E lucru ştiut că orice fetiţă şi-a dorit măcar o dată-n viaţă să fie prinţesă. Mai ales de când cu mania Disney, posesoarele de rochiţe şi fustiţe au ajuns să viseze la zâne, prinţi, servitori, caleşti, baluri şi lucruri care nu au nici în clin nici în mânecă cu realitatea de zi cu zi. Ei bine, ţinând cont de asta şi de una bucată odraslă de sex feminin la mine acasă, m-am gândit că nu am cum să dau greş cu o carte cu coperţi roz şi cu un titlu atât de fetiţesco-copilăresc: Manualul prinţeselor de Hilke Rosenboom.
Şi totuşi, în spatele acestui titlu, cum treci de coperta roz, dai peste o poveste pentru fetiţe mai mari decât a mea. La cei aproape 8 ani ai săi, Ana nu a avut răbdare să citească cartea şi nici să-i fie citită. Şi asta pentru că nu a reuşit -- şi nici nu ar fi avut cum -- să se identifice cu personajele: patru fete de zece-unsprezece ani, provenind din familii cu probleme (una din protagoniste are o mamă în scaun cu rotile şi vorbeşte de Autoritatea Tutelară, alteia i-a plecat mama de acasă şi nu se ştie unde s-a dus, alta a fugit ea însăşi de acasă din pricina unor părinţi stricţi, iar cea de-a patra este prea puţin băgată în seamă de o familie numeroasă). Şi totuşi, pentru că au doar zece-unsprezece ani, cele patru prietene simt nevoia unui refugiu, ceva care să le ajute să evadeze şi să se simtă şi ele speciale cum sunt colegele lor de şcoală bogate, blonde şi cu haine în culori pastel.
Aşa că hotărăsc să devină nici mai mult, nici mai puţin decât prinţese, şi asta cu ajutorul unui manual al prinţeselor. O carte din care fetele găsesc doar 8 pagini uitate de cineva într-un scrin. Opt pagini pline de reguli, sfaturi şi constatări, unele amuzante, altele bine de ştiut chiar şi pentru o non prinţesă. Acţiunea cărţii începe propriu zis în momentul în care protagonistele o întâlnesc pe autoarea manualul, doamna Belle von W, cunoscută în oraş drept Anna Pech, o fostă prinţesă pe jumătate rusoaică, pe jumătate evreică, rămasă orfană şi care la paisprezece ani a fost adoptată de o familie de măcelari din Germania. Şi astfel aflăm că din dorinţa de a nu-şi uita complet dulcea existenţă de prinţesă s-a apucat şi a pus pe hârtie o serie de reguli de etichetă pentru cele ce sunt sau vor să se simtă de viţă nobilă.
Acum, după ce am închis şi cea de-a doua copertă roz, pot spune că la zece, unsprezece ani, cred că Ana va devora cartea. Şi nu pentru că ar fi genul de poveste de succes, ci pentru că are aerul unui jurnal plin de frământări şi confidenţe preadolescentine, cu poantă, cu mult dialog, cu personaje tipice pentru vârsta lor. Este genul de carte pe care la unsprezece ani o vrei în ghiozdan ca s-o citeşti în pauză.
Această recenzie se înscrie în campania vAlluntar, iniţiată de editura ALL în colaborare cu ROMSILVA cu scopul de a planta cât mai mulţi copaci în România. La 15 comentarii de-ale voastre, un nou pomişor va apărea în ţara noastră.
Pastile impotriva amocului
Acum un an