu vorbesc de victime; nu vorbesc de francezi, ăia pe care toată lumea îi acuză de avariție, de xenofobie sau de accese de superioritate. Atentatele de la Paris au durut pentru că au lovit exact Parisul și valorile sale. Şi prin asta, toată Europa. Sigur că orice suferință și orice nedreptate din lume este de condamnat. Dar hei, nimeni nu ar fi ales să-și schimbe poza de profil cu simbolurile Franței în urma accidentul feroviar din Alsacia în care au murit cel puțin 11 persoane, 12 au fost grav rănite și alte 25 sunt în stare critică. S-a întâmplat a doua zi după atentate. Nici măcar Franța nu a avut puterea să dezbată prea mult subiectul, deși printre victime sunt mulți copii. Mai mult, este vorba despre un număr de victime aproape egal cu cel din atentatul de la Charlie Hebdo. Aşadar, până la urmă, cu părere de rău, hai să spunem că nu despre victime este vorba. Nu despre numărul lor, despre cine sunt ele, câți ani au și de unde sunt. Ci despre noi. În cazul de față, noi, europenii. Este absolut omenesc (da, știu, suntem o specie dotată cu egoism necesar instinctului de supraviețuire) să ne gândim la viața noastră atunci când auzim de moartea altora sau de un potențial pericol de moarte. Este exact ca atunci când auzi de moartea unui om şi parcă ai nevoie să auzi câţi ani avea şi din ce cauze a murit, ca să vezi dacă eşti sau nu în pericol. Iar acum suntem. Pentru că s-a întâmplat în Paris. Şi nu în Liban. Deşi atacatorul e acelaşi, nu distanţa este cea care ne face să ne trezim afectaţi mai mult de ceea ce s-a întâmplat în Franţa – şi nici numărul de morţi. Ci faptul că în mintea noastră Libanul este o zonă asociată cu războaie şi instabilitate, cu Hezbollahul şi deci cu violenţa. Asta nu face crima mai puţin oribilă, dar este ca şi cum mortul de care tocmai am auzit ar fi avut deja 90 de ani.

În schimb Franţa, lovită crunt a doua oară în mai puţin de un an, este una din părţile cele mai frumoase şi de invidiat  ale unui întreg în care ne-am luptat ca disperaţii să ajungem: UE. Atentatele de la Paris au lovit Europa direct în plex. Au fost ucişi oameni de 19 naţionalităţi. Inclusiv doi români, părinţii unui copil de un an şi jumătate. În urma atentatului, cu toţii am simţit că ne-au fost atinse valorile, călcate în picioare, şi asta a durut, a terifiat şi a provocat valul de panică şi de solidaritate ulterioară. O să fiu chiar şi mai directă: nu știu dacă toți cei care s-au declarat solidari cu Franța și Parisul sunt într-adevăr francofoni, trăiți pe acolo, cu studii sau prieteni în zonă, cu piesele lui Molière citite și filmele lui Truffaut văzute. Dar atunci când ne gândim la viața noastră, cu micile ei bucurii, cu lucrurile care ne fac plăcere sau pe care am dori să le facem, Franța este acolo. Pentru vacanțe, pentru Disney, pentru vreo bursă pentru copiii noștri, pentru felul în care știu oamenii ăia să se distreze, pentru croissante și un vin bun, pentru baghete calde la prima oră, pentru Luvru și cozile de la Tour Eiffel. Acest Paris, mon amour, pe care îl vedem scris pe atâtea t-shirt-uri, are un sâmbure de adevăr. Ca și „I♥NY”. Ambele sunt orașe-simbol ale Occidentului. Ale traiului bun şi sigur. Oraşe la care noi, românii, râvnim. Câte tricouri ați văzut voi cu Beirut pour toujours? Nu că ar fi ceva rău în asta, dar încă o dată, a-ți nega apartenența la anumite valori culturale în numele unei solidarități de facto mi se pare cel puțin ipocrit. E normal să fiu mai speriat, mai afectat și mai îndurerat atunci când se îmbolnăvește cineva din familia mea decât atunci când se întâmplă în vecini sau într-o casă străină.

Mila a fost aceeaşi pentru toate victimele, fie ele din Franța, Egipt sau Liban. Spaima a fost însă diferită. Şi cred că doar despre asta a fost vorba atunci când lumea s-a solidarizat cu Parisul, mai mult decât a făcut-o cu Libanul, Tunisia sau Nigeria. Şi nu mă refer  doar la lumea asta a noastră, mică, de zi cu zi, ci şi la cea mare. Pentru că marţi 17 noiembrie, la Bruxelles, ţările membre ale UE au aprobat în unanimitate cererea Franţei de activare în premieră a clauzei de solidaritate din Tratatul de la Lisabona, care prevede că dacă un stat membru face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state sunt obligate să-i acorde sprijin şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv militare.
joi, 12 noiembrie 2015

Piramide şi mumii şi-un bilet pentru copii

Dragii mei şi mici şi mari, dar mai ales dragele mele, ce-aţi zice dacă v-aş oferi o oră doar pentru voi şi o super distracţie pentru copiii voştri? Şi nu, nu trebuie să staţi lângă ei, altcineva se va ocupa şi de amuzamentul, dar şi de culturalizarea lor. Căci este o distracţie cu iz intelectual, după cum o să vedeţi în cele ce urmează.

Aşadar, Mall Promenada îi aşteaptă pe toţi copiii cu vârste între 5 şi 12 ani să descopere Egiptul Antic în cadrul expoziţiei interactive Kids in Pyramids. Evenimentul a început pe 10 noiembrie şi are loc zilnic, până pe 4 decembrie, între 9h00 şi 20h00, la nivelul 1 unde o echipă de mentori îi aşteaptă pe cei mici cu un curs interactiv de 45 de minute despre secretele Egiptului antic. Copiii vor putea pune fel de fel de întrebări, vor afla lucruri noi despre piramide, vor participa la construirea uneia în miniatură, vor descifra hieroglife, vor vorbi despre sarcofage şi papirusuri, se vor costuma în faraoni şi Cleopatre, vor învăţa despre mumii şi se vor distra cât timp voi, dragii mei adulţi, veţi avea trei sferturi de oră doar pentru voi. Exact, să faceţi ce vreţi voi: să beţi o cafea, să bateţi magazinele, să probaţi, să cumpăraţi sau poate doar să staţi. Şi nu e nevoie să rămâneţi lipiţi de cei mici pentru a le face poze, organizatorii se vor ocupa şi de acest aspect.

Expoziţia Kids in Pyramids beneficiază şi de susţinerea Ambasadei Egiptului la Bucureşti, aşa cum reiese din prezenţa la expoziţie în data de vineri, 13 noiembrie, a Excelenţei Sale, ambasadorul egiptean în România, Mohamed Alaa Eldin Aly Shawkz El Hadidi. Domnia sa va oferi celor mici, începând cu ora 11h00, o lecţie interactivă despre cele mai importante artefacte din patrimoniul mondial- piramidele, se arată în comunicatul de presă primit de la organizatori. Turul găzduit de Excelenţa sa se va încheia cu o fotografie de grup, iar cei mici vor avea oportunitatea de a-i adresa în premieră, întrebări referitoare la istoria antică.


Să vă mai spun şi că un bilet costă 15 lei şi poate fi achiziţionat de la biroul Info Point de la parter. Pentru grupurile organizate de minim 15 copii, preţul unui bilet este de 10 lei de persoană.

Rezervările se pot face pe adresa rezervari@promenada.ro sau la numărul de telefon 0726 377 978.

Mai multe detalii, pe pagina celor de la Mall Promenada, chiar aici. 

Şi acum, frumos din partea mea ar fi să vă dau şi o invitaţie. Păi avem. Una de două locuri. Adică pentru doi copii. Că aveţi doi sau că vreţi să mai luaţi şi un prieten, important este să-mi spuneţi aici, pe blog, sau pe pagina de fb a blogului de ce v-aţi dori să meargă copilul la această expoziţie. Că vi se pare doar o idee cool sau că cel mic e pasionat de piramide sau că vreţi pur şi simplu să ajungeţi la shooping şi nu ştiţi cum să scăpaţi de copil, nu contează, orice justificare este acceptată atât timp cât o scrieţi aici. Cea mai interesantă, pertinentă sau haioasă câştigă invitaţia.

Concursul începe acum şi câştigătorul va fi desemnat de Ana (fie-mea de zece ani, pasionată de Egipt, cu mult simţ al umorului şi destul de critică cu cei din jur) mâine seară, după Vocea României. Ca să nu ziceţi că nu aţi avut timp.

Numele câştigătorului va fi anunţat pe blog sau pe pagina de fb a blogului în cursul dimineţii de sâmbătă, urmând ca ulterior să fie pus în legătură cu cei de la Mall Promenada pentru a-şi face rezervarea.

Hai să vă pun şi-o melodie pentru atmosferă şi vă aştept.






marți, 10 noiembrie 2015

Câteva zile

M-am întors. De fapt, cred că nici nu am anunţat că voi fi plecată. Dar am fost şi a fost bine. E şi ăsta un refugiu: să fugi, să întorci capul, să te ocupi de tine, de ai tăi şi ale tale. E bine că deja din tren ajungi să te iei cu viaţa. Nu poţi să stai cu gânduri în cap şi copil lângă tine cinci ore şi jumătate cât faci până la Sibiu. Am făcut pe drum cam cât am stat acolo. Exagerez un pic, dar am fost în Sibiu doar o zi şi jumătate. Suficient pentru o tură de oraş, una de magazine (prea scurtă pentru a fi utilă), una prin Piaţa Mică şi cea Mare, vreo câteva beri (ne-am unit forţele două mame), o pizza şi o vizită la Zoo. Care, apropo, e foarte frumoasă, cu animale mai multe decât mă aşteptam şi cu un preţ la biletul de intrare pe care pur şi simplu nu l-am înţeles: trei lei adultul şi doi lei copilul. Adică, de ce? Cum se poate aşa ceva? Cum să ceri un euro pentru două bilete de intrare la o Zoo când în alte părţi am dat zeci de euro pentru o astfel de vizită? Chiar nu înţeleg cum nu poţi să fii în stare să iei bani chiar şi atunci când ai dreptul! Pentru că  este chiar o grădină frumoasă: animalele arată mult mai bine decât mă aşteptam, sunt destul de multe, locurile ce le sunt rezervate sunt ok, grădina este într-o pădure, pe marginea unui lac, aleile sunt îngrijite, toaletele sunt curate. Aşa că măriţi, domnule, preţul la bilete aşa încât să vă permiteţi să faceţi ceva cu banii ăia! Luaţi exemplu de la Biserica Evanghelică unde preţul e de vreo 16 lei pe două bilete. Nici ăla nu e mare, dar măcar faci ceva cu banii ăia: întreţii monumentul, plăteşti femeia de serviciu, organizezi un concert.

Şi dacă tot sunt la partea de cârcoteală, să vă spun şi unde am stat. Aici. Ce mi-a plăcut a fost că au venit să mă ia de la gară şi că apartamentul avea centrală proprie şi o baie foarte curată. Ce nu mi-a plăcut a fost restul: mirosea urât, a igrasie. Aşternuturile erau un pic cam vechi şi unul avea o gaură în mijloc. Draperia nu era suficient de deasă şi la răsăritul soarelui, totul devenea luminos spre orbitor. Podeaua era foarte veche, scârţâia oribil şi era plină de pete. În bucătărie, mi-ar fi plăcut să găsesc câteva produse de bază: sare, piper, zahăr, ulei. Mai ales că fiind vorba de un apartament dotat cu aragaz, micro-unde, filtru de cafea, se presupune că te interesează capitolul ăsta. Nu am avut hârtie igienică şi bonus, nu am primit chitanţă pe banii daţi pe cazare. Aici este însă şi greşeala mea că nu am cerut. Altfel, apartamentul este situat central, la câteva minute de mers pe jos de Podul Minciunilor şi alte câteva de gară. O alternativă mult mai frumoasă, la fel de centrală şi la fel de costisitoare (100 de lei pe noapte) est apartamentul unde a stat prietena mea: Apartament Ocnei. Este mai spaţios şi cu mobilier mai nou şi mai puţin încropit. În plus, dormitorul este împărţit în două suprafeţe, fiecare cu câte un pat dublu. Plus un living cu o canapea.


Despre Sibiu, numai de bine. Îmi place mult oraşul ăsta, dar de data asta am ceva critici să-i aduc. Nu multe şi oricum, sunt toate spre binele lui. Prima ar fi că nu am reuşit să găsim în centru un local unde să nu se fumeze. Mai puţin în zona de nefumători de La Turn unde nu pot să spun că am rămas impresionată. Mâncarea a fost corectă şi cam atât. Sarmalele bune, dar mult prea sărate. Un local care mie personal mi-a plăcut foarte mult a fost numitul Schoko din Piaţa Mică. Pastele au fost foarte bune, pizza la fel şi piesa de rezistenţă a constituit-o frigiderul plin cu prăjituri. Încă mi-a rămas gândul la nişte eclere uriaşe cu ciocolată. Apropo de prăjituri: evitaţi aşa numita prăjitură uruguayană de la Restaurantul Uruguay din Piaţa Mare. Deşi descrierea sună promiţător, singura ei calitate este că e mare. Adică daţi vreo 15 lei pe o porţie uriaşă de bezea umplută cu dulceaţă de caise, cu nişte frişcă şi sos de cireşe. O bombă calorică cu un gust leşinător de dulce. Şi pentru că tot vorbim de mâncare, aş mai avea ceva de spus despre Casa Frieda. Mâncarea nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut. Dar ce m-a scos cu adevărat din minţi a fost valul de cerşetori care s-a abătut asupra noastră odată aşezate la o masă de pe terasa acoperită. Am avut de toate: de la femei cu copii golaşi până la surdo-muţi, trecând prin fanatici religioşi cu probleme la cap şi sfârşind cu beţivi în sevraj. Sincer, m-a deranjat şi cred că ar trebui găsită o soluţie că e păcat de oraş. Cât despre fumat, mi se pare ciudat să nu existe spaţii pentru nefumători. Mai ales că e plin de cafenele şi bistro-uri foarte drăguţe, dar de unele nici nu te puteai apropia din cauza mirosului de fum. Şi asta o spune o fumătoare ca mine. Deci da, chestia asta cu fumatul în spaţiile publice ar trebui să înceteze. Alo, România, v-o spune chiar şi un fumător! Eu pot să mă duc liniştită afară să fumez, dar nu pot trimite copilul să mănânce în stradă.

După două nopţi de Sibiu, am urcat în trenul de Braşov pentru a ajunge la Bran. Deşi la prima vedere mersul cu trenul poate părea relaxant, se dovedeşte că este şi el plin de surprize neplăcute ca multe aventuri pe drumurile patriei. În primul rând întârzie. Aşa că după ce ai ales să dai 84 de lei pe două bilete ca să mergi cu IR şi să ajungi în două ore la Braşov, te trezeşti că pleci cu întârziere de peste jumătate de oră şi mai prinzi încă una în mers şi uite aşa ajungi să faci trei ore în loc de două, aproape cât personalul. Doar că ăla e mai ieftin, mai curat şi mai gol. Te uiţi la el cum pleacă, în timp ce tu stai cu haina strânsă pe lângă corp într-un vagon fără curent electric şi tremuri de frig. Căci da, nu e nici căldură şi nici apă la toaletă. E doar un conductor care se plânge cot la cot cu tine de ce prost merg lucrurile la CFR.

Când în sfârşit ajungi în gara din Braşov, fuga la o toaletă. Acolo, dai un leu şi cincizeci de bani şi te trezeşti cu o bucăţică de hârtie strecurată pe sub un geamlâc.
- Aş prefera să-mi rup singură, spui.
Mare greşeală. Doamna responsabilă cu hârtia se supără şi alege să te pedepsească luându-ţi de sub nas pătrăţelul de hârtie. Noroc că ai în rucsac ditamai sulul cumpărat la Sibiu (vă amintiţi că v-am spus că nu am avut hârtie), aşa că poţi să răsufli uşurat.

După ce am ales să fac o plângere în gara Braşov la adresa CFR-ului şi vagoanelor dumisale stricate şi neîncălzite, mi-am luat cea de-a doua prietenă din gară şi am luat autobuzul spre Bran. Unde am stat aici.  Şi despre care v-am povestit deja anul trecut. Singura diferenţă este că s-au mărit tarifele. Acum o dublă este 160 de lei pe noapte. Dar distracţia e la fel de mare, dacă nu şi mai mare. Pentru că, spre deosebire de anul trecut, acum am prins câteva lucruri în plus. Primul: focul de tabără de sâmbătă seara şi concertul de muzică folk. Anei i-au plăcut scânteile, mie vinul fiert, sincer nu am avut dispoziţia pentru niciun fel de flăcări şi vâlvătăi. Am beneficiat însă de o cântare live de-a Corinei. Ştiţi voi, fata cu Corso şi cu pernele moi pe care am avut surpriza să descopăr că le cântă cu nesaţ toate puştoaicele de până-n zece ani. Doar a mea şi cu prietenele ei s-au scandalizat de ciorapii cu găuri şi de fundurile la vedere ale dansatoarelor.

Dar punctul forte al sejurului la Bran a fost cursul de făcut biscuiţi. Nu neapărat pentru biscuiţi, ci pentru atmosferă. Atelierul s-a ţinut la Micul Castel care îşi trage numele de la faptul că seamănă într-adevăr cu un castel în miniatură, înconjurat de o grădină frumoasă, cu foişor şi mese de lemne. Bucătăria este exact ca cele din filmele englezeşti. O cameră mare, la demisol, cu masă lungă de lemn, cu pereţii decoraţi frumos, cu copiii echipaţi cu şorţuleţe, făcăleţe şi funduri de lemn şi cu o doamnă bucătăreasă cu păr grizonat, plină de energie şi voie bună. A cântat şi a dansat cu copiii în jurul mesei, le-a vorbit frumos, a ştiut să le capteze atenţia, i-a lăsat pe ei să-şi facă singuri modelele, i-a ajutat doar dacă au vrut-o, la sfârşit am primit pe lângă fursecuri şi reţeta tipărită.

O oră în bucătărie realmente reuşită, nu ca cea organizată de cei de la Institutul francez din Bucureşti care s-au lăudat cu atelier de gastronomie şi tot ce au făcut a fost să-i pună pe copii să înfigă  nişte  fructe pe beţe de frigărui. Atelierul de făcut biscuiţi se ţine duminica de dimineaţă şi merită din plin. Pentru atmosferă, pentru frumuseţea locului, pentru reţetă şi pentru doamna bucătăreasă care este minunată. Şi cu ocazia asta am aflat şi un secret: doamna nu este cu adevărat bucătăreasă, ci fostă educatoare şi mama patronului. Pentru că în clubul ăsta toată lumea munceşte cot la cot: mama face fursecuri cu cei mici, fiul serveşte la mese, angajaţii robotesc peste tot. Dar ştiţi ce mi-au spus? Că şefu' se poartă minunat cu ei şi-i plăteşte bine, iar ei lucrează cu drag. Şi asta se vede.




vineri, 6 noiembrie 2015

O singură revendicare pentru toți

Disclaimer: acesta este un guest post scris de soț.

Am fost și eu în Piața Universității aseară. Am văzut că scriau ceva pe niște foi de hârtie pe la metrou, dar n-am știut ce se întâmplă. Abia când am ajuns acasă după câteva ore am aflat de la televizor că se strângeau revendicări. Judecând după mesajele din piață, cred că au strâns o sumedenie. Și nu știu dacă e bine.

Atunci când vii cu o multitudine de solicitări te pui singur în dificultate. În mod cert nu vor putea fi satisfăcute toate – unele din motive obiective (pentru trăsnăi), altele din motive la fel de obiective (pentru că deranjează). După negocieri rămâi cu o listă scurtă care deja este mai impotentă decât selecția optimă. Iar pe urmă se prioritizează, se face un comitet, se constată... și în final nu se face de fapt nimic.

Am văzut și propuneri online. Să se dea salarii mari medicilor. Și profesorilor. Și să se finanțeze aia și aialaltă. Dar astea nu sunt decizii pe care să le ia strada. Deciziile astea ar trebui să fie rezultatul unei analize holistice a sistemului, nu decizii impulsive pe care le luăm eu și cu tine aici, în stradă.

Ce-ar fi dacă strada ar avea o singură revendicare? Ce ar mai fi de negociat? Cât de ușor ar fi de monitorizat implementarea acelei unice revendicări? Ar fi excelent – dar care să fie revendicarea aia? Spitalele? Școlile? Profesorii? Numărul de deputați?

Ei bine, eu știu ce-aș cere, dacă ar fi după mine. Aș cere oprirea corupției – pentru că de aici vine tot răul care distruge și școli și spitale și medici și profesori și, vedem acum, încheie și vieți. Eu nu știu cum să opresc corupția – dar știu ce-aș face dacă aș avea puterea să iau decizia asta.

Revendicarea mea este următoarea: statul român să contracteze un think tank aflat deasupra oricărei suspiciuni (niscai englezi ori americani, de exemplu) și să-și asume implementarea recomandărilor venite de acolo. Evident, asta în urma unor consultări bilaterale, fiindcă nici oamenii ăia nu știu ce este și ce nu este fezabil în România. Însă aș cere de la bun început să fie făcute publice comunicațiile dintre cele două echipe de-a lungul întregului proiect.

Ce-ar fi dacă chiar am găsi o cale să schimbăm ceva?
marți, 3 noiembrie 2015

Mai bine tac

Am tot citit ce s-a scris şi am tot auzit ce s-a spus despre incendiul de la Colectiv. Am preferat să tac. De fapt, am simţit nevoia să tac. Şi să încerc să mă întreb cu luciditate şi egoism de ce m-a afectat atât de tare tragedia asta. De ce tocmai pe mine care nu cunoşteam din fericire pe nimeni care să fi fost acolo. De ce atât de profund  încât să nu reuşesc să mă gândesc la altceva de câteva zile încoace? Aş vrea să spun că e doar din omenie, milă şi empatie. Dar nu, e altceva. Să fie doar pentru că s-a întâmplat atât de aproape de mine? Pentru că moartea a fost pe cât de nedreaptă pe atât de cruntă? Pentru că erau oameni frumoşi şi nevinovaţi? Pentru că nenorocirea asta ar fi putut fi evitată dacă ar fi existat o lege de care să se ţină cont şi să se aplice cu responsabilitate? Pentru că nu s-ar fi ajuns la o asemenea dramă dacă nu am trăi  în ţara  lui Şpagă vodă?

M-a lovit oare atât de puternic pentru că peste nişte ani, într-unul din aceste cluburi ce nu îndeplinesc normele de securitate, se va duce probabil şi copilul meu? Şi chiar dacă nu va ieşi în club, există teatre şi săli de cinema pe punctul de a se prăbuşi, subsoluri de clădiri istorice transformate în baruri unde tai fumul cu cuţitul, străzi cu gropi neacoperite, şcoli fără uşi la toalete, malluri deschise înainte de terminarea lucrărilor, blocuri reabilitate cu materiale ieftine şi proaste şi bineînţeles uşor inflamabile, vecini care fac transformări în apartamente fără pic de discernământ, spitale fără medicamente şi medici, păduri tăiate ilegal, rezervaţii distruse şi lista ar putea continua, din păcate. De ce m-a durut aşa de tare? Pentru că ştim fără urmă de îndoială că se va repeta. Nu are cum să nu se repete. Doar că nu ştim când. Pentru că după incendiul asta ne-am dat seama cât de nepregătiţi suntem în cazul unei catastrofe şi mai mari. Pentru că atât timp cât o autorizaţie ISU se obţine atât de greu şi costă mult mai mult decât o amendă, vor fi prea puţini cei ce o vor cere. Pentru că în ţara unde o mână o acoperă pe alta, unde avem o gaşcă de politicieni de rang acuzaţi, condamnaţi şi totuşi bine merci, nu mai suntem atât de naivi să sperăm vreo schimbare, ci doar trişti şi frustraţi că n-am plecat la timp.

Tragedia de la Colectiv a fost una de proporţii. Pe lângă cele aproape două sute de victime reale, incendiul de vineri noapte ne-a lovit în număr neaşteptat de mare nu doar prin drama celor ce au fost prezenţi acolo, ci şi pentru că ne-a arătat pe viu, în timp real, cât e de fragil, de nesigur şi de supus norocului traiul nostru nu de pământeni, ci de români. Iar pe mine lucrul ăsta m-a speriat. Foarte tare. Atât de tare încât mai bine tac.
vineri, 30 octombrie 2015

Patru perne pe jos

Casa copilăriei mele era un apartament în stil vagon. Într-un capăt era camera mea, cea cu balcon mare ce dădea spre castanul din curte şi stolurile lui de porumbei şi-n celălalt capăt era camera bunicii, cu oglindă înaltă şi măsuţă de toaletă plină de cutii frumoase, dar goale, de pudră Caron, cu scaune asortate cu spătar elegant şi cu un fel de comodă la capul patului unde, printre piepteni de os rămaşi din altă viaţă şi reviste despre China aduse de tata de prin lume, stătea ascuns, întotdeauna, plicul cu pensia.

Între camera mea şi cea a bunicii, se lăfăiau spaţioase o cameră de zi şi dormitorul alor mei. O casă mare, cu tavan înalt, într-un bloc vechi de prin centrul capitalei, fără nicio legătură cu apartamentele mărunte, cu tavan jos şi pereţi subţiri din blocurile comuniste. Aşadar, în casa copilăriei mele aveam loc. De prieteni, de petreceri, de stat la palavre peste noapte, de invitat jumătate de clasă la zilele de naştere. Atunci se deschideau glasvandurile dintre camere, se împingeau fotoliile la perete, se aşezau platouri pe masa mare şi neagră din camera mea şi casa se transforma într-un loc nerăbdător parcă să primească lume. Cât mai multă lume.

Când am apărut în viaţa lor (destul de târziu după standardul vremii), ai mei s-au văzut obligaţi să pună capăt traiului lor relativ boem de până atunci, acceptând însă să-şi ţină casa cât mai deschisă. Şi aşa a rămas până la moartea tatei. Câte unul, câte doi, poate un cuplu, poate mai multe, nu prea exista săptămână să nu ne trezim cu oameni sunând la uşă. De multe ori neanunţaţi. Şi cum am crescut într-o familie democratică, m-au lăsat şi pe mine să fac la fel. Doar că m-au învăţat să dau întotdeauna telefon înainte. Erau seri în care glasvandul se închidea între camera mea şi sufrageria cu adulţi ca să ne separăm prietenii şi să ne ascundem bârfele. Ăştia mari cu ăştia mari şi copiii la copii! Şi nu, nu erau copiii prietenilor, ci colegi de-ai mei pe ai căror părinţi îi suna de obicei mama să-i întrebe nu-i lăsaţi pe la noi să se joace? Şi-i aduce soţul acasă, mai pe seară. Nu a existat zi de naştere sau petrecere pentru mine în care mama sau tata să-mi fi impus pe cine să invit sau pe cine nu. La ziua mea veneau prietenii mei şi nu copiii prietenilor lor sau ai naşilor, mătuşilor sau ai mai ştiu eu cui. Când tata s-a dus, ochiul vigilent al bărbatului aţintit asupra fiicei adolescente s-a închis pentru totdeauna şi-n locul lui a rămas doar privirea blajină, plină de încrederea că trebuie să fie bine a mamei. Şi a fost. Ca să mă ştie în siguranţă, mi-a făcut din casă cel mai primitor loc posibil. A deschis glasvandurile, a lăsat platourile pe masă, a înfăşat perne şi a pus cearceafuri pe canapele, a acceptat, n-a întrebat şi aşa ea a primit toate răspunsurile, iar eu- toţi prietenii de care aveam nevoie. (chiar şi acum când merge Ana la ea, o lasă să fugă prin toată casa şi să scotocească peste tot, că dacă nu se distrează, copilul nu vrea să mai vină!)

În tinereţe, la liceu, ajunsesem să mă întrebe lumea dacă e mama acasă, că fără ea nu mai avea farmec petrecerea! La majorat, şi-a pus patru perne pe jos, în camera bunicii, şi a dormit acolo, cu muzica urlând şi başii vibrându-i în stomac, dar nu a spus nimic, niciun cuvânt, nu care cumva să-mi strice distracţia. Cred că nici nu i-am mulţumit cum se cuvine pentru că mi se părea pur şi simplu normal să facă asta.Aşa făcuse dintotdeauna. Credeam că toţi părinţii sunt la fel.

Eu nu sunt aşa, dar măcar încerc. O să încep chiar de mâine, de Halloween. Sper să nu fie o seară de groază. Vom merge la colindat şi după aceea, pentru prima dată, păstrăm prietenele să doarmă peste noapte la noi. Ce dacă nu sunt camere în stil vagon, ci doar un apartament mărunt, cu tavanul jos? E loc de-o petrecere. Dar un pic mai mică. Oricum, costumul e cumpărat. Tortul e comandat. Diseară mergem să luăm ingredientele pentru concursul de Masterchef pe care vor fetele să-l organizeze. Avem pregătită şi lista de filme. Şi lista de jocuri. De dat cu aspiratorul, o voi face mâine. Când o să încerc să mut şi fotoliul-pat din camera ei la noi în dormitor, poate aşa vor ajunge să doarmă toate la grămadă, cum îşi doresc. Am găsit şi o pilotă de împrumut şi două perne noi şi am pregătit şi un aşternut nou cu oi albe şi negre. Şi m-am obişnuit şi cu ideea că voi dormi pe canapea. Şi cu cea că îmi va cânta Aerosmith toată noaptea. Sper doar să-mi ţin gura şi să nu stric. Doar să mă bucur că există, că e acasă, că e fericită, că e cu mine. O să stau aşa pe canapea şi o să mă gândesc la mama. Şi o s-o sun să-i mulţumesc.
joi, 29 octombrie 2015

O bătea, normal că o bătea, dar doar de câteva ori pe an

Când am urcat în troleibuz, vocea lui m-a lovit drept peste faţă şi urechi, ca o palmă sau un val pe timp de furtună. Vorbea tare, folosind parcă rumoarea din jur pe post de backing vocals. Voce sfătoasă, de bătrân nevorbit şi oleacă surd. Făcea pauze lungi între propoziţii, dându-i doamnei de lângă el (or fi fost împreună sau abia se cunoscuseră?!) timp să pătrundă sensul cuvintelor şi să mişte apoi din cap, ridicându-şi bărbia spre cer şi coborând-o înapoi spre pământ, asemenea unei jucării stricate.

Imposibil să mai înţeleg ceva din cartea pe care o citeam. O să mă uit pe facebook, mi-am zis, măcar acolo nu-mi trebuie prea multă concentrare. Deschid blogul Simonei Tache şi dau peste un titlu cu parfum de film sau cu veleităţi de replică de roman: Uite, creşte fata, e frumoasă, merge să fie plasată, o să facă bani!.  Din păcate, este 100% realitate dură şi scârbavnică într-o ţară unde violenţa îşi face de cap. Şi tocmai pentru că se pare că statul stă şi se uită, trei jurnalişti au pus pe picioare un proiect cu un nume pe cât de poetic pe atât de amar – Notre Dame de Companie – prin care vor să arate că agresivitatea şi violenţa pot duce de multe ori la lucruri extrem de grave cum ar fi prostituţia forţată. Dacă citiţi articolul Simonei Tache şi intraţi apoi pe pagina proiectului o să aflaţi nişte poveşti cutremurătoare cu vieţi distruse şi copilării strivite fără pic de milă uneori de părinţi cu comportament de călăi. Recunosc că mi-a fost greu să citesc până la capăt. Ca om normal nu pot să înţeleg de unde atâta violenţă, cum de se poate?

Dintr-o dată, vocea domnului din troleibuz se ridică brutal peste toţi cei din jur. Tind să cred că nu e surd, ci mai degrabă doreşte să împărtăşească cu restul omenirii toate gândurile de-i trec prin cap. Deşi, la cum vorbeşte, se pare că nu sunt simple gânduri, ci adevăruri doar de el deţinute. Şi zice, cu un ochi către doamna de lângă el şi cu celălalt căutând frenetic în jur un plus de audienţă.
- Dom'ne, ăla nu a fost om rău. Adică o bătea, normal, dar doar de câteva ori pe an, mă înţelegeţi?
Doamna nu pare foarte convinsă, dar preferă să nu zică nimic şi să asculte în continuare.
- Doamnă scumpă, nu uitaţi că oamenii trăiau la ţară, adică în mediul rural. Păi acolo e viaţa grea, e normal să mai scape omu' o palmă, două, câte un picior, că deh, are toate motivele să se enerveze: ba cu păsările din ogradă, ba cu emisiunile ăstora de la televizor...

În momentul de faţă, în România nu există un număr de telefon naţional şi gratuit pentru victimele violenţei domestice. Aici puteţi semna petiţia pentru urgentarea înfiinţării unui astfel de număr. E evident că avem nevoie de el în condiţiile în care, potrivit datelor oficiale adunate de creatorii proiectului Notre Dame de Companie, 721 de copii au suferit abuzuri în familie în 2014, 3000 de copii pleacă anual de acasă şi 598 de familii au fost afectate de violenţă domestică anul trecut.

M-am uitat către doamna de lângă el. Acum, că înţelese cum stă treaba cu mediul rural şi motivele de nervi, reîncepu să dea din cap a aprobare. Doar picioarele şi le strânse instinctiv sub scaun şi se făcu mai mică.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes